Feb 282011
 

Aleg să rămân în zona centrului gravitaţional, deşi rescriu un articol la care lucram, tocmai pentru că, dintr-o dată, mi se pare interesant să abordez aspecte care-mi păreau foarte bune de pasat în aşteptare (între timp, nădăjduiesc, viaţa v-a arătat şmecheria cu aşteptarea care e întotdeauna în faţă, nu înapoi, deşi pare taman invers;  nu, n-am zis bine, noi suntem cei care o căutăm acolo unde nu s-a aflat, de fapt, niciodată). Zic: deunăzi mă gândeam să nu insist asupra lor pentru că nu păreau a-mi servi, deocamdată, susţinerii şi sublinierii ideii cu care tocmai mă-nsărcinasem să nasc – desigur că atent şi responsabil moşită.

Am tot discutat, în ultimele zile (în special vocile din mine s-au ciorovăit – căci comunicarea decentă mai alunecă, pe-alocuri, şi în astfel de nedomneşti atitudini) despre libertate şi limita ei. Mi-am amintit, din nou, cum am ajuns să-i privesc şi să-i îndepărtez pe cei care exclamă, pizmaş-admirativ, la vederea statutului meu social (nu sunt deloc puţini iar eu n-am niciun fel de regret): “Vai, dragă, da’ tu eşti atât de liberă!”, desigur, referindu-se la: “ai casa ta, stai singură, n-ai bărbat, n-ai părinţi, nu ai nici măcar rude în Bucureşti pe care să fii obligată să le vizitezi, nu dai socoteală nimănui – de copil  nu zice nimeni nimic, niciodată, da’ de ce mi-oi fi amintit de el tocmai în context de “dat socoteală”? -,  faci ce vrei, când vrei, cum vrei, dacă ţi se scoală ştergi din calendar orice sărbătoare comercializată, chiar şi Paştele şi Crăciunul, nu te obligă, nu te constrânge, nu te compromituieste nimeni.” (Acesta din urmă este un cuvânt nou, absolut personal, la care ţin foarte mult, căci compromisul, mai ales conjugal, nu e decât celălalt capăt al mituirii, sunteţi liberi să alegeţi voi care, menţionez doar că nu funcţionează într-atât similitudinea finalităţii interesantului banc legat de plăcerea sexului oral.)  „Nu trebuie să te grăbeşti să pui masa, nu eşti nevoită să-ţi vizitezi soacra, nu trebuie să te duci la biserică, nu trebuie să te întorci de acolo, nu trebuie să faci dragoste dacă nu vrei, nu trebuie să speli chiloţi de-ai lui Botezatu şi nici să te uiţi la Dumnezeu şi marii atei, nu trebuie nimic, dacă nu vrei.” (Desigur, vorbim în marele substantiv propriu de marcatorul echipei favorite, oricare ar fi acela, în directul directului, la deja biblicul televizor.) Libertatea mea, iacătă, golită fiind de responsabilităţile pe care ceilalţi le-au dobândit prin (de-acum) jelita punere în cârcă (ne)providenţială, e ca un fel de târfă de lux în comparaţie cu (parcă, prea eterna) nevastă serioasă, cu părul afumat de cuptorul de la aragaz. De ce libertatea mea e mai puţin responsabilă?  De ce libertatea lor e mai greu (dacă nu insuportabil de greu) de îndurat? Şi de ce unii dintre ei nici măcar nu mai sunt capabili s-o vadă, s-o cuprindă, s-o înţeleagă? De ce e o atât de categorică distincţie între aceeaşi libertate? Poate pentru că nevasta nu are limite, pe când târfa de lux da. Libertatea posesională a nevestei e nelimitată, a târfei comune, ba. Prestaţia existenţial-conjugală n-are graniţe (a măsurat cineva, vreodată, unde se sfârşeşte „la bine şi la rău”?), actul târfesc are însă un foarte definit hotar.

Limita este singurul dictator care validează, creator, libertatea.

