Mar 112011
 

Scrisoare către tatăl meu Petre

Sper să mă mai primeşti înapoi…

Nu trebuie să tai viţelul cel gras că l-am mâncat eu între timp, pe drum!

Să ştii că am pierdut într-adevăr toată averea şi am lucrat ca argat şi nici nu ştiu dacă am realizat ceva… Poate că Neti – Neti! Ramâne încă să văd câte pot fi pe lumea asta sau cu ce nu mă mai identific. Oare la sfârşit va ramane din mine cineva în care să mă regăsesc?

Într-adevăr am risipit tot, tot, tot, avere, iubire, grija şi bunăvoinţa celor din jur; nu mai am nimic şi nu mai am unde să mă duc; te rog, primeşte-mă înapoi.

Şi nu mai am nici măcar scuza unei iresponsabile tinereţi.

Pe fratele meu care a ramas cuminte acasa, să nu-l cerţi sau să-l preţuieşti mai puţin. Căutarea asta se poate face la fel de valoros şi din fotoliul din sufragerie şi sunt sigură că el a ajuns chiar mai departe, fără să cheltuiască ca mine atâţia bani, efort sau răbdarea celor care m-au lasat să plec sau a celor care m-au ajutat pe drum. Sunt sigură că nu am mai mult merit decât oricare dintre ei.

Dar Tu ştii că visele din copilărie ne hăituie mereu şi numai în iluzia împlinirii lor ne aflăm liniştea de-o clipă.

Şi mai ştii că Tu ai fost cu mine în tot acest drum, la Tine m-am raportat mereu pentru că ai fost întotdeauna piatra de temelie a vieţii mele. Ţie ţi-am cerut întotdeauna acordul, chiar dacă uneori sfatul primit nu l-am urmat. Pe Tine te-am acuzat cel mai mult şi te-am certat în viaţa mea, te-am iubit şi te-am admirat, te-am abandonat şi te-am regăsit cu bucurie de atâtea ori.

La Tine vreau să mă întorc…

Nu ştiu dacă o să am ceva în tolbă, în afară de poveşti (de adormit copiii) şi câteva poze. O să am mai multe fire albe în păr şi mai multe riduri pe faţă şi pe…tălpi.  Asta e doar o cochetarie, ştiu, dar nu mă pot abţine!

Ce o să ştiu mai mult? Că fără un bărbat la care să mă raportez, nu ştiu că sunt femeie? Că fără bunătatea celor din jur, nu îmi cunosc răutatea mea. Că fără limitele propriei minţi, nu există libertate. E nevoie de această lume pentru a mă cunoaşte?

Am să mă întorc cu mai multe întrebări decât aveam când am plecat. Şi poate că răspunsurile mă aşteaptă acasă, în mijlocul labirintului.

S-ar putea, deci, să nu aduc din acestă călătorie decât … pe mine însumi.

Aşa că, te rog, primeşte-mă înapoi la Tine

şi iartă-mă

şi atunci poate mă vor ierta şi ceilalţi…

Mar 112011
 

Pentru mine, filmul este un declansator, un trigger, un stimul care activeaza continuturi psihice si in cel mai bun caz, un moment de intrebare. Pentru acest articol am ales The Next Three Days, 2010, in regia lui Paul Haggis, care pe mine personal m-a tinut intr-un imens suspans si mi-a incordat muschii la propriu si la figurat. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Cand justitia nu poate, iti faci singur dreptate
Mar 112011
 

Lăsând să se odihnească bicicleta medicinală (care, între noi fie vorba, pentru agăţat umeraşe este excepţională, eu i-am pus pe-mpieliţata şa chiar şi-un ghiveci c-o mică floricea, dar aşa sunt eu, un pic mai ierbală), n-ar strica să vorbim despre corpul evolutiv, despre corpul mintos sau, mă rog, celulos.

Unitatea verticală a creierului – absolut esenţială, are dreptate. Haideţi însă să-i dăm corpului ce merită, orizontalitate. Orizontalitate celulară. Să vedeţi că totuşi va ajunge sus, deasupra, cred că destul de departe.

Îl privim atât de des în oglindă şi ne-am obişnuit atât de mult cu el încât nici nu-l mai vedem altfel decât ca pe o reflectare fără conţinut, pentru cei mai mulţi ţipătoare şi anodină (extrem de paradoxală). Mişcăm corpul prin conştiinţă (vreau să spun, sub directa îndrumare coercitivă a ei, lipsită, în domeniu, din păcate, de sclipire dislocant-evolutivă) şi asta limitează devenirea fizică în celulă. (Intuiesc, bănuiesc, zic şi eu, n-am nicio dovadă.) Poate c-ar trebui să-l lăsăm să se mişte prin sine, prin ceea ce e absolut capabil să-şi programeze singur, de-a dreptul liber de dumnezei şi, iacătă, de admirabile zâne. (Prin preamărirea următoare plagiez  categoric – doar că sunt tare liniştită, deloc nu-mi amintesc pe cine -, slavă Domnului, corpul n-are nimic mistic în sine.)

Lasă-l pe corp să fie un nimeni, nu-l forţa să se identifice drept cineva. Noi vrem să-l devenim, asta ar putea fi o mare greşeală. Haideţi să-l lăsăm pe corp să ne devină pe noi, asta ar fi o experienţă cu adevărat esenţială. Poate voi reuşi, gândind astfel, să mă apropii şi eu de dramaterapie, mai întâi cu corpul, zic, şi-apoi cu vederea nedesluşită a minţii. Iar pentru că, nu-i aşa?, câteodată scrutezi mai bine dacă mijeşti ochii, poate tot aşa ar trebui să-ţi îngustezi capul ca să-ţi vezi mai bine de tine. Să-ţi trăieşti corpul, adică. Să-ţi scoţi corpul din cap.  Să-l trăieşti prin celulele-nimeni.

… Ce-i? Iar n-am zis bine?

 Comentariile sunt închise pentru Nimicul ăsta, mare fleac