Feb 082011
 

Mă simt vinovată faţă de cei din jur pentru alegerile mele, pentru viaţa mea, pentru deciziile pe care le iau, pentru ceea ce prefer, pentru felul în care trăiesc, pentru modul de a-mi manifesta iubirea. Aceasta este principala mea problemă: senzaţia de vinovăţie cu care mă confrunt pentru că sunt aşa cum sunt. Nu mă simt acceptată, mă simt groaznic de neînţeleasă, dar cel mai probabil totul este pentru că nu mă înţeleg nici eu pe mine cu adevărat. Am aşteptat dintdeauna ca cei din jur să îmi aprobe comportamentele şi/sau sentimentele, sperând că odată ce se va întâmpla aşa, mă voi linişti, iar senzaţia de vinovăţie va dispărea. Din păcate, nu am reuşit. Vinovăţia mea n-are a face cu cei de acum, cu cei cu care intru în contact în prezent. Are legătură cu cei cu care am intrat în contact atunci. Demult. Continue reading »

Feb 082011
 

“Solo concerts are about the most revealing psychological self-analysis imaginable”, spunea.

Muzică.

Flux.

Csikszentmihaly.

Concertul de la Köln.

Keith Jarrett.

1975.

Cel mai bine vândut album de jazz din toate timpurile.

Cea mai grozavă improvizaţie.

Cel mai negru tablou: nu dormise două nopţi, ajunsese cu întârziere, era flămând (a apucat totuşi să mănânce ceva înainte), pianul pe care îl comandase – un Bösendorfer 290 Grand Imperial – nu sosise şi nici n-avea să mai vină, cel din sală era mult sub nevoi şi necesita ore întregi de acordaj (desigur, un Bösendorfer Baby), aşa că nu mai vrea să urce pe scenă – The Köln Opera House -, se răzgândeşte în ultimul moment, tehnicienii se hotărăsc într-o doară să înregistreze totuşi ceva, măcar de amorul artei, arhivei şi pentru uzul familiilor, iar Keith începe. Cu ce? Simplu şi spectaculos de banal: cu acordurile din fundalul anunţului sonor al Operei, ce invita publicul să-şi ocupe locurile, să-şi oprească telefoanele mobile (cu ultima parte exagerez, desigur) şi să nu folosească aparate de înregistrare. (Aşa se explică râsetele înfundate ale spectatorilor ce se aud pe partea de început. Râsul dinaintea tăcerii.)

Din clapele de mijloc ale unui pian potrivnic, singurele care-i sunau rezonabil, a ridicat o capodoperă.

O improvizaţie de timp prezent, irepetabilă, urcată înspre cerul viitor.

Pentru că n-a fost dragoste.

Unde dragoste nu e, se poate strecura tot restul.

„Probably he played it the way he did because it was not a good piano. Because he could not fall in love with it he found another way to get the most out of it.” (Manfred Eicher, umil producător)