4 ani mai tarziu

 Postat de în 21 decembrie 2014  Autocunoastere, Poezie
Dec 212014
 

Am incercat sa imi subtiez haina trupului
Pana ce sufletul s-a ivit
Ca o caracatita intinsa pe sarma
Am incercat sa ma arat goala la luna
Imbatata de bucurie, paralizata de frica
Resortul intern al terorii cu care m-am nascut
Bantuie bland in fiecare gest al meu
Am invatat sa te simt
Prietena mea, Frica,
Imi amintesti ca nu am murit inca
Tu esti urma durerii mele demult uitate
Amintirea unei altfel de vieti
Te aud torcand in mine ca o pisica extatica
Te intinzi languros prin venele mele
Ma privesti in fata cu ochi inocenti de copil
‎Si stiu ca vom fi impreuna pentru totdeauna
Pentru ca, oricat as incerca ‎sa imi subtiez haina trupului,
‎Sufletul meu inca se joaca de a v-ati ascunselea

 Comentariile sunt închise pentru 4 ani mai tarziu

Who am I?

 Postat de în 4 iunie 2014  Experiente
Iun 042014
 

Probabil că te întrebi cine sunt. E normal. Care e primul lucru pe care îl afli atunci când întâlneşti o persoană? Sau pe care vrei să îl afli? Numele… evident. Dar cu mine va fi altfel, iar asta pentru că nu ştii cine sunt. Şi cred că-i mai bine nici să nu afli, deocamdată.

Toată viaţa am încercat să mă integrez. Să mă integrez …. în orice. La şcoală, în grupurile de prieteni, la petreceri… niciodată nu am reuşit. Am vrut să ajung undeva, dar tot timpul exista cineva mai bun decât mine, cineva care încerca (şi reuşea) să mă împiedice să-mi ating scopurile. De fiecare dată când mă străduiam şi chiar credeam că fac progrese, exista mereu cineva care mă făcea să încep din nou, şi din nou, şi din nou… Dar cine mai numără, de fapt?

… Sunt un outsider, mereu am fost şi întotdeauna voi fi. Încercând să intru în lumea de-afară şi să îmi găsesc un loc cât mai stabil, am pierdut ceea ce aveam de la bun început. Doar că, între timp, pierdusem şi urma locului unde eram şi nici nu mai ştiam unde aveam de gând să ajung. Deşi de multe ori m-am amăgit că m-am găsit, eu nu mă căutam pe mine. Câteodată am crezut că m-am întâlnit, întâmplător, dar tot atunci am realizat, de fapt, cât de pierdută eram. Eram atât de concentrată la unde vroiam să ajung încât nu am realizat că… da, stăteam pe loc. Nu mergeam nicăieri. Eram la sute de mii de mile depărtare de visele pe care le imaginam realitate. Într-o zi am deschis cu adevărat ochii şi nu mi-a venit să cred: visul meu urma să se termine încă înainte de a începe, iar asta pentru că gândurile şi fanteziile mele mă purtaseră departe de realitate. Atât de departe de realitate… Atât de departe încât nu mai eram în stare să spun când am ajuns acolo sau cum. Era timpul să păşesc în lumea reală, unde viaţa e dură. Viaţa nu seamănă deloc cu ceea ce credeam eu că e, pentru că să creşti e greu. Tare greu. Să-ţi vezi prietenii schimbându-se… schimbându-se atât de mult încât începi să te întrebi dacă au fost vreodată acolo pentru tine sau dacă ţi-au fost, cu adevărat, prieteni. Şi începi să te schimbi şi tu… uşor, uşor, până când, uitându-te în oglindă, nu te mai recunoşti.

… Nu ştii cum e să te prefaci mereu. Să pară că nu îţi pasă, că nu te afectează, când pe interior, de fapt, te doare mai mult decât îţi poţi imagina. Aproape că te omoară. Să simulezi zâmbete, să simulezi râsete, să te prefaci cu toată fiinţa ta, când tot ceea ce vrei să faci, de fapt, e să te rupi de toate şi să plângi. Cel mai nenorocit sentiment e să ai nevoie să plângi şi să trebuiască să te abţii pentru că eşti în public. Pentru că… să fim serioşi, e mult mai uşor să taci şi să porţi un zâmbet fals pe faţă decât să fie nevoie să te explici tuturor. Doar că, la un moment dat, zâmbetul nu mai poate ascunde lacrimile, cuvintele nu mai pot ascunde durerea … de unde atâtea resurse pentru a mai putea fi tu? … Sunt obosită de străini care cred că mă cunosc doar din zvonurile pe care le aud sau din zâmbetele pe care nici măcar nu le privesc; de oameni interesaţi doar de poveste, nu şi de ceea ce se află în spatele ei.

… Acesta e începutul poveştii mele adevărate… poveste pe care nu a ştiut-o nimeni, asta până acum.

