Mar 022011
 

Când, pentru un articol anterior, am selectat unul dintre pasajele din Huxley (atunci am zis: “absolut aleatoriu”, acum mă îndoiesc serios) mintea mea pregătea ceva, în gândul ei colţos. Simţurile mele se răzvrăteau deja, clocoteau a tăcere răscolitoare şi a libertate deschisă, anticipată.

Am hoinărit zilele trecute prin Bucureşti, eliberată de sesiune şi de un serviciu destul de prelungit, căutând cu entuziasm pentru fiică-mea, prin biblioteci şi anticariate, “Teoria democraţiei reinterpretată” (am găsit-o, cum altfel?, în ultimul loc în care am ajuns, în biblioteca Facultăţii de Psihologie. Trist – ar fi trebuit să ştiu deja, la anii pe care i-am tot strâns: ce-ţi trebuie se-ntâmplă să fie chiar lângă tine, mult mai aproape decât băţul pe care-l arunci, întotdeauna, cu elan vizionar şi aşteptări galopante, disperat de departe.)

Am convingerea că cei care-au observat deja că vedem prea mult merită a fi văzuţi cu cei mai buni ochi, dacă s-ar putea, cu toţi.  Merită privirea mea, vreau să zic, chiar dacă mi se cere, într-un fel, s-o închid.

Ştim deja: cu ajutorul creierului, prelucrăm informaţiile primite prin mijlocirea simţurilor. Un interludiu extrem de util şi interesant, mai ales dacă s-ar bucura, din partea noastră, de consideraţia potrivită. De o consideraţie atentă, deloc complicată. De o consideraţie disciplinată. De o libertate prezentă. De o acordare senzorială totală, decent conştientizată.

Te cred dacă-mi spui (la telefon, de exemplu) că-ţi este dor de mine, deşi nu ne-am întâlnit aproape niciodată? Te cred, dacă te aud? Nu, am nevoie, pentru validare, să-ţi văd buzele, ochii, zâmbetul, am nevoie să te văd pe tine întreg, să-ţi privesc toată desfăşurarea caldă şi calmă, atât de nonverbală. Am nevoie să văd. Mă crezi dacă-ţi spun că azi, plictisindu-mă să te tot aştept, m-am plimbat prin Cişmigiu cu George Clooney? Şi-apoi ne-am sărutat şi tot aşa, tot mai departe? Mâine însă, după ce vei fi văzut cu-adevărat ceea ce tocmai s-a reîntâmplat, vei spune chiar tu: “N-aş fi crezut în veci, dacă nu te-aş fi văzut cu ochii mei.”

Suntem vieţuitoare profund vizuale şi ne-am construit, încetul cu încetul, un univers senzorial în care am lăsat să fim conduşi de prea mult văz, de prea multă privire, deşi avem din belşug opţiuni de echilibru şi reconstruire. Şi ştiţi de ce? La fel de uimită am fost şi eu, la început: pentru că am învăţat să scriem şi să citim. Pentru că, făcând saltul de la vorbire şi ascultare la scriere şi privire, am pierdut urechea pe drum (să mă ierte nasul, merită o atenţie separată, Gogol mi-a aruncat mănuşa deja, o voi ridica de îndată), astfel că şi dimensiunile atenţionale s-au restructurat: de la spiritual la spaţial, de la respectare la raportare. Doar ceea ce vedem şi putem relata are valoare, doar ce putem cântări (chiar şi numai prin cuvinte banale) devine apt pentru validare. Cântăresc din ochi dragostea ta. Şi cu urechea aş putea, dar am încercat vreodată cu adevărat? (Categoric, DEX-ul trebuie modificat: “a cântări din ochi”“a examina atent cu privirea, pentru a determina calităţile”. Faţă de restul simţurilor ce sunt la fel de capabile să se raporteze la calitate, asta-i discriminare toată ziua.) Numai în văz avem încredere deplină şi toate judecăţile noastre (ohooo, mai ales cele finale, în care tribunalul suprem este redus la tine însuţi) trebuie, obligatoriu, să fie circumscrise experienţei de vedere. Văzul are dispoziţia naturală de a localiza cu precizie nelimitatul şi de a-l separa de rest. Ce comod, nu-i aşa?  Urechea, în schimb (chiar şi cea clăpăugă, cum e a mea) e dispusă oricând să culeagă informaţia din toate direcţiile, în acelaşi timp. În cazul ăsta, cam încurcată treaba, nu-i aşa? Să-ţi aud şi ţie glasul şi inima mea? Şi păsările care cântă mai sus? Şi iarba care creşte? Şi ziua de mâine care-şi scârţâie poarta? Şi dorul meu care şopteşte, cam bâlbâit si răguşit, dragul de el? Şi-n funcţie de toate foşnetele astea, să spun “da”? Să raportez ce aud? Cum să povestesc muzica? Mai bine arată-mi tu prin tine ce să fac, e mai simplu aşa. Să văd. Să mă văd pe mine prin tine. … Mda. Pentru că doar în văz avem deplină încredere şi pentru că toată senzorialitatea noastră s-a subordonat, încetul cu încetul, acestuia. Adevărurile, experienţele, emoţiile, până şi gândurile trebuie să fie văzute ca să poata fi integrate, ca să merite a fi investite cu seriozitatea existenţialului. Montaj perceptiv, apărare perceptivă, toate se sprijină pe văz. Ştiu, imaginea e cea mai rapid perceptibilă. Ştiu, privirea e construibilă.  Dar, vedeţi voi, privirea zideşte. A vedea nu e totul, e doar o parte din tot, merită să facem eforturi pentru a înţelege asta. Nu doar privirea validează. Câteodată, nici măcar nu integrează, ci doar brutalizează întregul, dezechilibrând sistemul cu mine cu tot.

