Feb 252011
 

Suntem roluri. Doar aşa putem cunoaşte pe cineva, observând rolurile. Dincolo de rolurile pe care le jucăm nu este nimeni, în sensul unui omuleţ (vestitul  sine sau Eu) care se joacă. Putem caracteriza pe cineva, pornind de perceperea manifestărilor sale, adică de la roluri. Putem defini rolul ca fiind un set de comportamente, cogniţii şi emoţii asociate unor nevoi şi aşteptări sau drepturi şi obligaţii, atunci când ne referim la roluri socio-profesionale.Dacă eu conversez cu tine nu te pot cunoaşte decât în acest moment. Suntem în roluri în acest moment prezent. Pot aprecia dacă eşti o persoană comunicativa, iar dacă plăcerea de a conversa pare un aspect stabil în structura ta. Însă aş greşi, dacă aş judeca acest aspect ca fiind valabil oricând. Eu comunic cu tine în acest moment. Eu1 şi Tu1, iar peste o vreme Eu1 devin EuX, întâlnindu-mă cu TuX. Nu suntem aceeaşi. Dar percepţia ne joacă feste. Ne vine dificil să percepem aceste diferenţe şi nici măcar nu le înregistrăm conştient. Te privesc şi eşti aceeaşi şi mintea mea leagă prezentul de istoriile noastre comune oricum mixate şi falsificate de improvizaţia inginerească a evoluţiei (sau Creator, dacă eşti un creaţionist) numită memorie.  Rareori vedem prospeţimea într-o întâlnire.  Poate nici nu e… sesizabilă. Aşa cum nu percepem schimbarea pielii, tot aşa nu percepem schimbări în plan psihologic. Dar depinde de „ochi”. Majoritatea „ochilor” suferă de miopie în diferite grade. Dar ce uimire cand il descoperim pe un altul schimbator! Cred ca functioneaza doar cand cineva devine constient de experienta propriei treceri dintr-un rol în altul.

Citez din Eroarea lui Descartes, cuvintele lui Antonio Damasio referitoare la eu sau la sinele neural:

„Cred că baza neurală a sinelui rezidă în reactivarea continuă a cel puţin două seturi de reprezentări. Un set implică reprezentări ale elementelor-cheie din autobiografia individuală, pe baza cărora se poate reconstrui repetat noţiunea de identitate prin activarea parţială a hărţilor senzoriale organizate topografic…

Al doilea set de reprezentări care stau la baza sinelui neural constă în reprezentările primordiale ale corpului unui individ.” (Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes, 2005, p.271)

Eul este o reactivare permanentă pe de o parte  a reprezentărilor actualizate legate de identitatea noastră (un mix de reamintiri şi scenarii din viitor), iar pe de altă parte a imaginii corporale, generând iluzia unei entităţi neschimbătoare şi constante care locuieşte undeva în interiorul corpului. Această entitate iluzorie (numita EU) este născocită ca urmare a complexităţii procesuale neuronale pentru a asigura functia (nu de puţine ori perturbată) de ordine şi coerenţa în comportamente, apeland la diverse strategii defensive atunci când această funcţie pare a fi într-un fel sau altul ameninţată.

Această născoceală, de altfel, o proprietate emergentă a reţelelor neurale necesară diferenţierii de alte fiinţe, obiecte şi fenomene, aparţine unei realităţi convenţionale din universul cuvintelor. Eul nu este experienţa. Rolul este experienţa. Iar experienţa este curgătoare, adică se schimbă de la un moment la altul. Acum se întâmplă un flux de gânduri şi emoţii să zicem de plăcere, apoi un alt flux asociat unei tensiuni de îngrijorare, apoi simt iubire privind la o persoană dragă. Şi tot aşa. De fapt, un flux continuu, constant şi schimbător. Cand il observi cu atentie se intrerupe ori poate ca era discontinuu, iar în asemenea momente devii constienta de aceste discontinuitati.