Aşa cum zborul este de neimaginat în afară gravitaţiei, libertatea n-are niciun strop de semnificaţie în afara condiţiilor impuse de existenţa limitei. (Să nu cădeţi cumva în plasa impresiei cum c-aş fi cam deşteaptă, v-aţi înşela amarnic, eu doar încerc să-mi amintesc şi să-nţeleg ce-au vrut să-mi spună, din timpuri în timpuri, profesori feluriţi de libertăţi, graniţe sau gravitaţii.)

(… Tocmai am băgat de seamă, în propriul discurs şchiop şi întortocheat: aţi observat cât de repede – i-aş zice firesc – se poate face trecerea de la târfă la zbor? Aţi putea înţelege, atunci, de ce unii nu reuşesc să se ridice de pe pământ niciodată?)

Libertatea există doar prin alegere şi decizie, esenţa ei este hotărârea, bănuiesc că nu v-aţi îndoit de asta vreodată. (Şi, mai departe, voinţa şi consecvenţa de a-ţi transforma limita.) Mai presus de toate, libertatea reală este libertate gravitaţională, a spus-o un suficient de mare şi de viu înţelept. Gravitaţia (în fond, constrângătoarea ispită pamânteană, sub orice formă s-ar înfăţişa) este singura şansă de a te îndepărta şi de a te putea înalţa. Singura şansă de a zbura. Însă omul, ca meşteşugar al acestei imense libertăţi (îl lăsăm deocamdată deoparte pe Sartre, cu condamnarea lui executorie la libertate), este limitat în acţiunea sa de fondul intim-străin, de ceea ce precedă alegerilor noastre, de ceea ce a fost ales pentru noi (dar ce e limita, întreb din nou, dacă nu începutul cel mai sigur spre o reală şi acordată definire?) Cineva ne-a făcut-o, altfel spus. Ne-a pus nişte capitaluri într-un fond personal comun şi ne-a transmis foarte clar: asta vă va determina să trăiţi şi să va eliber(t)aţi de toate grijile. (Iar unde-i ordin, cu mare plăcere.)  Ia să vedem şi noi capitalul ăsta, cum arată, la chip şi la stat: zestrea somatică şi mentală, sexul, ascendenţa, rasa, naţiunea, epoca – sunt determinaţiile imuabile,  asupra acestor bucăţi investiţionale nu putem acţiona nicicum, niciodat’, ele vor fi doar purtătoare eterne de suficientă dobândă; locul (geografia), limba, religia, numele şi clasa sunt determinaţiile modificabile, asupra cărora libertatea mea poate interveni, le poate creşte valoarea, le poate plasa adecvat. Iacătă cum, înainte să mă construiesc eu pe mine, sunt, într-un fel, construită. Înainte să mă hotărăsc, sunt hotărâtă. Dar mă pot delimita oricând de limitantele mele limite. Pot gândi cum să cresc, pot să mă asum pe mine, pot să mă preiau în propriul proiect. (Asta sună fantastic: „Dar pentru că omul nu se odihneşte niciodată într-un hotar şi pentru că definiţia lui se află întotdeauna înaintea lui, în pasul proiectat şi care urmează să fie făcut sub forma unei noi hotărâri şi a unei alte instituiri de hotar, libertatea, ca plasticitate a hotarului şi ca multiplicare indefinită a lui, devine «preluare în proiect».” – Liiceanu, “Despre limită”.) Cum să-ţi trăieşti altfel viaţa, când ai capacitatea de a-ţi fi propriul proiectant câştigător? Cum să nu ieşi din îngrădirile prealabile şi să nu te determini, poziţionându-te? Libertatea gravitaţională reprezintă acceptarea condiţiei de a construi liber şi durabil pe teren propriu-străin, dar pe baza proiectului celei mai autentice noi geografii. Cum ţi se înfăţişează centrul pământului nu-ţi poate dicta cum ţi se va ridica tot relieful.

