Incotro

 Posted by on 24 februarie 2011  Poezie
Feb 242011
 

Ce lung e timpul uneori
Ce scurt se-omoară clipa
Ai vrea o zi, de ea ţi-e dor
Lumină, viaţă, -aripă!

Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Incotro
Feb 242011
 

„Doamne, dă-mi liniştea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a şti care e diferenţa dintre acestea.”

Şi pe tine te-a învăţat mama că eşti o prinţesă minunată şi unică ce nu va cunoaşte vreodată eşecul în dragoste şi care nu va fi înşelată în veci? Daca da, atunci află că şi pe mine. Eşti specială, nu-i aşa? Bărbatul de lângă tine te-a dorit din clipa în care te-a văzut doar pe tine şi până la sfârşitul zilelor lui nici o altă femeie nu îi va suscita interesul. Tu nu meriţi să fii înşelată (sau hai să reformulez, deoarece nu am vrut să folosesc cuvântul „înşelat” având în vedere că acesta are şi alte conotaţii: iubitul / soţul tău nu are cum, pur şi simplu nu are cum să fie atras de altcineva pentru că tu eşti atât de specială încât e practic imposibil să aibă fantezii şi cu altă femeie (nu mai zic să treacă şi la fapte)). Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru O singură vacă pentru un singur taur. Eşti sigură?
Feb 242011
 

În general, acesta se petrece cu un mort prin preajmă. (Dacă preferaţi “decedat”, fie, astăzi putinţa mea de concesie e de-a dreptul fenomenală. Totuşi, nu-i niciun păcat să citiţi mai departe, nu-i nimic prea funest şi nici imoral).

Rămânând în spaţiul geniului şi al zeiţei (nădăjduiesc să nu daţi ochii peste cap: “cu ce-am greşit, iar o zonă literară?”), vă aduc la cunoştinţă astăzi, 24 februarie 2011 (mai devreme decât am crezut), că în noaptea zilei de 23 aprilie 1922 (ce-mi place construcţia asta: noaptea zilei), doamna Marteens (Kathy, pentru prieteni), sleită de puteri şi golită de orice putinţe, căreia tocmai îi murise mama iar soţul îi agoniza (aproape rece fiind), tremurând, aparent, de frig imanent şi totuşi transcendental, sfârşeşte prin a face dragoste vulcanică şi esenţial orgasmică cu John, omul comun, muritorul de rând. (El o iubea în taină, desigur.) Nimic îngrozitor, de condamnat şi ars pe rug imediat, pur şi simplu o căutare firească a puterilor pe care nu le mai avea (eu i-aş spune “corect de fundamentală”), astfel încât era necesar să devină, pentru a putea merge mai departe – e argumentaţia cu care eu rezonez la modul cel mai serios şi neaccidental – , încă o data şi din nou (deloc redundant), acel element integrant din rânduiala naturală a lucrurilor, trebuia să se reimpregneze cu forţa primordială, să se reconecteze cu viaţa, cu foamea şi îndestularea ei esenţială. Nimic altceva decât o simplă problemă de homeostazie, dublată de adiacenţa psihologică care există între emoţiile intense. (“Am ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute.”) Interconexiuni energetice. Daţi-i voie tristeţii să-şi pună picior peste picior şi imediat se va dezbrăca în lenjeria celei mai tulburătoare senzualităţi, rugaţi furia să se calmeze şi să se aşeze într-un fotoliu confortabil şi veţi fi atinşi curând, cât se poate de erotic şi de profund, de pofta mâinilor ei, dintr-o data neagresive.