EU(al meu, a mea)_NUME_CORP. Aşa se întâmplă ca tu ori eu să fim „extraşi” de această asociere mentală (dar şi concretă, întărită prin feedback interpersonal, documente şi posesiuni) din realitatea curgătoare a vieţii. Trăim „decupaţi” (sau identificaţi cu numele şi corpul) dintr-o realitate unitară şi dinamică. Acest EU odată apărut pe la 1 an şi 5 luni continuă să-şi protejeze Numele (imaginea de sine), uneori cu eforturi chinuitoare, şi să-şi utilizeze corpul ca un vehicul ori coş de gunoi. În mod similar la nivel colectiv ne folosim de resursele naturii.Decupaţi fiind, este evident că nu ne pasă de un altul ori de ecosistem. Cum poţi percepe legătura când nu faci parte din peisaj? Din perspectivă psihologică, schimbarea începe cu Eul şi mintea. Mai precis, cu conştientizarea identificării cu numele şi corpul. Astfel, decupajul din peisajul vieţii devine o iluzie. Aşa cum a fost dintotdeauna doar că nu ai fost conştientă.  Iar în acest fel cresc şansele ca să trăieşti mai des şi fără motive exterioare un sentiment de bine şi poate chiar de fericire. Odată realizată schimbarea, fiind conştientă de identificarea cu numele şi corpul, cred că îţi va veni spontan să susţii viaţa în curgerea ei, deoarece eşti viaţa care a început (prin asocierea lui Eu) la un moment dat când te-ai născut şi se va încheia pentru tine (eul tău) la un moment din viitor. În realitate, Viaţa a început cu mult timp înainte de naşterea ta şi va continua mult timp după dispariţia ta.

 Comentariile sunt închise pentru Nu este nimeni „aici şi acum”
Feb 252011
 

Am aflat răsfoind niscai cărţi şi Internetul că nu sunt tocmai nebună. Se pare că atunci când ţi-ai creat o anumită impresie despre tine însuţi, chiar dacă impresia este rezultanta unei glume, erori, greşeli, neînţelegeri, aceasta din păcate nu mai dispare decât cu eforturi extreme (de exemplu la copii: dispare după reconfirmări repetate ulterioare şi foarte dese ale faptului că impresia ar fi trebuit să fie opusă celei create).

Într-un experiment, cercetătorii au oferit elevilor de liceu un curs special pentru a învăţa să rezolve probleme de matematică dificile. Jumătate din participanţi au vizionat un film clar şi util. Cei din cealaltă jumătate au vizionat o prezentare în mod vădit, deliberat confuză care nu i-a lămurit deloc. Elevii din ultima categorie s-au simţit incapabili în privinţa capacităţii lor de a se descurca cu numerele. Din nefericire, lipsa de încredere a persistat chiar şi după ce cercetătorii le-au arătat prezentarea clară (din care şi aceştia, la fel ca şi colegii lor din prima categorie au înţeles explicaţiile) şi chiar şi după ce li s-a spus răspicat că performanţa slabă la matematică era urmarea instrucţiei proaste, şi nu a abilităţilor lor. Chiar şi după aproximativ o lună de la experiment, elevii din a doua categorie manifestau reticenţă în înscrierea la concursuri de matematică, nemaifiind siguri de abilităţile proprii în domeniu. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Oul păsării Phoenix: viaţa mea – prin cicluri de renaştere
Feb 252011
 

