Joaca de-a doctorul

 Posted by on 31 martie 2011  Psihologia copilului
Mar 312011
 

Deşi toţi adulţii au avut o curiozitate naturală în copilărie cu privire la alcătuirea fetiţelor şi a băieţeilor, acum, în calitate de “oameni mari” sunt înfricoşaţi de interesul copiilor lor pentru acelaşi lucru. De ce? În mod logic ar fi oportun să îi înţeleagă. Dacă un adult în perioada de început a vieţii a fost agresat verbal de părinţii săi din cauza inventivităţii şi curiozităţii generale ieşite din comun, nu ar fi normal să dea dovadă de mai multă deschidere faţă de propriul copil, la fel de curios şi de inventiv? Extrapolând: dacă tu ai chiulit, de ce te superi pe copilul tău că repetă istoria, dacă ai fumat, de ce îi scotoceşti adolescentei tale prin ghiozdan în căutarea pachetului de ţigări, dacă te-ai îndrăgostit la 12 ani, de ce te aştepţi ca preadolescentul tău să nu se îndrăgostească şi el la aceeaşi vârstă? Adu-ţi aminte de tine atunci! Unde a dispărut empatia? Nu îţi cer să îl aprobi, ci doar să îl înţelegi. Nu te identifici afectiv cu “agresorul” tău cel mic de acasă? Fă un efort de reamintire a emoţiilor care te copleşeau atunci şi gândeşte-te cum acelaşi tip de emoţii îţi copleşesc copilul. Nu îi cere celui mic să gândească cu mintea ta de acum. (şi recunosc că îmi vine să spun, dar n-o fac : -) “eşti idiot? cum poţi să nu îţi mai aduci aminte?”).

Copiii îşi explorează organele genitale foarte de timpuriu, de îndată ce încep să îşi dea seama de diferenţele dintre băieţei şi fetiţe. Din punctul meu de vedere, problema nu-i a lor, ci a noastră, a adulţilor. Dintr-o dată, îngeraşul, jucăria, odrasla părinţilor iese (în ochii noştri) din rolul de bebe sau de copilaş neajutorat şi te obligă să îl priveşti ca pe un potenţial partener sexual al cuiva în viitor, lucru greu de îndurat de părinţi. Numai ideea le repugnă. Nu. Copilul ăsta e odorul meu cât se va putea de mult (eventual până la o vârstă cât mai înaintată). Comportamentul aşa zis masturbator al copilului te forţează practic să ţi-l imaginezi peste o vreme puternic şi viril (băieţii) sau feminină şi fertilă (fetiţele), confruntându-te cu lipsa de susţinere a imaginii pe care ţi-ai creat-o cum că întotdeauna va fi pruncul tău inocent. Plus, în afară de asta, te obligă să stai faţă în faţă cu propriile sentimente legate de sexualitatea ta, or nici asta nu-i uşor. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Joaca de-a doctorul
Mar 292011
 

Numim starea profundă de încântare a cărei amintire este durabilă şi rămâne un fel de reper a ceea ce ar trebui să fie viaţa: experienţă optimală. Prin implicarea intensă în evenimentele existenţei noastre găsim fericirea iar aceasta depinde mai degrabă de felul în care sunt interpretate situaţiile cu care ne confruntăm şi mai puţin de situaţiile în sine. Din acest motiv nu cred în fericire absolută, ca scală obiectivă măsurată şi valabilă pentru toţi. Cine îşi justifică fericirea, motivând-o, identificându-i cauzalitatea, nu este cu adevărat fericit. I se pare doar. Cred eu. În copilărie îţi aminteşti motivele pe care le-ai fi invocat dacă ai fi fost întrebată de ce râzi toată ziua? Mă îndoiesc. Şi nu spune că ai fi început să îndrugi ceva de genul: pentru că nu am nicio grijă, pentru că ştiu că părinţii mei mă iubesc, pentru că mă simt în siguranţă etc. Nu asta ai fi răspuns. La momentul acela nu reuşeai să sesizezi diferenţa dintre „a avea griji” şi „a nu avea griji”, „a te simţi în siguranţă” şi „a te simţi abandonat sau nesecurizat” fiindcă nu trăiseşi cealaltă polaritate. Netrăind / nesimţind experienţa opusă, nu ai fi avut cum să compari. Copiii nu simt nevoia să se justifice. Nu caută să îşi explice starea. Adulţii da. Un prieten îmi povestea cum a decurs întâlnirea de 10 ani de la finalizarea studiilor liceale. Fiecare fost coleg, pe scenă, trebuia să îşi prezinte realizările. Rând pe rând s-au perindat toţi vechii liceeni, iar scena a devenit locul desfăşurării spectacolului laudei de sine. Exemple: „Mi-am susţinut lucrarea de licenţă la Londra, între timp am devenit Executive MBA, sunt foarte apreciat în munca mea, câştigurile îmi provoacă profunde satisfacţii” sau „Am doi copii care sunt foarte buni la şcoală, cel mare e olimpic la matematică, iar cea mică ia de două ori pe săptămână lecţii de balet” sau „Am câştigat până acum nenumărate procese, iar avocatura, deşi solicitantă mă provoacă continuu. De copiii mei se ocupă mama, iar eu îi văd în weekend, însă îmi e foarte bine. În câţiva ani sper să pot deveni partener în firma de avocatură unde activez” ş.a.m.d. La un moment dat vine şi rândul prietenului meu, care în faţa audienţei declară un singur lucru: „Eu sunt fericit.” Şi atât. După care coboară de pe scenă. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Prima minune a naturii: TU

Sau asa.