Să-ţi preiei religia în proiect mi se pare cea mai de preţ provocare, doar că mulţi dintre noi rămânem captivi aceleiaşi nemişcări mistificatoare: dat fiind faptul că ni s-a renunţat dreptul de a hotărî în această privinţă (aşa credem noi, în continuare şi denaturat, am stabilit doar că ne putem mişca oricând, gravitaţionalizat), venind pe lume cu libertatea religiei gata definită, perpetuăm o infirmitate (din avion aproape normală) de neacceptat: pentru că ni s-a retras dreptul de a ne autoplasa religios, în genunchi sau în picioare, de a ne târî sau de a ne înălţa, pentru că totul se întâmplă sub săbiile ascuţite ale recompenselor şi ale pedepselor, suntem umiliţi, invalidaţi, infantilizaţi, regresaţi permanent  în stadiul în care se hotărăşte (în continuare se hotărăşte) pentru noi. Suntem, tot timpul, sub autoritatea geografico-parentală, la mâna unei pedagogii divine rigide, insuficient spre deloc îndreptată către un înţelept management funciar. Aş putea accepta relieful, dar lăsaţi-mă să-mi curg apele. Nu voi, ci eu îmi sunt, singură,  nisipul de râu. Hai să tranzacţionăm, liberi, câte pietre suportă geografia.

Cândva, desigur că dezdoctrinările educaţionale se vor petrece şi  vor fi, neîndoielnic, rezultatul acţiunilor procesive ale unor inşi fără niciun dumnezeu calificabil şi diferit reliefabil. Vai de capul lor, zic şi eu, în cel mai imitativ spirit palerian: deşi s-a străduit să-l apere pe Socrate, Platon n-a reuşit s-o facă taman din cauza răcnetelor gloatei.  (Paler a murit tot pe 7 mai, otrăvit şi el, într-un fel mai subtil,  dar suficient de fatal.)

Aşteptarea, o absenţă.

 Posted by on 26 februarie 2011  Experiente
Feb 262011
 

                 E zi de copii (puneti accentul unde doriti, oricum contextul isi va spune cuvantul, adica un copil plus un copil nu fac doua copii). „Poate azi o  sa avansam cu un pas, inspre nasterea unui spectacol frumos,  coerent si tot asa „, gandeste gandul meu dinainte. Fetitele, cuminti, se cer la o poveste cu frumoase adormite. Zis si povestit. Publicul cu nume de baieti este bine lipit de geamul ferestrei : cineva care a vrut sa-mi joace o farsa a construit locul de joaca taman acolo, la o aruncatura de ochi. Balansoare mangaiate numai si numai de soare imi faceau concurenta si castigau fara sa miste un deget. Le fac baietilor o chemare, dar ei : „Nu, ca noi auzim, vrem numai sa ne uitam”. Daca tot se uita,  le strecor si cateva scaunele, la picioarele unei plante imense care, normal, tinea si ea sa se uite fix in balansoare. O fetita cu grija la soarta intalnirii, le arunca baietilor : „Fiti atenti, daca nu sunteti cuminti, floarea hap, va papa !”  Baietii se uita la mine, asteptand o infirmare urgent. Infirmarea nu vine. Nici confirmarea. Incep sa surada : „Nu-i adevaraaat”.  Se mai uita pret de cateva secunde, dupa care « injectia » isi facu efectul : incet-incet se apropie de zona fetite, nu pentru ca le era nitel frica, ci pentru ca asa voiau ei!

                 Mda, lucrurile nu s-au intamplat asa cum ma asteptam. Nici atunci, nici peste un timp. Veti spune, probabil, cu politete, ca sunt o fiinta rabdatoare. Este rabdarea un compliment ? Nu, multumesc. Raspunsul adevarat mi l-a dat un baietel. A facut el un lucru mic (iertare, nu mi-l amintesc si nici nu vreau sa-l inventez, din respect pentru copil) care m-a facut sa rad din toata inima. El m-a privit fericit. Atunci eu, ca pedagog de nume ce ma aflam, m-am trezit din metoda direct in fericire. Nu mai asteptam nimica. Si am vazut, da, ca atunci cand astepti, te cocoti intr-un viitor rigid si tragi de un copil sa te urmeze. „Esti nebun ? te-ar intreba el, viitorul nu exista”.