Bine însă că azi nu s-a întâmplat nimic şi că eu sunt aici, lângă tine.  Ce chestie, te-nţeleg perfect: nici nu m-ai fi văzut, dacă n-ai fi crezut.

 Comentariile sunt închise pentru “Zău aşa, tot mai citeşti, maică?”
Mar 022011
 

De ce nu ţi-ar plăcea teribil de tare ceea ce faci şi ceea ce eşti? Eşti aşa cum eşti şi faci ceea ce faci şi îţi poate plăcea la nebunie. Macar sa iti placa. Plăcerea care poate deveni o nebunie? Da, se poate intampla. Când faci ceva ori cineva îţi place poţi experimenta o stare de euforie sau o stare asemănătoare cu cea de îndrăgostire. Nu o cauti tu, vine ea la tine… in vizita.

Oamenii fac lucruri în virtutea unei recompense viitoare şi sunt dispuşi să depună eforturi chinuitoare. La finalul drumului se bucură o scurtă vreme de recompensă şi, apoi, o iau de la capăt. Alte planuri şi scopuri şi alte eforturi. Promisa fericire a atingerii scopului pare că mereu se îndepărtează asemeni iluziei oazei din deşert pentru călătorii însetaţi şi chinuiţi de soarele dogoritor. Îmi pare zadarnic să tot vrei a împinge bolovanul spre vârful muntelui pentru a obţine ce? Îţi împlineşti o dorinţă, o nevoie? Ok, dar la ce bun acest efort chinuitor la care te supui? Să fii oare structurat ca şi caracter masochist fără alternative de acţiune elegantă şi plăcută? Elegantă şi plăcută sunt două epitete favorite când mă gândesc la o activitate. Aud deja răspunsul (poftim, aud voci). Nu am de ales, poate spune cineva. Am datorii, trebuie să trăiesc şi îmi place să trăiesc bine, adică în confort. Desigur, pentru acest bine confortabil eşti dispus să te chinui, să suferi, să faci lucruri care nu-ţi plac si sa te minţi că-ţi plac. Această minciună poate  fi atât de bine ţesută de propria minte cosmetizată de cultură şi educaţie încât să crezi în ea. Dar minciunile costă. Nu mă miră de ce peste o vreme nemulţumirile devin tot mai numeroase, deşi ai o viaţă prosperă, pe care tu o experimentezi subiectiv ca fiind mai degrabă goală.

Cineva poate afirma „Tu Seramis eşti un hedonist. Eşti fixat în rolul de copil şi nu eşti dispus să te angajezi responsabil ca adult pentru a-ţi realiza planurile.” Dar eu te întreb: De ce ar fi necesar chinul pentru satisfacerea unor dorinţe?

Aud răspunsul: „Trăim într-o Societate care presupune constrângeri şi limitări. Tu faci parte din această societate, aşadar te supui acestor limite”. De ce m-aş supune şi nu m-aş adapta ca o fiinţă inteligentă, uneori creativă, ce mă consider? Dar pot face asta din plăcere şi nu prin suferinţă ori pentru evitarea unei suferinţe viitoare.

