Mar 212011
 


Câteodată mă gândesc la destin (nu cred în acel destin fabricat în laboratoare divine) ca la o tablă de şah unde se desfăşoară un joc. Un om este o piesă, care îşi schimbă când şi când înfăţişarea, un pion, apoi o regină, un nebun, un rege, un cal. Dacă îşi schimbă înfăţişarea îşi schimbă atributele care îl definesc. Un cal se deplasează în forma literei L, un pion doar înainte câte un pătrat şi tot aşa, iar piesele sunt nenumărate, nu limitate ca la şah. Menţiune la care mai adaug şi o tablă nu doar cu pătrate, ci cu tot felul de forme geometrice regulate, dar şi neregulate. Aşa îmi pare a curge destinul personal asemeni unui joc de şah (inventat), unde piesa este mutată de jucător, doar că jucătorul şi piesa sunt unul şi acelaşi lucru sau fiinţă? Tabla de şah poate fi realitatea şi aşa cum tabla are pătrăţele albe, alternand cu cele negre, tot aşa realitatea vieţii curge ondulatoriu între ceea ce numim pozitiv şi negativ, între evenimente minunate, care ne bucură şi evenimente tragice care ne întristează. De fapt, realitatea vieţii se mişcă într-un continuum de nuanţe pozitive şi negative, de altfel doar valori atribuite de mintea umană.

Nu cred că realitatea are preferinţe şi nici nu cred face favoruri pe relaţii de rudenie ori interese comerciale. Ştiu bine şi poate suna crud, dar realitatea vieţii este, doar  şi nimic mai mult ori altceva, indiferentă. Mai exact, Ea este aşa cum este şi punct. Din perspectiva umană o pot bănui de indiferenţă. Mă poţi bănui de pesimism ori gândire nihilistă, dar te invit să meditezi la ideea de imprevizibil şi aleator de pe nivelul realităţii cuantice „înfăşurată” în realitatea noastră de pe nivelul macro. E liniştitor să credem cu tărie că cineva, un jucător divin, pune ceva ordine pe tabla de şah, despre care am omis să afirm că este o tablă stranie. Pătrăţelele ori romburile, spuneam cu căteva fraze în urmă că formele sunt diverse, nu stau locului, ci se mişcă şi se transformă unele în altele într-un stil cameleonic, fenomen valabil şi în cazul pieselor de şah. La aşa realitate imprevizibilă intervenţia unui presupus jucător este liniştitoare. Jocul de şah are nişte reguli clare spre deosebire de jocul de şah al realităţii. Vrei exemple? Deschide televizorul şi cască ochii la o emisiune de ştiri de pe mapamond. Să fi avut jucătorul divin nişte afaceri de încheiat cu japonezii? Diavolul şi-a băgat coada? Dacă da, cum de omnipotentul jucător divin permite asta? A, planul misterios şi căile întortocheate ale domniei sale. Nu cred că un om, un homo sapiens sapiens, care are un minim de exerciţiu al raţiunii nu pune la îndoială presupusa existenţă a unei divinităţi. Dogmatismul unora, indeosebi religios, cred că poate fi o ţintă potrivită ironiei mele. În acest exerciţiu de tir mă iau şi pe mine însumi în vizor, doar că nu-mi prea găsesc dogme spre încântarea mea vanitoasă. Deocamdată. Oricum jocul de şah continuă indiferent de atitudinea cuiva în raport cu dogmele religioase sau nu. Jocul continuă mutare cu mutare, adică decizie cu decizie, pas cu pas pare că piesa (ca obiect ori ca piesă de teatru?) îşi crează un drum pe un teren mişcător. Urmele paşilor piesei dispar din tabla de şah, ele conservându-şi forma doar la nivelul minţii, în memorie. Reflectează doar la un nebun care povesteşte cum era viaţa pe vremea când era un rege sau la acelaşi nebun care se crede rege. Dar ce zici de un rege care caută să sară asemeni unui cal? Dacă eşti un rege, bănuiesc că nu vei face salturi de cal, poate cel mult vei călări unul şi ce părere ai de fiica ta care se joacă dea doctoriţa şi face injecţii păpuşilor? Crezi că urmăreşte ceva?

