Ian 312011
 

Kluge. Cei mai mulţi consideră că acest cuvânt îşi are originea în cuvântul german Kluge care se traduce prin „isteţ” ori „înţelept”. Kluge este o soluţie inginerească imperfectă şi totuşi suficient de bună, dar neelegantă şi nici pe departe optimă. Este o improvizaţie isteaţă ca soluţie la o problemă. Iar cei care au avut şi şofat acele autoturisme dacia 1300 am bănuiala că ştiu la ce mă refer.

Iar acum să ne imaginăm că inginerul nostru este fie selecţia naturală ori „ceasornicarul orb” cum numeşte metaforic Richard Dawkins acest proces, fie un proiectant divin, dacă luăm în considerare concepţia design-ului inteligent în evoluţia vieţii. Inginerul nostru pare a fi un artist al improvizaţiilor genul kluge care ne privesc şi pe noi şi de ce nu, cred eu, că ne sunt utile reducerii din orgoliul celor mai mulţi dintre noi ca reprezentanţi de seamă homo sapiens sapiens. Inginerul nostru a proiectat treptat (i-a luat ceva vreme, 2 milioane şi ceva de ani) un creier hipercomplex ce încă păstrează artefacte străvechi, ceea ce scoate la iveală o minte cu imperfecţiuni. E foarte posibil să fie vorba despre un inginer amator care nici pe departe nu e atins de geniu.

De exemplu, dispunem de o amigdală, componenta principală a sistemului limbic, extrem de sensibilă la pericole inexistente într-o civilizaţie modernă a secolului 21. Când tensiunea creşte explodăm emoţional şi ne descărcăm furia când nu e un moment potrivit după care regretăm consecinţele. Mai putem aduce în discuţie creşterea anxietaţii din motive iraţionale – fără corespondenţă cu realitatea.

Ne concentrăm pe identificarea defectelor şi vulnerabilităţilor celorlalţi (duşmani periculoşi) ignorând deseori calităţile şi aspectele forte. Acesta-i şi motivul pentru care apelăm şi descoperim un astfel de kluge. Ne e la îndemână improvizaţia de moment (imperfectă) la o problemă, dar care nu durează. Iar asta deoarece a elabora un plan bun, o strategie necesită efort mental de durată. Trăim conduşi, de multe ori, de nevoi, preferând gratificaţiile de scurtă durată, uneori cu riscuri costisitoare şi ne este dificilă amânarea acestora, având în vedere obiectivele pe termen lung.

Trăim, cred eu, într-o măsură mai mare sau mai mică într-o lume a kluge-urilor. Poate mai puţin evident sau într-o măsură mai mică în alte state ale lumii din UE, însă la noi executivul nu scoate la iveală nici măcar un kluge. Iar până vom ajunge la un plan durabil şi viabil pare a fi un drum lung. Mă întreb acum, dacă nu cumva cei, care ne angajăm pe acest drum lung către acel plan sau vestita Luminiţa – zâna zânelor – din capăt de drum din moment ce nu emigrăm,  nu dispunem de un gram de nebunie combinată cu o doză bună de conformism social şi comoditate.

Revenind, ochiul uman nu a scăpat nici el de kluge-ul inginerului nostru. Ba chiar este un exemplu deosebit de relevant. Celulele fotosensibile de pe retină care captează lumina se află în spatele celulelor ganglionare (un fel de interfaţă electronică). Conectorii neuronali ce fac legatura dintre celulele fotosensibile cu nervul optic ies prin faţă (orientată spre lumină) şi nu prin spatele celulelor fotosensibile cum i-ar trece prin minte şi celui mai amator inginer, creând pata oarbă de la fiecare ochi, tot aşa cum un cablu de alimentare ar ieşi din marginea dinspre tine a laptopului. Sunt convins că ar fi incomod chiar şi pentru un utilizator ori cumpărător cumsecade.

Coloana vertebrală a omului reprezintă o altă soluţie imperfectă la problema purtării unei greutăţi pe partea superioară a ei. Inginerul nostru ar fi putut proiecta o coloană în formă de cruce pentru o distribuţie egală a greutăţii, dar a preferat o singură coloană care să suporte greutatea corporală plus greutăţi suplimentare astfel încât cei mai mulţi dintre noi să se chinuie cu dureri de spate pe măsura inaintării în vârstă.