“Asta-i chiar enervant”, zic, click-uind, din greşeală, pe interconexiuni.ro. “Ăsta nu e site-ul lui Adrian.” Cum de (nu)-l văzusem pe Adrian acolo unde nu era? Ce (nu) văzusem? Că nu era? Imposibil. Văzusem ce era, văzusem interconexiunile. Văzusem prezenţa lor, nu absenţa lui Adrian. Dădusem peste interconexiuni, dar eu îl vroiam pe Adrian. (A se citi “adrian-nuţă.ro”, altfel cine ştie în ce belele publice intru, absolutamente nevinovată. A se-nţelege, vă rog, că din pure (de)limitări artistice, nu puteam folosi “presidency.ro”, de exemplu. Şi-apoi, cum să boldeşti un astfel de titlu: “Ăsta nu e site-ul lui Băsescu Traian!”? Pobeda nu era maşină, ci ceas, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat… bietul Sorin, ar fi stat în emisiuni televizate cel puţin jumătate de an.) Mă aflam deja pe interconexiuni.ro, zic, dar aş fi vrut s-ajung pe site-ul lui Adrian, pentru c-aveam trebuinţă să recitesc ce (re)scrie pe-acolo, gravitaţional. Iar pentru c-am vrut, l-am văzut pe Adrian care nu este (n-am nicio îndoială că Vanghelie se răsuceşte în moalele scaun primărial) în locul a ceva ce chiar e. Ei, asta-i bună! (Înainte de autocenzură: “Ei, drăcia dracului!”) Cum să văd absenţa cuiva în locul prezenţei a altceva?

S-o luăm da capo (mă scuzaţi, da’ mie-mi ia cam mult timp să-nţeleg cum stau lucrurile): aşadar, închizând interconexiunile, am decretat, ferm: “ăsta nu e site-ul lui Adrian.” Este ceea ce percepţia mea a grăit, că nu e site-ul lui Adrian? Da’ de unde!, fată deşteaptă, percepţia asta, nu ca mine, n-a spus deloc aşa ceva, pentru simplul motiv că eu, cât de nevrozată aş fi fost, n-am văzut şi nu voi putea vedea nicicând absenţa (site-ului) lui Adrian. Am văzut interconexiunile, însă, pentru că doream altceva, datele corecte ale percepţiei mele au fost mistificate adecvat de către aşteptarea mea fixistă şi traduse,  foarte prompt, într-un limbaj ferm si frustrat (să-i zic şi eronat, în toată corectitudinea lui de deziderat?). Ce-am făcut, de fapt? Am abuzat, pur şi simplu, de real (ar trebui revizuit Codul Penal), punându-i în cârcă ceea ce aşteptările mele au invocat, învinovăţindu-l în subsidiar chiar de mistificare, fără să-i las o cât de micuţă cale de apărare. (Punem însă pariu că va găsi, într-un fel sau altul, o cale de atac imediat?)

Acţiunea mea ce-a fost? Un click ce-mi aducea ceva. Orice acţiune, nu-i aşa, doreşte să intre în posesia a ceva ce nu are sau să creeze ceva ce încă nu există, drept urmare, calea de la prezenţă la absenţă e îngrozitor de scurtă şi nesemnalizată. (Aşa am tras eu concluzia că vânătăile nu se fac singure.) Câteodată mi-ar plăcea ca realitatea asta să se împotrivească mai mult şi să vorbească o limbă română mai clară. Verbalizăm ceea ce avem în funcţie de ceea ce am vrea să obţinem. Mie exprimarea asta nu prea-mi este pe plac, mai ales că-mi pare cam lunecoasă, plus că-i imperfectă şi părtinitoare până-n măduva raţionamentului ei transductiv, indecent de preferenţial. … Mda. Mă gândesc c-ar trebui să fiu mai clară, dacă vreau să-mi citiţi în continuare articolele – … ce exemplu simplu să vă dau, ca să-l înţeleg până şi eu? Să încercăm aşa: de-aia bărbatul când îşi găseşte acasă amanta care-l aşteaptă (la casa ei, vreau să spun), încălcând grosolan regula compusă a prezenţei/absenţei, nu spune “asta nu-i nevasta mea care nu este”. Pur şi simplu rostogoleşte, tăcut, doar golul ce se întâmplă – aperceptiv, atemporal.

Interconex gol, aproape fundamental.

 Comentariile sunt închise pentru Ăsta nu e site-ul lui Adrian!