Mar 292011
 

Numim starea profundă de încântare a cărei amintire este durabilă şi rămâne un fel de reper a ceea ce ar trebui să fie viaţa: experienţă optimală. Prin implicarea intensă în evenimentele existenţei noastre găsim fericirea iar aceasta depinde mai degrabă de felul în care sunt interpretate situaţiile cu care ne confruntăm şi mai puţin de situaţiile în sine. Din acest motiv nu cred în fericire absolută, ca scală obiectivă măsurată şi valabilă pentru toţi. Cine îşi justifică fericirea, motivând-o, identificându-i cauzalitatea, nu este cu adevărat fericit. I se pare doar. Cred eu. În copilărie îţi aminteşti motivele pe care le-ai fi invocat dacă ai fi fost întrebată de ce râzi toată ziua? Mă îndoiesc. Şi nu spune că ai fi început să îndrugi ceva de genul: pentru că nu am nicio grijă, pentru că ştiu că părinţii mei mă iubesc, pentru că mă simt în siguranţă etc. Nu asta ai fi răspuns. La momentul acela nu reuşeai să sesizezi diferenţa dintre „a avea griji” şi „a nu avea griji”, „a te simţi în siguranţă” şi „a te simţi abandonat sau nesecurizat” fiindcă nu trăiseşi cealaltă polaritate. Netrăind / nesimţind experienţa opusă, nu ai fi avut cum să compari. Copiii nu simt nevoia să se justifice. Nu caută să îşi explice starea. Adulţii da. Un prieten îmi povestea cum a decurs întâlnirea de 10 ani de la finalizarea studiilor liceale. Fiecare fost coleg, pe scenă, trebuia să îşi prezinte realizările. Rând pe rând s-au perindat toţi vechii liceeni, iar scena a devenit locul desfăşurării spectacolului laudei de sine. Exemple: „Mi-am susţinut lucrarea de licenţă la Londra, între timp am devenit Executive MBA, sunt foarte apreciat în munca mea, câştigurile îmi provoacă profunde satisfacţii” sau „Am doi copii care sunt foarte buni la şcoală, cel mare e olimpic la matematică, iar cea mică ia de două ori pe săptămână lecţii de balet” sau „Am câştigat până acum nenumărate procese, iar avocatura, deşi solicitantă mă provoacă continuu. De copiii mei se ocupă mama, iar eu îi văd în weekend, însă îmi e foarte bine. În câţiva ani sper să pot deveni partener în firma de avocatură unde activez” ş.a.m.d. La un moment dat vine şi rândul prietenului meu, care în faţa audienţei declară un singur lucru: „Eu sunt fericit.” Şi atât. După care coboară de pe scenă. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Prima minune a naturii: TU