Bănuiesc că ai prins ideea, deşi pot continua cu exemplele.

Suntem fiinţe proiectate din soluţii inginereşti genul kluge şi nu avem altceva de facut decât să ne acceptăm aşa cum suntem. Ce putem accepta? Imperfecţiunile. Spre exemplu, acea aluniţă nesuferită instalată pe viaţă deasupra ochiului (eu am una deasupra ochiului stâng) ori pe o parte a nasului. Ne putem muta şi într-un plan psihologic pentru a înţelege şi, eventual chiar a ne amuza, de măreţia aristocrată afişată de unii sau de smerenia chinuitoare la care alţii se obligă din considerente moral-religioase tot aşa cum alţii ne-împăcaţi cu imaginea corporală îşi torturează corpul în speranţa apropierii de armonia şi perfecţiunea „divină”.

Îmi imaginez că poate din moment ce evoluţia ne oferă imperfecţiunea, despre care să nu uităm că este totuşi în mod surprinzător eficientă (ex: ipocrizia), dar nu optimă (atribut care face diferenţa şi care ar putea genera un maxim de eficienţă), vom percepe cu ceva mai multă toleranţă defectele şi imperfecţiunile celor din jur, dar şi pe cele personale, ceea ce nu este echivalent, de aceea am scris „vom percepe”, cu ignorarea ori negarea lor. Ba dincontră, mă refer la observarea lor, fără a trece peste, nu de putine ori, raţionalizând (o sintagmă preferată de majoritatea „se va schimba el sau ea”) şi a acţiona stimulând ori sprijinând în mod sănătos un proces de schimbare dorit de cel cu care te afli în relaţie. Toleranţa nu înseamnă a merge legat la ochi în speranţa naivă a unei dorite schimbări.

Mă gândesc că aceasta ar putea fi „lecţia” evoluţiei vieţii – o interpretare ce poate trezi în noi ceva mai multă compasiune şi toleranţă, hai să-i spunem, toleranţă informată de dragul diferenţierii de toleranţa naivă.

 Comentariile sunt închise pentru Teoria “inginerului amator”

a fi in viata

 Posted by on 28 ianuarie 2011  Fără categorie
Ian 282011
 

imagineaza-ti ca „a fi in viata” nu este o locutiune, cum apare prin cartile cu lucruri gata sau prea stabilite, ci o locuire pe termen nelimitat, cu o minunata responsabilizare. se strang maini, se desfac sfori, se fac pasi pe orizontala si pe verticala, se plange, se zambeste, se striga, se tace, se pleaca, se vine, se coloreaza, se sterge, se doreste (a se completa la nesfarsire). si?

intr-o zi ridici pasul de pe o frunza de toamna. „daca as fi domesticit-o, daca mi-ar fi devenit prietena mai dinainte, as fi plans poate pentru ea. dar asa, frunza asta, pe care (din fericire) nu am numit-o Lili, nu-mi produce o tristete foarte mare”. ridici ochii spre copacul- tata si vrei sa-i ghicesti raposatei locul de nastere. invartindu-te in jurul micii drame iti vine in minte o intrebare: „totusi unde e acel lucru care a tinut-o in viata?” iti privesti bratul in miscare si realizezi ca  te-ai gandit la nazbatia asta de frunza mai mult decat la nu-stiu-ce-ul tacut, anonim,  care i-a dat forma si care iti danseaza tie degetele. la acela, de fapt, nu prea poti a gandi. mai degraba poti a fi.  iar daca vrei sa te simti bine gasind si o adresa, ai putea sa-i spui viata.

a fi in viata.

pe urma ce frumos se fac pasi, se pleaca, se vine, se tace, se striga  (se completeaza…).

 Comentariile sunt închise pentru a fi in viata

cand tragem concluziile?

