Feb 152011
 

O să vorbesc despre piele, despre a mea şi a ta şi despre ce se întâmplă atunci când ele se întâlnesc. (Este mult mai probabil ca a mea să fie mai jucăuşă şi mai obraznică pentru că am o meteahnă, am mai mărturisit-o, un simţ tactil neobrăzat suficient de exacerbat încât să fie greu de disciplinat.)

Am fost, săptămâna trecută, la conferinţa SPER, „Altfel despre lumile din noi”, ediţia a II-a. (Ce-ntrebare, zău… fireşte c-am fost şi la prima şi mă mai duc şi la anul.) Mă furnică buricele degetelor să scriu pe îndelete despre ce s-a întâmplat acolo, dar nu mi-a cerut-o nimeni şi-n plus, am un simţ al cuminţeniei de care vă veţi tot minuna. Voi spune însă că în timp ce se vorbea (remarcabil) despre thanatopsihologie, despre corpul care nu minte nicicând, despre zonele de psihologie asupra cărora nu s-a aplecat nimeni (sau, dacă s-a întâmplat, nu suficient încat să devină marcant – ce ziceţi de psihologia împăcării, a tandreţii, pe urmă a plictiselii?… despre psihologia catharsis-ului scrisului mă voi ocupa şi eu, la un moment dat), eu îmi priveam pielea mâinilor pentru că, în bunul obicei al minţii mele de a lega imagini de substanţa cuvintelor, mi l-am amintit pe Lyall Watson.

Ce ştim noi acum, că ne-am făcut mari, despre piele? Că este o barieră şi o interfaţă între lumile din noi (nu vă amăgiţi că exteriorul n-ar fi tot al vostru), iar pentru psihologi, cel mai important organ de expresie emoţională, chiar şi in absenţa oricărei manifestări patologice (colegilor mei: dacă aţi uitat deja RED-ul, vă spun).

Gândiţi-vă la moarte aşa cum vă gândiţi la nişte cristale. Gândiţi-vă la moarte ca şi cum aţi fi înconjuraţi de cristale (pentru că sunteţi, deja). Gândiţi-vă la moarte ca şi cum v-aţi cristaliza. Poate că nu viaţa, ci chiar moartea vă dă forma precisă. De fapt, spuneţi-mi drept, nu după asta alergaţi?

Zice Watson aşa: dacă vă amăgiţi cumva că biologia vieţii şi a morţii sunt prea puţin legate de cristale, întindeţi-vă mâinile şi uitaţi-vă la partea lor exterioară. (Abia acum realizez cât de tare mă deranjează inelul de pe mâna dreaptă.) Treceţi cu privirea peste verighete sau peste şantul trecut al amintirii si dragostei lor şi concentraţi-vă asupra celulelor de la suprafaţa pielii, nimic altceva decât nişte cristale translucide, unite graţios şi fratern de un film uleios. Moarte, veţi decreta imediat; celule băţoase, rigide, pline de cheratină, care, alături de nu ştiu câte alte milioane, intră în bilanţul zilnic al pierderilor (atât de plicitisitor încât nici nu mai merită contabilizat). Câtă vreme aceste celule trăiesc (Watson spune „dăinuie”, fireşte ca el deţine corectitudinea semantic-atitudinală), ţesuturile noastre sensibile sunt în maximă siguranţă, pentru că sunt armurizate tocmai de ele. În contact cu aerul, celulele cu adevărat vii nu pot, nu sunt în stare (sau nu vor?) să supravieţuiască, în schimb, cele cu structură cristalină nu mor (adică nu se lasă ucise) atunci când sunt împinse spre suprafaţă de cele de dedesubt, ce-şi revendică locul. Nu, celulele cristaline se sinucid. Pregătindu-şi sfârşitul cu multă vreme înainte de a se simţi cu aerul, ele încep să fabrice, conştiincios şi fibros, cheratina, până când se umplu, până la refuz, cu aceasta. Celulele pielii mele se sinucid, ca să lase loc altora, ca armura să fie întotdeauna în cea mai bună stare, ca să-mi fie mie bine cu mine, mie bine cu tine. Celulele pielii mele se sinucid. (Pe mine emoţia asta profundă mă doare.) În termeni tehnici, aceste celule sunt moarte, spune Watson. E sigur că ele nu se pot reproduce; dar e la fel de sigur că materia din care sunt constituite e superior organizată şi că s-a structurat într-un anumit loc, la un moment determinat.

A fi sau a nu fi, rămâne întrebarea. Celulele pielii sunt moarte? Dacă-i aşa, atunci suntem, amândoi, acoperiţi de-a dreptul de moarte. Dar eu te văd viu şi tu mă vezi la fel, deşi celulele noastre vădite sunt moarte, iar google-ul ăsta, dacă acum mi-ar săruta mâna (drept mulţumire pentru că scriu articole atât de scurte), mi-ar pipăi, deja, prăpădirea. Eu îi dau, carevasăzică, să sărute ceva de-al meu mort iar el, totuşi, mi-ar răspunde cu privire de viaţă.

Abia acum realizez cât de mult te iubesc.

Aleg în fiecare zi să-ţi dau din moartea mea şi ăsta-i cel mai mare dar pe care ţi-l pot face.

Optimizarea prin iubire

 Posted by on 15 februarie 2011  Autocunoastere
Feb 152011
 

Nu mă mai aflu în preadolescenţă. Nici măcar în adolescenţă. Nu mai sunt la primele încercări de identificare a traseului profesional ce mi s-ar potrivi. Acum un an şi jumătate, când am decis înscrierea la facultatea de psihologie, au fost câteva zile în care am reflectat asupra lucrurilor care mă reprezintă. În general obişnuiesc să mă gândesc la ce nu îmi place, la ce nu sunt, la ce nu îmi provoacă bucurie, la ce nu s-a întâmplat aşa cum ar fi fost normal, la ce nu, nu, nu. Ei, când am decis înscrierea la noua facultate, timp de doua – trei zile (cât am prins şi eu liber între o analiză financiară şi un plan de afaceri) cuvântul „nu” a  dispărut din vocabularul meu. M-am concentrat asupra a ceea ce am considerat că a fost reprezentativ în viaţa mea până atunci. Şi iată ce am descoperit. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Optimizarea prin iubire