 Posted by on 27 martie 2011  Fără categorie
Mar 272011
 

Vine viata.

-Luati loc, zici  din buna crestere si cu gandul aiurea.

-Nu am si nici nu iau…Uita-te, mai zice ea dupa o pauza.

-Unde?

-Nu stiu, dar uita-te.

Si uitarea-privire se duce la primul copac. Dupa aia se duce la…

-Mai stai, zice, uita-te si dupa nume.

Uitarea-privire se intoarce la copac. Pana nimic nu-l mai poate descrie.Numai linistea.

 Comentariile sunt închise pentru Sau asa.
Mar 242011
 

E mult mai uşor să taci. De ce ai vorbi? Cuvântul are puterea de a naşte adevărate furtuni în interiorul celor doi interlocutori. Nu e mai simplu sa iti ascunzi sentimentele? Ok. Sa presupunem ca o faci. Atunci de ce ai pretentia sa ti se ghiceasca gândurile?

Spune-i iubitului sau soţului tău: „Dragul meu, în seara asta nu am dispoziţia necesară pentru a face dragoste. Hai sa încercăm, te rog, când nu voi fi atât de obosită.” Cel mai sincer mod de a comunica ce simţi. Sigur, atunci când tu nu ai chef, iar el îţi dă târcoale, e mai uşor să arunci un pumn de noroi spre el: „Tu nu vezi că mi-e somn? Ce, eşti orb? Lasă-mă în pace. O sa facem dragoste când o sa am chef. Clar?” Sau, mai rău, acuzator: „Tu tot timpul vrei sex, sex şi iar sex. Parca altceva nu ai în cap.” Crezi că spunându-i asta, brusc fantasmele lui sexuale vor dispărea? Nu, doar că nu le va mai manifesta în cadrul cuplului vostru. Le va manifesta eventual singur (în cazul fericit) prin masturbare (dacă tot l-ai acuzat că ar fi obsedat sexual) sau (în cazul mai puţin fericit) în afara cuplului vostru. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Fericirea în cuplu: o datorie personală
Mar 212011
 


Câteodată mă gândesc la destin (nu cred în acel destin fabricat în laboratoare divine) ca la o tablă de şah unde se desfăşoară un joc. Un om este o piesă, care îşi schimbă când şi când înfăţişarea, un pion, apoi o regină, un nebun, un rege, un cal. Dacă îşi schimbă înfăţişarea îşi schimbă atributele care îl definesc. Un cal se deplasează în forma literei L, un pion doar înainte câte un pătrat şi tot aşa, iar piesele sunt nenumărate, nu limitate ca la şah. Menţiune la care mai adaug şi o tablă nu doar cu pătrate, ci cu tot felul de forme geometrice regulate, dar şi neregulate. Aşa îmi pare a curge destinul personal asemeni unui joc de şah (inventat), unde piesa este mutată de jucător, doar că jucătorul şi piesa sunt unul şi acelaşi lucru sau fiinţă? Tabla de şah poate fi realitatea şi aşa cum tabla are pătrăţele albe, alternand cu cele negre, tot aşa realitatea vieţii curge ondulatoriu între ceea ce numim pozitiv şi negativ, între evenimente minunate, care ne bucură şi evenimente tragice care ne întristează. De fapt, realitatea vieţii se mişcă într-un continuum de nuanţe pozitive şi negative, de altfel doar valori atribuite de mintea umană.