 Posted by on 27 ianuarie 2011  Sens si constiinta
Ian 272011
 

Mintea mamei mele se cufunda din ce in ce mai mult in bezna. Pe de o parte citeste filozofie iar pe de alta nu stie intotdeauna sa se intoarca acasa. Ma intreb la ce-i foloseste lectura daca in capul ei legaturile se fac cateodata si aleatoriu. Apoi merg cu rationamentul (oare chiar e ratiune?) mai departe si ma intreb cat de coerenta sunt eu, pana la urma. Si daca sunt cat de cat acum, cand o sa incep sa incetosez realitatea? Si atunci tot ce stiu acum se va pierde si nu vad unde e evolutia. Oare chiar exista evolutie sau doar iluzia ei data de miscarile ondulatorii ale existantei?

 Pentru ca ne gandim ca evoluam si ne preocupa dezvoltarea personala, dar cum putem „masura” aceasta evolutie sau dezvoltare si cum o departajam de iluzie sau dogma.

Mie mi se parea ca ar fi normal ca odata cu trecerea timpului sa acumulam „intelepciune” iar spre sfarsitul vietii multiplele piese de puzzle sa se imbine armonios intr-o personala si coerenta concluzie de viata, pe care eventual o poti transmite si altora. Si asa evoluam. Asa mi se pare ca au facut cei care au lasat o mostenire culturala la moartea lor. Dar daca mintile ti se rarefiaza, atunci oare viata ta a avut vre-un rost?

Ca sa complic situatia, adaug si variabila ca pe parcursul vietii teoriile ti se pot schimba si ar trebui trase pe parcurs niste concluzii, nu?

Astept cu interes comentarii 🙂

Cat de repede, pana nu uit despre ce era vorba…

Ian 242011
 

In limbajul cotidian notiunea de haos presupune un comportament aleator si imprevizibil. Cuvantul are o conotatie negativa deoarece ne duce cu gandul la dezorganizare si confuzie, ambele nedorite sau indezirabile. Cu toate astea, se pare ca haosul hraneste viata, in timp ce ordinea hraneste obiceiul. Nu-I o veste prea grozava pentru aceia dintre noi obisnuiti cu confortul obiceiului. Eu fiind unul care isi face constiincios temele la „comoditatea obisnuintei”. Mai putin, atunci cand din partea de umbra pot deveni un expert (da, am ceva cu perfectionismul) in procesele de schimbare. De unde (dar nu singurul motiv) si alegerea mea profesionala, psihoterapia. Ma atrag tiparele obisnuintei atata vreme cat isi au un rost ori sens care sprijina dezvoltarea.

Revenind, Haosul presupune trei principii:

Senzitivitate extrema la conditiile initiale

Cauza si efectul nu sunt proportionale

Nonlinearitate

Să luăm primul principiu al haosului şi să ne oferim un exemplu. Vremea la noi în ţară este un sistem extrem de senzitiv la condiţiile iniţiale, adică se comportă în funcţie de o multitudine de alţi factori cu care interacţionează, ceea ce face ca anticiparea sau prognoza să fie dificilă.

Pe celelalte două suntem nevoiţi să le tratăm împreună, deoarece linear înseamnă continuu conform cu legea determinării, în timp ce haosul operează cu discontinuitatea şi indeterminarea. Îmi veni în minte un exemplu haios, poate nu cel mai potrivit, dar să încercăm. Când cauza şi efectul sunt proporţionale, putem deduce că dacă aplicăm o anume cantitate de presiune, apăsând cu palma să zicem o sferă de plastilină de mărimea unui ou, vom avea drept rezultat plierea până la tranformarea sferei de plastilină într-un aproape un cerc. Putem calcula cu exactitate în ce măsură o anume cantitate de presiune poate plia sfera de plastilină. Pentru a înţelege cum funcţionează haosul să facem un exerciţiu mental: aplicând cele două principii ale haosului sferei noastre de plastilină ne putem aştepta la surprize cum ar fi: cum atingem cu palma sfera, aceasta să reacţioneze brusc pliindu-se complet pe tăblia mesei sau, şi mai bizar, sfera să se plieze doar pentru că intenţionez (am decis asta şi mă îndrept către ea) să exercit o presiune asupra ei de sus în jos. De dragul imaginaţiei, mai poţi elabora la rândul tău câteva scenarii. Cam aşa stau lucrurile pe nivelul cuantic al realităţii. Pare a fi o lume tare stranie înfăşurată în lumea noastră macroscopică unde pare că avem de-a face mai degrabă cu ordinea. Revenind la realitate din această incursiune în imaginaţie, ce şanse (ce probabilitate putem estima) sunt ca sfera de plastilină să se comporte în acele moduri bizare? Foarte, foarte, foarte mici, în timp ce ne putem aştepta la o probabilitate mult mai mare ca sfera să se aplatizeze la o anume cantitate de presiune.