                 A avea rabdare inseamna sa nu fiu de acord cu momentul acum, dar sa ma port civilizat pana o sa fie cum vreau eu.  Degeaba fac  prezenta la inceput de intalnire, pentru ca nu m-am intrebat intai pe mine daca sunt aici.

                 Cu rabdarea treci si marea, se spune. Dar marea…

 Comentariile sunt închise pentru Aşteptarea, o absenţă.
Feb 252011
 

Suntem roluri. Doar aşa putem cunoaşte pe cineva, observând rolurile. Dincolo de rolurile pe care le jucăm nu este nimeni, în sensul unui omuleţ (vestitul  sine sau Eu) care se joacă. Putem caracteriza pe cineva, pornind de perceperea manifestărilor sale, adică de la roluri. Putem defini rolul ca fiind un set de comportamente, cogniţii şi emoţii asociate unor nevoi şi aşteptări sau drepturi şi obligaţii, atunci când ne referim la roluri socio-profesionale.Dacă eu conversez cu tine nu te pot cunoaşte decât în acest moment. Suntem în roluri în acest moment prezent. Pot aprecia dacă eşti o persoană comunicativa, iar dacă plăcerea de a conversa pare un aspect stabil în structura ta. Însă aş greşi, dacă aş judeca acest aspect ca fiind valabil oricând. Eu comunic cu tine în acest moment. Eu1 şi Tu1, iar peste o vreme Eu1 devin EuX, întâlnindu-mă cu TuX. Nu suntem aceeaşi. Dar percepţia ne joacă feste. Ne vine dificil să percepem aceste diferenţe şi nici măcar nu le înregistrăm conştient. Te privesc şi eşti aceeaşi şi mintea mea leagă prezentul de istoriile noastre comune oricum mixate şi falsificate de improvizaţia inginerească a evoluţiei (sau Creator, dacă eşti un creaţionist) numită memorie.  Rareori vedem prospeţimea într-o întâlnire.  Poate nici nu e… sesizabilă. Aşa cum nu percepem schimbarea pielii, tot aşa nu percepem schimbări în plan psihologic. Dar depinde de „ochi”. Majoritatea „ochilor” suferă de miopie în diferite grade. Dar ce uimire cand il descoperim pe un altul schimbator! Cred ca functioneaza doar cand cineva devine constient de experienta propriei treceri dintr-un rol în altul.

Citez din Eroarea lui Descartes, cuvintele lui Antonio Damasio referitoare la eu sau la sinele neural:

„Cred că baza neurală a sinelui rezidă în reactivarea continuă a cel puţin două seturi de reprezentări. Un set implică reprezentări ale elementelor-cheie din autobiografia individuală, pe baza cărora se poate reconstrui repetat noţiunea de identitate prin activarea parţială a hărţilor senzoriale organizate topografic…

Al doilea set de reprezentări care stau la baza sinelui neural constă în reprezentările primordiale ale corpului unui individ.” (Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes, 2005, p.271)

Eul este o reactivare permanentă pe de o parte  a reprezentărilor actualizate legate de identitatea noastră (un mix de reamintiri şi scenarii din viitor), iar pe de altă parte a imaginii corporale, generând iluzia unei entităţi neschimbătoare şi constante care locuieşte undeva în interiorul corpului. Această entitate iluzorie (numita EU) este născocită ca urmare a complexităţii procesuale neuronale pentru a asigura functia (nu de puţine ori perturbată) de ordine şi coerenţa în comportamente, apeland la diverse strategii defensive atunci când această funcţie pare a fi într-un fel sau altul ameninţată.

Această născoceală, de altfel, o proprietate emergentă a reţelelor neurale necesară diferenţierii de alte fiinţe, obiecte şi fenomene, aparţine unei realităţi convenţionale din universul cuvintelor. Eul nu este experienţa. Rolul este experienţa. Iar experienţa este curgătoare, adică se schimbă de la un moment la altul. Acum se întâmplă un flux de gânduri şi emoţii să zicem de plăcere, apoi un alt flux asociat unei tensiuni de îngrijorare, apoi simt iubire privind la o persoană dragă. Şi tot aşa. De fapt, un flux continuu, constant şi schimbător. Cand il observi cu atentie se intrerupe ori poate ca era discontinuu, iar în asemenea momente devii constienta de aceste discontinuitati.