Nu cred că realitatea are preferinţe şi nici nu cred face favoruri pe relaţii de rudenie ori interese comerciale. Ştiu bine şi poate suna crud, dar realitatea vieţii este, doar  şi nimic mai mult ori altceva, indiferentă. Mai exact, Ea este aşa cum este şi punct. Din perspectiva umană o pot bănui de indiferenţă. Mă poţi bănui de pesimism ori gândire nihilistă, dar te invit să meditezi la ideea de imprevizibil şi aleator de pe nivelul realităţii cuantice „înfăşurată” în realitatea noastră de pe nivelul macro. E liniştitor să credem cu tărie că cineva, un jucător divin, pune ceva ordine pe tabla de şah, despre care am omis să afirm că este o tablă stranie. Pătrăţelele ori romburile, spuneam cu căteva fraze în urmă că formele sunt diverse, nu stau locului, ci se mişcă şi se transformă unele în altele într-un stil cameleonic, fenomen valabil şi în cazul pieselor de şah. La aşa realitate imprevizibilă intervenţia unui presupus jucător este liniştitoare. Jocul de şah are nişte reguli clare spre deosebire de jocul de şah al realităţii. Vrei exemple? Deschide televizorul şi cască ochii la o emisiune de ştiri de pe mapamond. Să fi avut jucătorul divin nişte afaceri de încheiat cu japonezii? Diavolul şi-a băgat coada? Dacă da, cum de omnipotentul jucător divin permite asta? A, planul misterios şi căile întortocheate ale domniei sale. Nu cred că un om, un homo sapiens sapiens, care are un minim de exerciţiu al raţiunii nu pune la îndoială presupusa existenţă a unei divinităţi. Dogmatismul unora, indeosebi religios, cred că poate fi o ţintă potrivită ironiei mele. În acest exerciţiu de tir mă iau şi pe mine însumi în vizor, doar că nu-mi prea găsesc dogme spre încântarea mea vanitoasă. Deocamdată. Oricum jocul de şah continuă indiferent de atitudinea cuiva în raport cu dogmele religioase sau nu. Jocul continuă mutare cu mutare, adică decizie cu decizie, pas cu pas pare că piesa (ca obiect ori ca piesă de teatru?) îşi crează un drum pe un teren mişcător. Urmele paşilor piesei dispar din tabla de şah, ele conservându-şi forma doar la nivelul minţii, în memorie. Reflectează doar la un nebun care povesteşte cum era viaţa pe vremea când era un rege sau la acelaşi nebun care se crede rege. Dar ce zici de un rege care caută să sară asemeni unui cal? Dacă eşti un rege, bănuiesc că nu vei face salturi de cal, poate cel mult vei călări unul şi ce părere ai de fiica ta care se joacă dea doctoriţa şi face injecţii păpuşilor? Crezi că urmăreşte ceva?

Jocul continuă indiferent de (sau să fi zis „la”) numărul de morţi, de accidente, de nedreptăţi şi incorectitudini, de afaceri necurate şi de codiţe drăceşti şi îngeri păzitori care se pare că îşi cam ratează targetul spre delirul extatic al adversarilor îndrăciţi.

Destinul unui om poate deveni jocul ales să îl joace. Aşa cineva se poate decide să se joace de-a tura şi să se dea de-a dura. Jocul sau realitatea vieţii nu are miză şi, deci, nici concurenţi şi nici jucători îndraciţi, adică loviţi de nebunia egocentrică a câstigului, succesului şi prestigiului. Cine înţelege că nu există dincolo ori acolo şi ceva de câştigat dacă îndeplineşte anumtie condiţii (de elevare spirituală) trăieşte liniştit acum, ceea ce nu e echivalent cu a nu-şi face proiecţii de viitor încrezător în carpe diem şi nimic altceva. Aşa se moare fără a muri. Nu este nimic de câştigat dacă mori şi nici dacă eşti în viaţă. Nu pierzi ceva dacă mori şi nici dacă trăieşti. Contactul cu absurdul vieţii poate fi deprimant doar tu că crezi ca ai pierdut ceva ce urma să obţii. Nu există câştig şi nici pierdere în finalul vietii  indiferent de acţiuni, deoarece nu există o miză. Mă gândesc că pentru unii ar suna că pot fi liberi să facă orice trăznaie. Nu este chiar aşa, când înţelegi că există doar desfăşurarea jocului şi că depinde de ceea ce vrei să joci. Cred că libertatea ne responsabilizează. Dar sunt de acord că poate pentru unii este tulburătoare. Vrei să te joci de-a trăznitul? Eşti liber, dar asumă-ţi consecinţele. Iar libertatea cu trăznăi nu este altceva decât un act de rebeliune adolescentină ori o tulburare mentală, nicidecum vreo înţelegere superioară a ideii de absurd. Lumea ar deveni mai bună? Cred că, dacă am înţelege simplitatea absurdului şi am renunţa la credinţele arhaice în zei şi principii ori energii divine, oamenii ar manifesta ceva mai multă compasiune în raport cu viul, pentru că ar trăi cu pasiune, bucurându-se poate într-o măsură mai mare de infinitezimala durată de viaţă pe care ar folosi-o la crearea unei ordini (devenind destin personal) într-o lume absurdă care tinde la entropie. Iar un astfel de destin ar putea fi o joacă cu diferenţa că un adult îşi asumă raspunderea pentru consecinţele jocului. Pasiunea ar semăna cu cea a unui copil fermecat de jocul lui. Oare nu se spune despre copii că oferă prospeţime? Am bănuiala că ar fi încântător să ne întâmpinăm unii pe alţii cu prospeţime de copil.

 Comentariile sunt închise pentru Şah-mat într-un joc fără sens