Pentru linisterea spiritelor mai anxioase in loc de haos voi folosi nedeterminarea. Nedeterminarea implica nu imposibilitatea determinarii unui anume eveniment, ci probabilitatea aparitiei acelui eveniment, luand in considerare datele initiale (sau conditiile initiale ale unui system oricare ar fi el) de la un moment dat. Dar asta dupa ce ne-am pus de acord ca haosul misca viata. Sau nu suntem de acord? Sa fie haosul un fel de principiu aflat la baza vietii? Altfel spus, viata sa fi aparut din intamplare si tot la intamplare (din intamplare) evolueaza? Faptul ca ordinea hraneste obiceiul cred ca este de la sine inteles si in mod evident de domeniul evidentei. Pentru cei mai cultivati decat mine in mecanica cuantica, intrebarile de mai sus au devenit deja poate desuete, cu conditia unui soc experimentat ca urmare a intelegerii fizicii cuantice (chiar fara formalismul mathematic!) prin care totusi au trecut cu bine, dar nu fara urmari. Poate, chiar si fara aceasta cunoastere, experientele de viata au fost pentru unii suficiente pentru a banui nedeterminarea si intamplarea din miezul unor evenimente (fericite ori nefericite), doar daca nu cumva au facut un apel explicativ la teoriile mistice si religioase.

Domeniul evidentei aplicat procesului vietii ne arata ordinea si chiar simplitatea complexitatii. Reproducerea si selectia in scopul supravietuirii sunt mecanismele cheie in procesul evolutiv al vietii. In ce scop orice organism evolueaza? Raspunsul nu are nimic misterios ori esoteric si poate pentru inimile sensibile suna sec si rece. Supravietuirea si reproducerea. Iar acum, devenind personal si direct, tu te dezvolti (in oricare plan al vietii) pentru a-ti asigura supravietuirea si, implicit, perpetuarea propriilor gene. Desigur, pentru unii, o astfel de afirmatie banuiesc ca naste dileme existentiale. Asta-I tot? Ai rabdare.

Acum voi incerca doar sa raspund unei provocari de felul “Hai la lupta, daca asta-I tot. Fiecare pentru el.”

Supravietuirea nu inseamna in mod necesar conflict si competitie ca manifestari explicite permanente. Mai ales,  in vremurile noastre, avem sanse mai mari de supravietuire, cand suntem cooperanti. Totul a inceput cu primele forme de organizare sociala. Stra, stra, stra, stramosii nostri organizati in mici grupuri aveau sanse mai mari fata de cei solitari de a se proteja de pradatori si de a vana cu succes. Supravietuind pe o perioada mai lunga de timp, cresteau implicit sansele de a-si gasi partenere pentru reproducere. Mai mult, copii lor, beneficiau de resurse mai bogate ca urmare a traiului in aceste microgrupuri. Era sa omit un aspect esential al comportamentului de cooperare si anume: intentia manifesta de a imparti roadele cu ceilalti angajati in relatii cooperante, adica cu cei care manifesta o intentie similara si reciproca.