Nu orice ne place (continuă să te chinui!). Ca să obţii ceva, trebuie să… Munca înseamnă şi chin. Cel puţin efort… şi stres. Nu poţi obţine ceva fără sacrificii, fără efort, stres şi bani.

Parţial sunt de acord. Uneori „trebuie” este necesar ca în exemplul următor. Îmi e foame. Dacă vreau un sandviş, am nevoie de bani. Ca să am bani, trebuie să muncesc. Aşadar, dacă muncesc, voi avea bani şi îmi pot cumpăra sandvişul. Pentru asta (în oraş fiind) trebuie să mă deplasez la supermarket. Dar dacă trebuie să muncesc şi să mă deplasez la supermarket ori în bucătărie n-aş putea face toate astea cu plăcere? De ce aş munci din neplăcere? Pentru a-mi permite un prânz la un restaurant din buricul capitalei? Cu această idee nu mă pot împăca.  Cred că este de la sine înţeles că scopul este diferit în funcţie de dorinţele ori nevoile fiecăruia. Iar nu scopul în sine mă preocupă, ci modul în care, să zic aşa, „te desfăşori” spre el. Această desfăşurare implică o investire a resurselor tale, a sinelui tău, care presupune costuri personale. Eforturile tale sunt investite într-o direcţie, una, două, motiv pentru care alte eventuale direcţii se închid. Dacă îţi vei lua un al doilea job pentru a-ţi permite participarea la carnavalul din Rio de Janeiro, ce timp îţi mai rămâne disponibil pentru a construi relaţii de prietenie?  Crede-mă, mess-ul ori facebook-ul nu este o soluţie în acest caz.

Virtuosul „trebuie” este de preferat să nu devină nevrotic, crescând asftel şansele de risc pentru apariţia unor boli ori tulburări mentale. Iar unii trăiesc bine pe seama acestui „trebuie”, deorece alţii fac eforturi nebuneşti să se potrivească într-o formă străină de sinele autentic ori să modeleze realitatea vieţii conform aşteptărilor lor. Tragicomic este faptul că se întâmplă să reuşească şi, recompensaţi fiind, să continue. Iar tragic îmi pare că doar unii devin conştienţi de zădărnicia eforturilor şi timpul irosit.

Totuşi nu-ţi imagina că sunt un hedonist radical. Dacă ţin morţiş să particip la carnavalul din Rio de Janeiro, am nevoie de bani, deci trebuie să muncesc mai mult, poate chiar să-mi iau un alt job care nu-mi place. Îmi asum neplăcerea (deci renunţ la a mă lamenta), deoarece vreau să-mi satisfac dorinţa de a participa la acest carnaval. Cu toate astea, în situaţii similare, ne putem întreba dacă nu cumva e doar o dorinţa care maschează una sau mai multe nevoi afective. Şi, din moment ce, am eliminat suspiciunea, putem acţiona responsabili spre împlinirea ei.  Constrângerea nu este doar nevrotică, uneori poate fi sănătoasă. Un medicament cu un gust oribil pe care urmează să-l iau pentru o problemă de sănătate poate fi o constrângere sănătoasă.

Ne orientăm după principiul plăcerii şi facem asta by default. Aşa suntem cosmetizaţi de make-up artistul selecţia naturală. Nimeni nu caută suferinţa decât dacă unele rotiţe sunt tocite şi se rotesc în gol, tipare repetitive, iar ca efect tu stai pe loc, plafonat. Nimic nu se mai mişcă în viaţa ta. Un carnaval în acest caz e binevenit ca sedativ sau iluzie amăgitoare. Desi, te poti la fel de bine „desfasura” in pasi de samba chiar in viata ta. Exact, presupune exercitiu, adica efort, dar cu mentiunea ca e placut.

 Comentariile sunt închise pentru Carnavalul din Rio de Janeiro

Bucurii

 Posted by on 2 martie 2011  Poezie
Mar 022011
 

Încerc să prind din zbor o rază…
Să mă-ncălzesc cu ea… mirat
Să ne jucăm, să ne privim o oră
Să-mi dea lumină… dacă n-a uitat.

Şi-apoi s-o las să plece liniştită
Sclipind în curcubeele color
Şi ea plutind în colţuri de planetă
Purta-va în culori din mine-un dor.

Şi ştiu, o vei avea şi tu odată
Ea va dormi în palmele-ţi uşor
Şi tu văzând-o-atât de colorată
Vei şti şi vei simti cât mi-e de dor!

 Comentariile sunt închise pentru Bucurii