Feb 142011
 

Cred că Schopenhauer spunea (via Yalom), cum că ne îndreptăm spre sfârşit după ce am trăit „ad interim” şi ne-am cam lăsat încălecaţi de speranţe. (Doar nu m-or exila pentru astfel de neacademice parafraze.) Că tot ce-am nădăjduit că va fi, că vom trăi, că vom simţi, că vom gândi, că vom primi, că vom oferi, că vom rezolva a fost tocmai viaţa noastră, nimic altceva. Eternitatea s-ar putea să-mi tragă mintenaş o castană sau măcar un bobârnac peste nas (ceea ce, din punct de vedere al orgoliului, doare la fel, unde mai pui că, vrei-nu vrei, eternitatea asta înseamnă ceva, are un soi de autoritate în ea) pentru că, nu-i aşa, speranţa e mană cerească, esenţa veciei, pentru că naşte şi se naşte şi renaşte, niciodată murind. Te obişnuieşti cu orice, zice istoria, cu binele, cu răul, cu frumosul, cu urâtul, cu plăcerea, cu neliniştea, cu viaţa, până şi cu boala mortală te obişnuieşti, cu tine, cu tot ce e-n afara ta, cu iubirea, cu trădarea, cu membrul lipsă, cu omul mort, cu prea mulţi vii, cu identificarea, cu legătura, cu lanţul, cu ruina, cu lipsa orgasmului, cu înăbuşita şi înstegărata revoluţie interioară, dar mai ales cu speranţa că poţi oricând spera te-obişnuieşti. Iar pentru că reuşeşte a oglindi în ea tot ceea ce-am enumerat mai sus şi ce mai rămâne din ape, cer şi pământ, e şi cea mai facilă/periculoasă cale de a te pierde printre provocările şi diversiunile vieţii şi de a te-ndepărta de ceea ce eşti şi ce faci, de viaţa ta care tocmai se-ntâmplă. „Las-o aşa”, zici, „că doar n-o fi foc înc-o zi, sper că mâine vremea vieţii se va schimba.” Hellooooooo, omule bun şi rău, speranţa musai să fie strânsă de gât astăzi dacă vrei (şi câtă trebuinţă sănătoasă e să vrei) să simţi caldul. Altfel eşti hrană crudă pentru vânt (am zis „crudă”, nu „vie”) şi nu cred, zău, că vei fi îmbrăcat corespunzător. Iar vântul nu speră în ceva mai bun, răsuceşte, amestecă, răceşte şi strănută azi tot ceea ce i se întâmplă în cale.

În grupurile de dezvoltare speranţa în mâine are scaunul ei, o văd clar atunci când rotesc ochii (desigur, ea nu se lasă văzută şi mărturisită oricum).  Eu i l-aş trage înainte de-a se aşeza, dacă mă-ntrebaţi, da’ aşa sunt eu, mai jucauşă. Dar cum n-o s-o faceţi şi nici eu nu voi fi atât de nepoliticoasă, s-o lăsăm deocamdată să şadă. (Să zacă, mai bine spus.)

“Progresează acum, nu conta pe mai târziu”, spune Yalom în Tratatul de psihoterapie de grup şi am neobrăzarea să-i dau dreptate („să-i acord”, ca să merg cu ironia până la capăt). Pe de altă parte, „bate fierul cât e rece” e o altă axiomă de grup (încă o mai rumeg), care enunţă că adeseori e mai bine să aştepţi, că terapia (la fel ca şi dezvoltarea personală) reprezintă o secvenţă conjugată de activări emoţionale prezente urmate de integrari viitoare. Îmi daţi totuşi voie să n-am răbdare până mâine? Să cred că procesul trebuie desăvârşit acum, în timp ce se întâmplă dezvoltarea? Că doar dacă îi duc la bun sfârşit sfârşitul pot vedea cu adevărat natura conţinutului relaţional şi pot dezactiva nepotrivirea? Că nu-i sănătos să-mi acord timp pentru dezvoltarea dezvoltării? Că până mâine, ceva ce azi e proaspăt chiar/iar s-ar putea altera? Că doar azi îl pot atinge pe părintele care m-a investit cu puterea ce nu e a mea? Că dacă nu îl văd şi nu îl disciplinez azi, până mâine se transformă din nou în copil? Că pasteurizarea în dezvoltare şi terapie nu ţine? Şi nici ţinerea prospăturii la frigider? Că trebuie să pricep ce se întâmplă cu mine azi, oricătă teamă mi-ar fi, nu să amân şi să sper că voi înţelege şi interioriza totul mai târziu pentru că, nu-i aşa, azi am mai strâns ceva date, am mai trăit niste emoţii revelator-dezinhibante iar mâine e, oricum, o altă minunată şi revelatoare zi? Convenabil (chiar inteligent), dar păgubos. Ziua de mâine alterează. Ziua de mâine e speranţă. Ziua de azi e energie. Speranţa nu e materie şi asta înseamnă, simplu, că nu e capabilă de lucru mecanic, oricâtă investire funcţională i-am acorda, ea este, în cel mai fericit caz, un impuls extrem de direcţionat. Energia, precum prea bine tocmai vi s-a spus, este asociată cu întâmplarea. Întâmplarea se întâmplă acum. Paradoxal, şi viaţa.

 Comentariile sunt închise pentru Despre grupuri, speranţă şi alte utilităţi