Deci, probabilitatea unui copil de a ajunge la o varsta adulta – un individ apt pentru vanatoare si reproducere – crestea.  Selectia a favorizat mai degraba indivizii capabili de cooperare organizati in microgrupuri si nu pe cei conflictuali, marginali, solitari. Iar asta nu inseamna ca implicit, selectia i-a defavorizat pe cei competitivi. Si, dupa cum bine stim, nu exista competitie fara conflicte. Iar aici putem face o diferenta, afirmand ca functia competitiei si, implicit, a conflictelor raspunde necesitatii de cooperare in aceste microgrupuri. Un individ luat separat (desi, simultan este parte sau participant la un grup) este competitiv in raport cu ceilalti din aceleasi motive: supravietuirea si reproducerea. Simultan, acelasi individ este parte sau participa la un grup, cooperand cu ceilalti din aceleasi motive in raport cu bunastarea grupului ca intreg din care face parte. Cui nu-I convine “binele comun” al grupului este liber sa plece ori sa incerce o negociere. Iar primul pas intr-o negociere este propunerea. Daca grupul nu este receptiv la propunerile tale de ieri, de azi si nici de maine, atunci ce rost (decat cel al unui consum inutil de energie si suferinta) au comportamentele de revolta, sabotaj, manipulare, fatarnicie ori lamentarea si victimizarea? Iti poti cauta un alt grup si renunta la acesta in care te afli. Iar o astfel de actiune presupune competitivitate in sensul agresivitatii necesare supravietuirii cu diferenta ca este orientata rational. Daca vrei, putem numi asta un principiu functional valabil, nu doar in grupuri, ci si in relatiile de unu la unu.

Si acum, sa revenim la nedeterminare, avand in vedere ca, desi procesul curgator al vietii tinde sa excluda haosul, totusi pare a avea la baza chiar nedeterminarea. De ce asa? Nu stim unde duce acest proces evolutiv. Mi se pare ca seamana cu un rau despre care stim ca daca ii urmam cursul ajungem poate la campie ori poate intr-un lac, dar nu stim prin ce locuri vom calatori de-a lungul sau.

Putem face predictii in privinta unei stari viitoare a oricarui system cybernetic, insa in termeni probabilistici. Sistemele cibernetice deschise, adica inalt sensibile la transformari, rezista la anticipare. Sunt mai degraba imprevizibile.

Daca aplicam aceasta idée la oameni, ne intalnim cu spontaneitatea si creativitatea. Unii oameni, intr-o exprimare mai poetica cei armonizati la viata, dispun de capacitatea de a se reinventa ca oameni ca urmare a deblocarii resurselor interioare sau finalizarii unor gestalturi (in jargonul psihologiei gestaltiste) din istoria de viata ori a restructurarii unor tipare psihomentale.

Nu sunt idei comode pentru cineva care s-a obisnuit cu explicatii fataliste mistic-religioase. Realitatea in care traim cred ca este mai degraba imprevizibila si extreme de senzitiva la conditiile initiale. Surprizele cred că ne sunt oferite de haos. Realitatea cuantica este „infasurata” in realitatea perceptibila. Stii doar ca in viata unui om pot aparea niste oportunitati miraculoase (unii le pun pe seama unei interventii divine binevoitoare) care sa-I favorizeze potentialul ori inclinatia catre un anumit domeniu de activitate. Dupa cum aceluiasi om i se poate intampla un accident din senin. Desigur, noi oamenii, vom cauta de fiecare data explicatii (unele mai fantasmagorice, altele mai realiste) pentru tot felul de situatii si evenimente, utile de altfel, pentru ca ne ajuta sa extragem un sens pentru viitor (restabilirea controlului si anticiparea unui viitor mai prietenos) sis a ne coboram nivelul anxietatii (uneori al culpabilitatii) in raport cu indeterminarea si imprevizibila curgere a realitatii.

Cautam ordinea si pe  masura puterilor fiecaruia facem (ne straduim) ordine in aceasta realitate dinamica. Cautam sa ne restabilim sentimentul de control si sa facem predictii cat mai precise asupra viitorului. Intr-o relatie romantica de cate ori te-ai gandit cum va reactiona iubitul tau? Constant aproape, pana cand i-ai invatat tiparele de manifestare, ulterior poate mai rar, dar tendinta la predictii nu a disparut. Dar toate aceastea reprezinta actiuni al mintii umane in raport cu o realitate in sine imprevizibila, deşi totuşi predictibilă în termeni probabilistici.