Citeşti prostii”, îmi veţi spune. “Nu prea cred”, vă răspund (umflându-mă, un pic, în pene, pentru că da, citesc “literatură de înşelăciune”, însă simt şi filtrez cognitiv, de fiecare dată, extrem de onest, chiar dacă periculos de individual). Trecând peste faptul că fiecare dintre noi are o viaţă sexuală cel puţin tenebroasă (nu daţi cu pietre, a spus-o Irvin Yalom – mă gândesc că nu-i chiar atât de nesocotit în astfel de aprecieri, o fi cât de cât responsabil, ditamai psihoterapeutul), se pare că moartea însăşi imprimă sexului puterea enormă cu care acesta reacţionează. Pacienţi grav bolnavi, cu prognostic infaust şi cu un radar interior corect şi, peste toate, admirabil, au recunoscut că durerea lor în preajma morţii, a luat, deseori, o întorsătură bizară: simţeau o creştere extraordinară a energiei sexuale. (La fel şi oamenii îndureraţi – copleşiţi, de-a dreptul, de o astfel de energie, aproape solară.) Sexualitatea extinsă şi exacerbată reprezintă o reacţie normală în confruntarea cu moartea, spune Yalom.  S-ar putea să nu înţelegeţi mai departe aşa cum o fac eu, însă cred cu tărie în asta: până şi morţii îi e frică să moară. Sexul din preajma ei nu e deloc detensionare sexuală (eu aşa cred), ci tocmai încercarea de poziţionare în starea “nouă” şi atât de necesară, de forţă tensională existenţială, de noua posibilă întindere a fibrelor spre viaţă şi moarte la un loc, sex împotriva căruia, în obtuzitatea mea deja realmente virală, nu sunt deloc dispusă să ascult, vreodată, contra-argumente popeşti.

Cum totul moare în jurul nostru, zi după zi, mă gândesc să nu invocaţi justiţia divină pentru articolul care tocmai se-ncheie, considerându-l neadecvat. Ne mor celulele, cuvintele nenăscute, zilele, aşteptările, realizările, iubirile, ne moare egoismul, se sinucid lent şi tenebros responsabilităţile, îşi pun ştreangul de gât netrăitele amintiri, totul moare încet şi sigur, lângă tot mai erectilul nostru instinct sexual. Haideţi să recunoaştem, că-i post sau că nu, că-i perioadă fertilă sau ba, facem sex mai tot timpul lângă înţepenite leşuri existenţiale, care nu-s deloc mai puţin moarte decât moartea însăşi, cea cu coşciug lucios, pânzeturi de o mie de euro şi popi de o mie de bani. E felul nostru disperat de-a spune că încă nu vrem să murim şi că, fir-ar să fie, nu iubim viaţa mai mult decât moartea, e felul nostru simplu de-a spune că ne pasă. Cel mai probabil, prin cel mai incredibil şi negramatical orgasm.

(Mă gândesc, totuşi, să nu aşteptaţi chiar să va moară cineva.)

 Comentariile sunt închise pentru Despre sexul pios şi senzaţional
Feb 242011
 

N-am nicio îndoială, cei mai mulţi dintre respirătorii acestui ozonat aer neuronal se străduiesc să inventeze şi să perfecţioneze căi mnemotehnice imbatabile, eu, vai de capul meu, până s-ajung să memorez ceva, trebuie să fiu în stare să duc la capăt un biet material. Drept urmare, nu mă las deloc (competiţia asta-i cam strâmbă şi-mi pare că şi selecţia naturală s-a mai emancipat), aşadar mă străduiesc cât pot să-mi disciplinez şi orientez deplasarea. Am în dotare un arsenal întreg şi excelez în anumite zone de instrumentare, nici nu m-ar mira dacă mi s-ar acorda (poate chiar mâine) titlul de cel mai devotat (şi alienat) cumpărător de markere ţipător de ordonatoare. Unele peste altele, lucrurile stau cam aşa: încep să citesc, ajung la ceva ce-mi suscită interesul cognitiv-emoţional (dat fiind faptul că am devenit extrem de selectivă asta se întâmplă din ce în ce mai des, aproape paginal, iar pentru că-mbătrânesc şi-ntineresc deopotrivă, disocierea zonelor de prelucrare devine, practic, imposibilă), provoc imediat zgomot strident de mecanisme neunse şi, cât ai zice interconexiuni punct ro, gândurile încep să-mi zboare (sau să se transforme-n vapoare). (Pot să stau aşa şi zece ore – cam cât ar trebui aşteptat în meditaţia telefonului admirativ de care vorbeşte Adrian).  Ştiu ce-o să-mi spuneţi, că stau prost cu memoria de lucru, că ar trebui să mă-mprietenesc mai bine cu dopamina şi nici mai mult sex n-ar strica. (… Mda, vă-nţeleg, nu vă mai tot jenaţi, nu vă venea pe limbă numele neurotransmiţătorului implicat în calitatea învăţării, era şi greu, serotonina, da. Dac-aţi roşit, măcar să merite, ajungem şi la sex, aproape imediat.) Aşadar, stau cu creionul în mână, pentru ca atunci când mintea mea, în gândul ei bezmetic, va coace ceva, să notez şi să explorez, cuminte, mai târziu. (Cu markerul colorat subliniez tot-tot-tot, fiecare rând pe care-l citesc – dacă vă puteţi imagina aşa ceva -, doar ca să fiu astfel obligată, prin curgerea galbenă, să merg până la sfârşit, fără să mă opresc şi să-mi pun capul între palme. – Chinul de pe lume, sper că vă daţi seama, în cazul cărţilor împrumutate. – Cum niciun psihoterapeut nu vrea să intervină, deşi am supraofertat, chiar că sunt nevoită să termin facultatea şi formarea. … Abia acum realizez, „niciun psihoterapeut” e markerul meu galben-existenţial.)

