Mar 022011
 

Când, pentru un articol anterior, am selectat unul dintre pasajele din Huxley (atunci am zis: “absolut aleatoriu”, acum mă îndoiesc serios) mintea mea pregătea ceva, în gândul ei colţos. Simţurile mele se răzvrăteau deja, clocoteau a tăcere răscolitoare şi a libertate deschisă, anticipată.

Am hoinărit zilele trecute prin Bucureşti, eliberată de sesiune şi de un serviciu destul de prelungit, căutând cu entuziasm pentru fiică-mea, prin biblioteci şi anticariate, “Teoria democraţiei reinterpretată” (am găsit-o, cum altfel?, în ultimul loc în care am ajuns, în biblioteca Facultăţii de Psihologie. Trist – ar fi trebuit să ştiu deja, la anii pe care i-am tot strâns: ce-ţi trebuie se-ntâmplă să fie chiar lângă tine, mult mai aproape decât băţul pe care-l arunci, întotdeauna, cu elan vizionar şi aşteptări galopante, disperat de departe.)

Am convingerea că cei care-au observat deja că vedem prea mult merită a fi văzuţi cu cei mai buni ochi, dacă s-ar putea, cu toţi.  Merită privirea mea, vreau să zic, chiar dacă mi se cere, într-un fel, s-o închid.

Ştim deja: cu ajutorul creierului, prelucrăm informaţiile primite prin mijlocirea simţurilor. Un interludiu extrem de util şi interesant, mai ales dacă s-ar bucura, din partea noastră, de consideraţia potrivită. De o consideraţie atentă, deloc complicată. De o consideraţie disciplinată. De o libertate prezentă. De o acordare senzorială totală, decent conştientizată.

Te cred dacă-mi spui (la telefon, de exemplu) că-ţi este dor de mine, deşi nu ne-am întâlnit aproape niciodată? Te cred, dacă te aud? Nu, am nevoie, pentru validare, să-ţi văd buzele, ochii, zâmbetul, am nevoie să te văd pe tine întreg, să-ţi privesc toată desfăşurarea caldă şi calmă, atât de nonverbală. Am nevoie să văd. Mă crezi dacă-ţi spun că azi, plictisindu-mă să te tot aştept, m-am plimbat prin Cişmigiu cu George Clooney? Şi-apoi ne-am sărutat şi tot aşa, tot mai departe? Mâine însă, după ce vei fi văzut cu-adevărat ceea ce tocmai s-a reîntâmplat, vei spune chiar tu: “N-aş fi crezut în veci, dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei.”

Suntem vieţuitoare profund vizuale şi ne-am construit, încetul cu încetul, un univers senzorial în care am lăsat să fim conduşi de prea mult văz, de prea multă privire, deşi avem din belşug opţiuni de echilibru şi reconstruire. Şi ştiţi de ce? La fel de uimită am fost şi eu, la început: pentru că am învăţat să scriem şi să citim. Pentru că, făcând saltul de la vorbire şi ascultare la scriere şi privire, am pierdut urechea pe drum (să mă ierte nasul, merită o atenţie separată, Gogol mi-a aruncat mănuşa deja, o voi ridica de îndată), astfel că şi dimensiunile atenţionale s-au restructurat: de la spiritual la spaţial, de la respectare la raportare. Doar ceea ce vedem şi putem relata are valoare, doar ce putem cântări (chiar şi numai prin cuvinte banale) devine apt pentru validare. Cântăresc din ochi dragostea ta. Şi cu urechea aş putea, dar am încercat vreodată cu adevărat? (Categoric, DEX-ul trebuie modificat: “a cântări din ochi”“a examina atent cu privirea, pentru a determina calităţile”. Faţă de restul simţurilor ce sunt la fel de capabile să se raporteze la calitate, asta-i discriminare toată ziua.) Numai în văz avem încredere deplină şi toate judecăţile noastre (ohooo, mai ales cele finale, în care tribunalul suprem este redus la tine însuţi) trebuie, obligatoriu, să fie circumscrise experienţei de vedere. Văzul are dispoziţia naturală de a localiza cu precizie nelimitatul şi de a-l separa de rest. Ce comod, nu-i aşa?  Urechea, în schimb (chiar şi cea clăpăugă, cum e a mea) e dispusă oricând să culeagă informaţia din toate direcţiile, în acelaşi timp. În cazul ăsta, cam încurcată treaba, nu-i aşa? Să-ţi aud şi ţie glasul şi inima mea? Şi păsările care cântă mai sus? Şi iarba care creşte? Şi ziua de mâine care-şi scârţâie poarta? Şi dorul meu care şopteşte, cam bâlbâit si răguşit, dragul de el? Şi-n funcţie de toate foşnetele astea, să spun “da”? Să raportez ce aud? Cum să povestesc muzica? Mai bine arată-mi tu prin tine ce să fac, e mai simplu aşa. Să văd. Să mă văd pe mine prin tine. … Mda. Pentru că doar în văz avem deplină încredere şi pentru că toată senzorialitatea noastră s-a subordonat, încetul cu încetul, acestuia. Adevărurile, experienţele, emoţiile, până şi gândurile trebuie să fie văzute ca să poata fi integrate, ca să merite a fi investite cu seriozitatea existenţialului. Montaj perceptiv, apărare perceptivă, toate se sprijină pe văz. Ştiu, imaginea e cea mai rapid perceptibilă. Ştiu, privirea e construibilă.  Dar, vedeţi voi, privirea zideşte. A vedea nu e totul, e doar o parte din tot, merită să facem eforturi pentru a înţelege asta. Nu doar privirea validează. Câteodată, nici măcar nu integrează, ci doar brutalizează întregul, dezechilibrând sistemul cu mine cu tot.

Bine însă că azi nu s-a întâmplat nimic şi că eu sunt aici, lângă tine.  Ce chestie, te-nţeleg perfect: nici nu m-ai fi văzut, dacă n-ai fi crezut.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.