 Comentariile sunt închise pentru Who am I?

con forma

 Postat de în 8 martie 2014  Banalitati
Mar 082014
 

Stăteam nemișcată pe prima bancă din dreapta în Piața Unirii din Iași. Aveam 15 ani. La unii ăsta-i plictis, la mine e semn că întrebările fac vârtej viu în capul meu și-mi încetinesc respirația. Mă gândeam cum că nu-s decât un rucsac în care se-ngrămădesc geografiile și istoriile trăite de alții. Că ele cresc și se fac ciment în mine.  Nu suportam conformiștii.  Dar mă rodea o treabă: de ce nonconformiștii între ei arată și-s cam la fel. Hm? Conformi cu nonconformismul lor.

Atunci văzui cu gândul gol pe prima bancă din dreapta cum te uiți la hotelul Traian că liber nu este cel care-și transformă viața într-o reacție la ce nu-i place.

Și nu există criterii după care să descoperi oamenii liberi.
Ca să-i vezi…trebuie să privești liber:)
Win win situation.
N-a fost niciodată vorba despre ei, nu?

 Comentariile sunt închise pentru con forma

cu și despre

 Postat de în 5 martie 2014  Banalitati
Mar 052014
 

ah, câte avem să ne recunoaștem dacă ne uităm sincer la noi…

tramvaiul 16, între gemeni și lizeanu. aveam loc. unde găsești loc, găsești și timp să visezi. sau să te plângi, după caz. eu mă plângeam în mintea mea: că de ce cutare se poartă așa și pe dincolo? de ce mă face să mă simt aiurea? e clar, cutarele este exact așa cum mi-am imaginat. nu m-am înșelat, domnule, l-am ghicit din prima.

și cum stăteam eu așa clocindu-mi amăreala, într-un colț, pac! dau de niște fărâme de… satisfacție?! când mă uit la mine, să pic de rușine: mă cam bucuram de treaba asta: cutare este așa cum am bănuit, deci am dreptate! deci vreau să fie cum îl văd eu. când îl critic, mă cred mai bună decât el.

vă spun, am rămas cu gura căscată. mă deconspirasem! păi înainte îmi plângeam de milă și acuma aflu că …asta vroiam?!

la următoarea întâlnire cu cutare m-am adunat și m-am uitat direct la el, cu mirare și curiozitate. și da, lucrurile s-au pus pe schimbare. până atunci nici nu prea îl văzusem, ocupată fiind să mă uit la ideile mele DESPRE el.

când ”despre” s-așază între mine și tine, tinele rămâne uitat, că eu o să am o relație cu ”despre”. recomand tramvaiul 16, jumătatea din spate, locurile din dreapta.

 Comentariile sunt închise pentru cu și despre

de-a uitarea

 Postat de în 5 martie 2014  Banalitati
Mar 052014
 

 

sunt o marionetă. îmi place de-a v-ați ascunselea, țurca și șotronul. mă joc eu, mă joc, mă joc, mă joc, până mă iau în serios și-mi pun întrebări. pe cine, cât, cum și-n ce fel să iubesc. care-i rostul meu adevărat? cine sunt eu? când dau să mă gândesc mai bine, îmi taie calea un marionetoi și-mi spune că alții au făcut-o deja înaintea mea și au și răspunsuri etajate și puse pe domenii. mă bag la studiu. ce complicat e, mă bucur că pricep cât poate fi de complicat. sunt din ce în ce mai deșteaptă, mi-au dat și decorații.

acuma am început să mă întreb cu nuanțe, pe voci diferite și intenții variate, știu să impresionez orice minte și să o încâlcesc. da, am aflat că se moare, dar m-am obișnuit cu gândul, asta-i condiția de marionetă. mai bine mai stau așa că se poate câștiga binișor cu studiul destinului dramatic la marionete. se pare că sunt chiar mai bună decât suratele mele din lemn, puf, pluș, porțelan și alte cele. invidia tot invidie.

într-o zi, cum stăteam eu în admirarea propriului trecut de glorie, îmi sprijin capul nițel de-o sfoară. ochiul meu așa de aproape de textura ei mă trezește parcă din somn. știam că ”niciodată să nu trageți de sfori! pericol de moarte!”, dar mă fascinează și uite că trag. capul îmi alunecă-n piept. trag toate firele, unul câte unul.

ha!
de ce nu mor?
văd bucata de lemn la pământ, inertă. dar mă simt mai vie ca oricând.
păi cum, nu sunt o marionetă ?
sunt cel care mă mânuiește.vorbele mele erau ale lui. gândurile, gesturile, tot.
când uitasem asta?
și suratele marionete sunt tot eu.
pfiu, și ce CV încropisem!

mă mai joc și-acuma așa și mi se întâmplă să uit iar. mă mai cert, mai măsor câtă iubire să dau și câtă să țin în păstrare. dar alteori, mă uit la ceilalți și zic ce bine că exist în atâtea variante, nu puteam să le acopăr pe toate -ntr-o viață.

 Comentariile sunt închise pentru de-a uitarea