EU(al meu, a mea)_NUME_CORP. Aşa se întâmplă ca tu ori eu să fim „extraşi” de această asociere mentală (dar şi concretă, întărită prin feedback interpersonal, documente şi posesiuni) din realitatea curgătoare a vieţii. Trăim „decupaţi” (sau identificaţi cu numele şi corpul) dintr-o realitate unitară şi dinamică. Acest EU odată apărut pe la 1 an şi 5 luni continuă să-şi protejeze Numele (imaginea de sine), uneori cu eforturi chinuitoare, şi să-şi utilizeze corpul ca un vehicul ori coş de gunoi. În mod similar la nivel colectiv ne folosim de resursele naturii.Decupaţi fiind, este evident că nu ne pasă de un altul ori de ecosistem. Cum poţi percepe legătura când nu faci parte din peisaj? Din perspectivă psihologică, schimbarea începe cu Eul şi mintea. Mai precis, cu conştientizarea identificării cu numele şi corpul. Astfel, decupajul din peisajul vieţii devine o iluzie. Aşa cum a fost dintotdeauna doar că nu ai fost conştientă.  Iar în acest fel cresc şansele ca să trăieşti mai des şi fără motive exterioare un sentiment de bine şi poate chiar de fericire. Odată realizată schimbarea, fiind conştientă de identificarea cu numele şi corpul, cred că îţi va veni spontan să susţii viaţa în curgerea ei, deoarece eşti viaţa care a început (prin asocierea lui Eu) la un moment dat când te-ai născut şi se va încheia pentru tine (eul tău) la un moment din viitor. În realitate, Viaţa a început cu mult timp înainte de naşterea ta şi va continua mult timp după dispariţia ta.

 Comentariile sunt închise pentru Nu este nimeni „aici şi acum”
Feb 252011
 

Am aflat răsfoind niscai cărţi şi Internetul că nu sunt tocmai nebună. Se pare că atunci când ţi-ai creat o anumită impresie despre tine însuţi, chiar dacă impresia este rezultanta unei glume, erori, greşeli, neînţelegeri, aceasta din păcate nu mai dispare decât cu eforturi extreme (de exemplu la copii: dispare după reconfirmări repetate ulterioare şi foarte dese ale faptului că impresia ar fi trebuit să fie opusă celei create).

Într-un experiment, cercetătorii au oferit elevilor de liceu un curs special pentru a învăţa să rezolve probleme de matematică dificile. Jumătate din participanţi au vizionat un film clar şi util. Cei din cealaltă jumătate au vizionat o prezentare în mod vădit, deliberat confuză care nu i-a lămurit deloc. Elevii din ultima categorie s-au simţit incapabili în privinţa capacităţii lor de a se descurca cu numerele. Din nefericire, lipsa de încredere a persistat chiar şi după ce cercetătorii le-au arătat prezentarea clară (din care şi aceştia, la fel ca şi colegii lor din prima categorie au înţeles explicaţiile) şi chiar şi după ce li s-a spus răspicat că performanţa slabă la matematică era urmarea instrucţiei proaste, şi nu a abilităţilor lor. Chiar şi după aproximativ o lună de la experiment, elevii din a doua categorie manifestau reticenţă în înscrierea la concursuri de matematică, nemaifiind siguri de abilităţile proprii în domeniu. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Oul păsării Phoenix: viaţa mea – prin cicluri de renaştere
Feb 252011
 