Jocul continuă indiferent de (sau să fi zis „la”) numărul de morţi, de accidente, de nedreptăţi şi incorectitudini, de afaceri necurate şi de codiţe drăceşti şi îngeri păzitori care se pare că îşi cam ratează targetul spre delirul extatic al adversarilor îndrăciţi.

Destinul unui om poate deveni jocul ales să îl joace. Aşa cineva se poate decide să se joace de-a tura şi să se dea de-a dura. Jocul sau realitatea vieţii nu are miză şi, deci, nici concurenţi şi nici jucători îndraciţi, adică loviţi de nebunia egocentrică a câstigului, succesului şi prestigiului. Cine înţelege că nu există dincolo ori acolo şi ceva de câştigat dacă îndeplineşte anumtie condiţii (de elevare spirituală) trăieşte liniştit acum, ceea ce nu e echivalent cu a nu-şi face proiecţii de viitor încrezător în carpe diem şi nimic altceva. Aşa se moare fără a muri. Nu este nimic de câştigat dacă mori şi nici dacă eşti în viaţă. Nu pierzi ceva dacă mori şi nici dacă trăieşti. Contactul cu absurdul vieţii poate fi deprimant doar tu că crezi ca ai pierdut ceva ce urma să obţii. Nu există câştig şi nici pierdere în finalul vietii  indiferent de acţiuni, deoarece nu există o miză. Mă gândesc că pentru unii ar suna că pot fi liberi să facă orice trăznaie. Nu este chiar aşa, când înţelegi că există doar desfăşurarea jocului şi că depinde de ceea ce vrei să joci. Cred că libertatea ne responsabilizează. Dar sunt de acord că poate pentru unii este tulburătoare. Vrei să te joci de-a trăznitul? Eşti liber, dar asumă-ţi consecinţele. Iar libertatea cu trăznăi nu este altceva decât un act de rebeliune adolescentină ori o tulburare mentală, nicidecum vreo înţelegere superioară a ideii de absurd. Lumea ar deveni mai bună? Cred că, dacă am înţelege simplitatea absurdului şi am renunţa la credinţele arhaice în zei şi principii ori energii divine, oamenii ar manifesta ceva mai multă compasiune în raport cu viul, pentru că ar trăi cu pasiune, bucurându-se poate într-o măsură mai mare de infinitezimala durată de viaţă pe care ar folosi-o la crearea unei ordini (devenind destin personal) într-o lume absurdă care tinde la entropie. Iar un astfel de destin ar putea fi o joacă cu diferenţa că un adult îşi asumă raspunderea pentru consecinţele jocului. Pasiunea ar semăna cu cea a unui copil fermecat de jocul lui. Oare nu se spune despre copii că oferă prospeţime? Am bănuiala că ar fi încântător să ne întâmpinăm unii pe alţii cu prospeţime de copil.

 Comentariile sunt închise pentru Şah-mat într-un joc fără sens
Mar 212011
 

Se rămâne în timpul dat înapoi şi se ajunge faţă în faţă cu Hans.

Hans ăsta nu era nici însetat, nici flămând (da’ chiar să fi fost, n-ar fi mâncat peşte nici mort), era proaspăt ţesălat, unde mai pui că avea şi potcoavele noi. (Kluge Hans, adică Hans Înţeleptul – voi respecta cu sfinţenie adevărul arhivelor istorice, altfel s-ar putea să mă trezesc cu vreo copită transgeneraţională taman când mă plimb liniştită pe străduţele de cartier, la pas social cu naţionalităţile conlocuitoare profund încăruţate şi interesate în  sublimările metalurgice.)