Tocmai am terminat „Geniul şi zeiţa”,  Aldous Huxley (un bun prieten de-al meu), cumpărată de la anticariat. Mică, foarte îngrijită, fără nicio însemnare, mai puţin cea de la pagină 111 (în total 124) pe care aveam s-o descopăr exact la timpul ei, nu înainte: „Au ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute.” Singura frază subliniată cu roşu de cel care a citit cartea înaintea mea. Ce gol sau preaplin poate simţi cineva încât să fie pus pe gânduri doar de o astfel de frază, care n-are, paradoxal, nimic de-a face nici cu geniul, nici cu zeiţa, nici cu prezenţa, nici cu absenţa, nici măcar cu vreo sclipire de peniţă literară? Ar fi avut de ales, de exemplu (voi face o selecţie absolut aleatorie):

„În decursul trăirii, Helen murise în rate zilnice. Când a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.”

„Cum poate cineva crede în propria-i identitate? continuă el. În logică A este egal cu A. Dar în realitate, nu. Eu – de acum sunt o mâncare de peşte; eu – de atunci, alta.”

„Cât de intolerabil de rudimentară ne este limba! Dacă nu menţionezi corelativele filosofice ale emoţiei, prezinţi denaturat faptele. Dar dacă le menţionezi, rişti să apari cinic şi vulgar. Că e pasiune sau atracţia moliei pentru stea, că e tandreţe, adoraţie sau năzuinţă romantică –  iubirea este însoţită de fenomene la nivelul terminaţiilor nervoase, ale pielii, ale membranelor mucoase sau ţesuturilor glandulare sau erectile. Cei ce nu spun asta sunt mincinoşi. Cei ce o spun sunt catalogaţi obsceni. (…) Ceea ce ne trebuie cu adevărat este un alt set de cuvinte, cuvinte care să poată exprima unitatea naturală a lucrurilor. Muco-spiritual, de pildă, sau dermatocaritate. Sau de ce nu mastoetic? De ce nu viscerosofie?”

„Mă întreb: oare ar fi fost şi mai bine dacă am fi dat totul în vileag şi am fi spus, plini de curaj, lucrurilor pe nume, mărturisindu-ne sincer unul altuia toate frământările? Poate ar fi fost, poate nu. Adevărul te va elibera, dar pe de altă parte, nu tulbura câinii care stau culcaţi… Şi, mai presus de orice, lasă câinii culcaţi să doarmă. Nu trebuie să uiţi că războaiele cele mai implacabile nu au niciodată în vedere lucruri reale, ele sunt războaie iscate de declaraţiile încâlcite ale idealiştilor elocvenţi referitoare la acele lucruri – cu alte cuvinte, sunt războaie religioase. Ce e limonada? Ceva ce se face din lămâi. Şi ce-i cruciada? Ceva ce se face din cruci – un lanţ de violenţe gratuite motivate de o obsesie cu simboluri neanalizate.”