“Asta-i chiar enervant”, zic, click-uind, din greşeală, pe interconexiuni.ro. “Ăsta nu e site-ul lui Adrian.” Cum de (nu)-l văzusem pe Adrian acolo unde nu era? Ce (nu) văzusem? Că nu era? Imposibil. Văzusem ce era, văzusem interconexiunile. Văzusem prezenţa lor, nu absenţa lui Adrian. Dădusem peste interconexiuni, dar eu îl vroiam pe Adrian. (A se citi “adrian-nuţă.ro”, altfel cine ştie în ce belele publice intru, absolutamente nevinovată. A se-nţelege, vă rog, că din pure (de)limitări artistice, nu puteam folosi “presidency.ro”, de exemplu. Şi-apoi, cum să boldeşti un astfel de titlu: “Ăsta nu e site-ul lui Băsescu Traian!”? Pobeda nu era maşină, ci ceas, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat… bietul Sorin, ar fi stat în emisiuni televizate cel puţin jumătate de an.) Mă aflam deja pe interconexiuni.ro, zic, dar aş fi vrut s-ajung pe site-ul lui Adrian, pentru c-aveam trebuinţă să recitesc ce (re)scrie pe-acolo, gravitaţional. Iar pentru c-am vrut, l-am văzut pe Adrian care nu este (n-am nicio îndoială că Vanghelie se răsuceşte în moalele scaun primărial) în locul a ceva ce chiar e. Ei, asta-i bună! (Înainte de autocenzură: “Ei, drăcia dracului!”) Cum să văd absenţa cuiva în locul prezenţei a altceva?

S-o luăm da capo (mă scuzaţi, da’ mie-mi ia cam mult timp să-nţeleg cum stau lucrurile): aşadar, închizând interconexiunile, am decretat, ferm: “ăsta nu e site-ul lui Adrian.” Este ceea ce percepţia mea a grăit, că nu e site-ul lui Adrian? Da’ de unde!, fată deşteaptă, percepţia asta, nu ca mine, n-a spus deloc aşa ceva, pentru simplul motiv că eu, cât de nevrozată aş fi fost, n-am văzut şi nu voi putea vedea nicicând absenţa (site-ului) lui Adrian. Am văzut interconexiunile, însă, pentru că doream altceva, datele corecte ale percepţiei mele au fost mistificate adecvat de către aşteptarea mea fixistă şi traduse,  foarte prompt, într-un limbaj ferm si frustrat (să-i zic şi eronat, în toată corectitudinea lui de deziderat?). Ce-am făcut, de fapt? Am abuzat, pur şi simplu, de real (ar trebui revizuit Codul Penal), punându-i în cârcă ceea ce aşteptările mele au invocat, învinovăţindu-l în subsidiar chiar de mistificare, fără să-i las o cât de micuţă cale de apărare. (Punem însă pariu că va găsi, într-un fel sau altul, o cale de atac imediat?)

Acţiunea mea ce-a fost? Un click ce-mi aducea ceva. Orice acţiune, nu-i aşa, doreşte să intre în posesia a ceva ce nu are sau să creeze ceva ce încă nu există, drept urmare, calea de la prezenţă la absenţă e îngrozitor de scurtă şi nesemnalizată. (Aşa am tras eu concluzia că vânătăile nu se fac singure.) Câteodată mi-ar plăcea ca realitatea asta să se împotrivească mai mult şi să vorbească o limbă română mai clară. Verbalizăm ceea ce avem în funcţie de ceea ce am vrea să obţinem. Mie exprimarea asta nu prea-mi este pe plac, mai ales că-mi pare cam lunecoasă, plus că-i imperfectă şi părtinitoare până-n măduva raţionamentului ei transductiv, indecent de preferenţial. … Mda. Mă gândesc c-ar trebui să fiu mai clară, dacă vreau să-mi citiţi în continuare articolele – … ce exemplu simplu să vă dau, ca să-l înţeleg până şi eu? Să încercăm aşa: de-aia bărbatul când îşi găseşte acasă amanta care-l aşteaptă (la casa ei, vreau să spun), încălcând grosolan regula compusă a prezenţei/absenţei, nu spune “asta nu-i nevasta mea care nu este”. Pur şi simplu rostogoleşte, tăcut, doar golul ce se întâmplă – aperceptiv, atemporal.

Interconex gol, aproape fundamental.

 Comentariile sunt închise pentru Ăsta nu e site-ul lui Adrian!