… Fraţilor, da’ ce se plictisea calul asta… parcă era Lio a mea, care tocmai ce-a protestat azi dimineaţă în scris, că cum – mi-e şi ruşine să recunosc, da’ aşa s-a exprimat, zău; desigur că e vreun mecanism de prea-plin… -, că cum, zicea, am putut să fiu atât de iresponsabilă şi să nu prelungesc termenul de returnare al „Psihologiei cognitive”, că abia ce-şi făcuse rost şi ea de un descifrător super-tare, acu’ ce face, arde gazu’ în apă, cine-a mai pomenit aşa ceva? (Hans, n-am nicio îndoială, s-ar fi dumirit cognitiv din prima şi n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor, de-aia n-aş vrea în ruptul capului să-mi băgaţi zâzanie în casă şi să-i daţi lui Lio, pe şest, vreun link valid către articolul acesta. A citit, de curând, cursul de psihopatologie şi se suspectează de depresie psihogenă, nevrotico-reactivă. Realizaţi, sper, ce-ar însemna mister Kluge pentru ea.)

Hans ăsta ştia cam aşa, ciocănind-bocănind (neexhaustiv, desigur, vă las loc de completări, că-mi sunteţi tare dragi): să-şi spună numele, să efectueze operaţii aritmetice, cunoştea cărţile de joc, monedele, citea notele muzicale, analiza acordurile muzicale, recunoştea fotografiile persoanelor, eu cred că putea să voteze şi-o moţiune de cenzură, dacă-i cerea cineva. (Îi rog pe cei care-au plecat din faţa calculatoarelor şi-şi smulg acum podoaba capilară fir cu fir să revină liniştiţi şi în ordine; vă rog din tot sufletul meu, nu vă comparaţi cu Hans şi nu vă aruncaţi pe stocul de antidepresive, nu v-am povestit încă de Muhamed, contemporan de grajd cu Hans, în Elberfeld, cel care-a învăţat primul să extragă radacina pătrată, căci ce anume era în stare să facă Zarif, zău, mi-e cam jenă să povestesc şi-apoi, nici eu nu mai am pastile prea multe.)

Aşadar, Wilhelm von Osten, poseso-dresorul, îi introduce, pe la 1900, în ceea ce se cheamă demisie morală pe mai marii lumii ştiinţifice (şi mondene, desigur; acu’, eu nu ştiu exact unde e linia de demarcaţie sau dacă există cumva), pentru că dacă-l întreba pe Hans cât face doi supra cinci plus unu supra doi, răspundea calul aproape mai repede decât savanţii, ba-i mai şi speria pe ăi mai bătrânei cu datul din copite. „Am în minte un număr, scad din el 9 şi-mi rămâne 3. Care este numărul la care m-am gândit?” 12 zicea şi Hans, 12 ziceau şi savanţii. „Care este rădăcina de puterea a patra din numărul 614.654?” În câteva secunde, Hans bătea de două ori cu piciorul drept şi de opt ori cu piciorul stâng. „28!”, strigau şi savanţii, transpiraţi şi, mai apoi, leşinaţi. (Unde era diferenţa, mă-ntrebaţi? Habar nu am, căci, din păcate, nu sunt savantă, nici iapă măcar.) Chemaţi repede, în salturi mari (cum ar veni, un fel de galop) pedagogii vremurilor au decretat ferm: ca nivel de inteligenţă, Hans se plasa, nechezând, în zona copiilor de 13 – 14 ani, tinzând, ce-i drept, mai ales spre aceştia din urmă. (… Ups, în lumina retoricii din ultima paranteză, s-ar putea să primesc, cât de curând, vreo citaţie. Am visat eu anu’ trecut că ori de la circ, ori de la academie o să mi se tragă, şi nu cu puşca, ci cu ditamai tunul. Mă las de paranteze, asta-i clar.)