„Au ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute.” Realitatea ultimului cititor. Să devină oare, şi realitatea celui ce urmează? Celălalt capăt  al tunelului? Conformitatea sau neconformitatea realităţii extinse? Aparenţă vădită (ce interesant paradox) sau viziune perceptivă revizuibilă? Percepţia, iluminantul acţiunilor? Fierăstrăul materiei, întotdeauna cu dinţii de ascuţit? Starea provizorie în care se exhibă realitatea? Percepţia realităţii care se face sau care se desface? Cine înlocuieşte pe cine? Chiar dac-am înţeles doar atât pân-acum şi tot sunt mulţumită: realitatea este ordonată întocmai precum satisfacerea gândirii noastre dictează. Deci sistematizarea (ordinea, aranjamentul) care ne înconjoară este întotdeauna rezultatul învoielii mentale dintre subiect şi obiect, dintre adevăr şi justificare, dintre concret şi reprezentare.  Dintre cititorul străin şi cititorul pe care îl cunoşti foarte bine. Cheia realităţii e în alfabet. Totul e să vrei să-ţi aminteşti că ştii să citeşti, mai ales când în jur sunt atâtea aldine.

N-am mai scris o vreme (şi, desigur, credeam că nici n-o s-o mai pot face curând) pentru că am crezut că m-am îndrăgostit. Paradoxal (nu şi pentru mine), n-am înţeles nici până acum cu-adevărat de cine (şi nici n-aş vrea să aflu prea curând). Însă, dintr-odată, tot ce se afla în jurul meu, inclusiv interconexiunile, inclusiv realitatea mea tunelară, luaseră formă concretă, erau, existau, veneau spre mine, se mişcau, atingeau, căpătaseră semnificaţie brută, îşi diluaseră până la dispariţie simbolizarea. Când totul este, când iese din categorie, din concept, din atribut, realitatea devine de nerespirat. Doar când totul se nesemnifică (desemnifică) înţelegi că totu-i salvat şi poate fi reconectat.

„Au ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute.” Realitatea cafelei cu lapte. Cei mai mulţi dintre noi persistăm într-un univers ce seamănă cu amestecul franţujilor, cafe-ul au lait, mixtura aceea incertă şi ieftină, fără gust pregnant şi definit, rezultată din părţi altfel destul de interesante, jumătate lapte fără strop de smântână (să nu cumva să dăuneze ductelor interioare, transgeneraţionale), jumătate cicoare clocită, jumătate realitate fizico-psihică ajustată, jumătate vorbire rivalizaţionată, fiecare dintre ele revendicându-şi contribuţia primordială la aşteptata desfătare a simţurilor. Bleah. Mai bine un şpriţ, chiar de dimineaţă.  (Doar că nu beau alcool, măcar din considerentul de a nu fi nevoită, deocamdată, să-mi pun probleme filosofice de amestec şi curgere extinsă – cum ar veni, interconexiune fluidă.) Acum însă mă gândesc la sex, actul sexual din preajma morţii. Dacă nu mă-ndrăgostesc iar de-acelaşi neştiut, scriu despre asta mâine. Acu’ simt aburi de cafea. Nimic fenomenal, e doar cafeaua care este.

Post-scriptum: Da, ştiu că-n „ubicuitinilare” am promis ceva (fir-ar), să nu mai folosesc cuvinte ce nu pot fi găsite-n dicţionare.

Post-post-scriptum: Adevărul virtual e că, dac-aş fi fost cu markerul pe terminate şi-aş fi avut drept grijă menajarea, l-aş fi folosit, econom, pentru aceeaşi frază.  Asta da ironie. Sexul economic n-are nimic comun cu markerul econom, chiar dacă se conduc, unul pe altul, la bunul şi  galben sfârşit.

 Comentariile sunt închise pentru Despre calitatea budincii de sub nasul câinelui care doarme