Înainte de a continua cu Hans, să privim întregul istoric dobitocesc: în acea perioadă, 1900 – 1932, efervescenţa intelectuală animală a scos bulbuci, de-a dreptul (spume, adică). 17 cai, 44 câini şi o mâţă, câţiva din Germania, restul din Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, toţi mai sus număraţii ştiau şi făceau lucruri la care unii oameni nici măcar nu visau. (Folosesc surse serioase, nu inventez nimic, pe cuvânt.) Von Osten (eu cred că nu-l mai înghiţea pe cal, câte rădăcini pătrate să suporţi într-o ogradă?) îl vinde pe Hans lui Krall, care se pune pe educat căluţul alături de Muhamed, Zarif, Berto (săracu’, ăsta era orb) şi de micul ponei Hänschen. Ei bine, caii ăştia înţelegeau orice, răspundeau la orice, citeau, calculau şi extrăgeau rădăcini de toate felurile la greu. Elberfeld devine Mecca ştiinţifică, Krall e comparat cu Darwin, se elaborează nu mai puţin de 85 de studii (din 1900 până în 1914) pe tema cailor care gândesc. Ba mai mult, la Congresul Internaţional de Zooologie din 1913, desfăşurat la Monaco, se ia în discuţie, la modul cel mai serios, problema certificării oficiale a existenţei gândirii abstracte şi a proceselor superioare afective la cai. Până aici!, spun, într-un glas, Bethe, Bühler, Forel, Lipmann, von Tschermak, Wundt, Stumpf, dar mai ales asistentul celui din urmă, Oskar Pfungst (sigur că-i ştiţi pe toţi cei pomeniţi mai sus). Foarte atent la comportamentul animalelor şi la tot ceea ce se afla (sau, mai ales, nu se afla) în apropiere, Pfungst a urcat cu observaţia la un alt nivel: răspunsurile erau întotdeauna corecte atunci când cel care punea întrebarea cunoştea el însuşi răspunsul (chiar dacă în preajma animalului nu se aflau dresorul sau grăjdarul). Telepatie? Gândire superioară? Ideea care transcende mintea umană spre conştiinţa animală? Hai să vedem. Şi i-au pus calului ochelari. Pardon, ups, naşpa. Miracol distrus. Invocata telepatie s-a lovit de absenţa vederii. Şi iacătă cum, pas cu pas, Pfungst dovedeşte că Hans cel înţelept „citea” gândurile celor prezenţi după mişcările involuntare pe care aceştia le făceau (repet: cei care ştiau ei înşişi răspunsurile) înainte de a-şi fi terminat calul bătăile din copite. La experimentele ulterioare, dacă intervenea vreo mişcare greşită voită, dacă se „încremeneau” de-a dreptul expresiile umane sau, şi mai rău, dacă problema se prezenta bietului cal scrisă pe un carton, dezastru. Hans (sau Zarif, sau chiar Muhamed) nu mai ştia. Animalul percepea efectul nonverbal al cunoaşterii răspunsului de către cel care întreba. Eu aş plusa puţin: nu atât cunoaşterea în sine era simţită, cât satisfacţia cunoaşterii, care nu se poate necomunica sau disimula. Să ne-nţelegem: nici von Osten, nici Krall nu pot fi numiţi impostori (… au strâns averi, nu glumă), sau, mă rog, nu atât de mari câtă vreme au fost ajutaţi, într-o complicitate cu adevărat interesantă, de însăşi percepţia animală care, da, s-a dezvoltat şi se dezvoltă întruna, sprijinită, prin fine mecanisme, de chiar mişcarea cognitiv-afectivă umană. Însă până la inteligenţă animală lingvistico-matematică, gândire abstractă şi conştiinţă de sine, ohoooo, mult mers la pas şi multe obstacole, aşa că trap spre psihologia experimentală şi metodologia cercetării, pentru a revedea, cu maximum de beneficii prezente, ce înseamnă observaţia ştiinţifică şi cât de uşor poţi cădea în interpretări anecdotice. Via Pavelcu, să ne amintim de studentul oxfordian, care, viitor psiholog serios, încerca să determine cauza enervantelor sale stări de confuzie. Periodic, adică în fiecare seară, omul nostru îşi potolea setea cu „whisky and soda” şi tot periodic, adică seară de seară, constata că i se tulburau, vajnic, mareţele gânduri. Înlocuieşte whisky-ul cu brandy – aceeaşi tulburare. Whisky cu gin – aceeaşi dezordine. Hai că v-aţi prins, ştiinţificilor, că doar nu sunteţi Hans: desigur că soda-i de vină.

 Comentariile sunt închise pentru Hans Înţeleptul, frăţiorii din Elberfeld, von Osten şi, în final, un pic de sifon confuzant, pentru aromă abstractă  Etichetate cu: