Mar 212011
 

Se rămâne în timpul dat înapoi şi se ajunge faţă în faţă cu Hans.

Hans ăsta nu era nici însetat, nici flămând (da’ chiar să fi fost, n-ar fi mâncat peşte nici mort), era proaspăt ţesălat, unde mai pui că avea şi potcoavele noi. (Kluge Hans, adică Hans Înţeleptul – voi respecta cu sfinţenie adevărul arhivelor istorice, altfel s-ar putea să mă trezesc cu vreo copită transgeneraţională taman când mă plimb liniştită pe străduţele de cartier, la pas social cu naţionalităţile conlocuitoare profund încăruţate şi interesate în  sublimările metalurgice.)

… Fraţilor, da’ ce se plictisea calul asta… parcă era Lio a mea, care tocmai ce-a protestat azi dimineaţă în scris, că cum – mi-e şi ruşine să recunosc, da’ aşa s-a exprimat, zău; desigur că e vreun mecanism de prea-plin… -, că cum, zicea, am putut să fiu atât de iresponsabilă şi să nu prelungesc termenul de returnare al „Psihologiei cognitive”, că abia ce-şi făcuse rost şi ea de un descifrător super-tare, acu’ ce face, arde gazu’ în apă, cine-a mai pomenit aşa ceva? (Hans, n-am nicio îndoială, s-ar fi dumirit cognitiv din prima şi n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor, de-aia n-aş vrea în ruptul capului să-mi băgaţi zâzanie în casă şi să-i daţi lui Lio, pe şest, vreun link valid către articolul acesta. A citit, de curând, cursul de psihopatologie şi se suspectează de depresie psihogenă, nevrotico-reactivă. Realizaţi, sper, ce-ar însemna mister Kluge pentru ea.)

Hans ăsta ştia cam aşa, ciocănind-bocănind (neexhaustiv, desigur, vă las loc de completări, că-mi sunteţi tare dragi): să-şi spună numele, să efectueze operaţii aritmetice, cunoştea cărţile de joc, monedele, citea notele muzicale, analiza acordurile muzicale, recunoştea fotografiile persoanelor, eu cred că putea să voteze şi-o moţiune de cenzură, dacă-i cerea cineva. (Îi rog pe cei care-au plecat din faţa calculatoarelor şi-şi smulg acum podoaba capilară fir cu fir să revină liniştiţi şi în ordine; vă rog din tot sufletul meu, nu vă comparaţi cu Hans şi nu vă aruncaţi pe stocul de antidepresive, nu v-am povestit încă de Muhamed, contemporan de grajd cu Hans, în Elberfeld, cel care-a învăţat primul să extragă radacina pătrată, căci ce anume era în stare să facă Zarif, zău, mi-e cam jenă să povestesc şi-apoi, nici eu nu mai am pastile prea multe.)

Aşadar, Wilhelm von Osten, poseso-dresorul, îi introduce, pe la 1900, în ceea ce se cheamă demisie morală pe mai marii lumii ştiinţifice (şi mondene, desigur; acu’, eu nu ştiu exact unde e linia de demarcaţie sau dacă există cumva), pentru că dacă-l întreba pe Hans cât face doi supra cinci plus unu supra doi, răspundea calul aproape mai repede decât savanţii, ba-i mai şi speria pe ăi mai bătrânei cu datul din copite. „Am în minte un număr, scad din el 9 şi-mi rămâne 3. Care este numărul la care m-am gândit?” 12 zicea şi Hans, 12 ziceau şi savanţii. „Care este rădăcina de puterea a patra din numărul 614.654?” În câteva secunde, Hans bătea de două ori cu piciorul drept şi de opt ori cu piciorul stâng. „28!”, strigau şi savanţii, transpiraţi şi, mai apoi, leşinaţi. (Unde era diferenţa, mă-ntrebaţi? Habar nu am, căci, din păcate, nu sunt savantă, nici iapă măcar.) Chemaţi repede, în salturi mari (cum ar veni, un fel de galop) pedagogii vremurilor au decretat ferm: ca nivel de inteligenţă, Hans se plasa, nechezând, în zona copiilor de 13 – 14 ani, tinzând, ce-i drept, mai ales spre aceştia din urmă. (… Ups, în lumina retoricii din ultima paranteză, s-ar putea să primesc, cât de curând, vreo citaţie. Am visat eu anu’ trecut că ori de la circ, ori de la academie o să mi se tragă, şi nu cu puşca, ci cu ditamai tunul. Mă las de paranteze, asta-i clar.)

Înainte de a continua cu Hans, să privim întregul istoric dobitocesc: în acea perioadă, 1900 – 1932, efervescenţa intelectuală animală a scos bulbuci, de-a dreptul (spume, adică). 17 cai, 44 câini şi o mâţă, câţiva din Germania, restul din Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, toţi mai sus număraţii ştiau şi făceau lucruri la care unii oameni nici măcar nu visau. (Folosesc surse serioase, nu inventez nimic, pe cuvânt.) Von Osten (eu cred că nu-l mai înghiţea pe cal, câte rădăcini pătrate să suporţi într-o ogradă?) îl vinde pe Hans lui Krall, care se pune pe educat căluţul alături de Muhamed, Zarif, Berto (săracu’, ăsta era orb) şi de micul ponei Hänschen. Ei bine, caii ăştia înţelegeau orice, răspundeau la orice, citeau, calculau şi extrăgeau rădăcini de toate felurile la greu. Elberfeld devine Mecca ştiinţifică, Krall e comparat cu Darwin, se elaborează nu mai puţin de 85 de studii (din 1900 până în 1914) pe tema cailor care gândesc. Ba mai mult, la Congresul Internaţional de Zooologie din 1913, desfăşurat la Monaco, se ia în discuţie, la modul cel mai serios, problema certificării oficiale a existenţei gândirii abstracte şi a proceselor superioare afective la cai. Până aici!, spun, într-un glas, Bethe, Bühler, Forel, Lipmann, von Tschermak, Wundt, Stumpf, dar mai ales asistentul celui din urmă, Oskar Pfungst (sigur că-i ştiţi pe toţi cei pomeniţi mai sus). Foarte atent la comportamentul animalelor şi la tot ceea ce se afla (sau, mai ales, nu se afla) în apropiere, Pfungst a urcat cu observaţia la un alt nivel: răspunsurile erau întotdeauna corecte atunci când cel care punea întrebarea cunoştea el însuşi răspunsul (chiar dacă în preajma animalului nu se aflau dresorul sau grăjdarul). Telepatie? Gândire superioară? Ideea care transcende mintea umană spre conştiinţa animală? Hai să vedem. Şi i-au pus calului ochelari. Pardon, ups, naşpa. Miracol distrus. Invocata telepatie s-a lovit de absenţa vederii. Şi iacătă cum, pas cu pas, Pfungst dovedeşte că Hans cel înţelept „citea” gândurile celor prezenţi după mişcările involuntare pe care aceştia le făceau (repet: cei care ştiau ei înşişi răspunsurile) înainte de a-şi fi terminat calul bătăile din copite. La experimentele ulterioare, dacă intervenea vreo mişcare greşită voită, dacă se „încremeneau” de-a dreptul expresiile umane sau, şi mai rău, dacă problema se prezenta bietului cal scrisă pe un carton, dezastru. Hans (sau Zarif, sau chiar Muhamed) nu mai ştia. Animalul percepea efectul nonverbal al cunoaşterii răspunsului de către cel care întreba. Eu aş plusa puţin: nu atât cunoaşterea în sine era simţită, cât satisfacţia cunoaşterii, care nu se poate necomunica sau disimula. Să ne-nţelegem: nici von Osten, nici Krall nu pot fi numiţi impostori (… au strâns averi, nu glumă), sau, mă rog, nu atât de mari câtă vreme au fost ajutaţi, într-o complicitate cu adevărat interesantă, de însăşi percepţia animală care, da, s-a dezvoltat şi se dezvoltă întruna, sprijinită, prin fine mecanisme, de chiar mişcarea cognitiv-afectivă umană. Însă până la inteligenţă animală lingvistico-matematică, gândire abstractă şi conştiinţă de sine, ohoooo, mult mers la pas şi multe obstacole, aşa că trap spre psihologia experimentală şi metodologia cercetării, pentru a revedea, cu maximum de beneficii prezente, ce înseamnă observaţia ştiinţifică şi cât de uşor poţi cădea în interpretări anecdotice. Via Pavelcu, să ne amintim de studentul oxfordian, care, viitor psiholog serios, încerca să determine cauza enervantelor sale stări de confuzie. Periodic, adică în fiecare seară, omul nostru îşi potolea setea cu „whisky and soda” şi tot periodic, adică seară de seară, constata că i se tulburau, vajnic, mareţele gânduri. Înlocuieşte whisky-ul cu brandy – aceeaşi tulburare. Whisky cu gin – aceeaşi dezordine. Hai că v-aţi prins, ştiinţificilor, că doar nu sunteţi Hans: desigur că soda-i de vină.

 Comentariile sunt închise pentru Hans Înţeleptul, frăţiorii din Elberfeld, von Osten şi, în final, un pic de sifon confuzant, pentru aromă abstractă  Etichetate cu:
Mar 192011
 

Pentru ca viata e un cumul de intamplari necontrolabile si rezulanta unor relatii cauzale, ducandu-te in ani unde nici cu gandul nu gandesti, ei, uite asa nu m-am gandit eu acum aproape un deceniu, in inocenta mea, privind catre cei “mari” care-si traiau tumultos soarta, iar eu scriam de prin carti si culegeam informatii prin interviuri semistructurate si chestionare.

Acum cred ca decizia de a pune capat unei relatii prin divort apartine in fapt doar unuia dintre parteneri. Mai exact, unul dintre ei vine cu ideea, celalalt o evalueaza (ca fiind o idee buna sau proasta), doar unul vine cu propunerea, celalalt o accepta sau nu. In termeni radicali, unul dintre parteneri pleaca, se retrage din relatie, paraseste, celalalt este parasit, desi nu isi doreste sau doar s-a gandit. A-ti lasa partenerul sa plece, chiar daca tu nu iti doresti, aceasta imi pare adevarata dovada de iubire, daca inca exista sau a existat minimal vreodata, desigur la concurenta cu anxietatea de separare.

“Cu acordul ambelor parti” este rezultatul unor negocieri, compromisuri si nu vine de la sine. Este foarte mica probabilitatea ca ambii parteneri sa se hotarasca in acelasi timp pentru ruperea relatiei, ori despre despartire ca in povesti, eu una un am auzit. Despre nunta ca in povesti am auzit (mama lor de povesti!), precum si de hotarirea unuia dintre parteneri (ghici care?) de a-i “cere mana” celuilalt (o mana de ajutor desigur), deja cu urechile lungite de asteptare, sperind iluzoriu la un trai fericit pana la adanci batrineti.

Realitatea este ca atunci cand vorbim despre divort, ne referim la casatorie si cand vorbim despre casatorie, vorbim despre potentialitatea unui divort. Cauzele acestuia din urma, motivele, explicatiile pot fi multiple, rezultanta combinatoricii situatiilor concrete de viata, a trasaturilor de personalitate ale celor doi parteneri, a unui trecut transgenerational a fiecaruia dintre ei, dar si a evolutiei vietii in sine.

Si ca o paranteza, evolutia vietii inseamna pentru mine curgerea vietii, pacurgerea ei, pe care nu mi-o pot imagina altfel decat “evolutiva”, crescatoare.  E adevarat ca uneori evoluam lent, alteori batem pasul pe loc mai mult timp, dar cred ca sensul este spre inainte, spre mai mult, spre mai sus, spre crestere. Asa cum a evolua la sol sau la barna (expresii extrase din sportul meu preferat) inseamna de fapt a te desfasura, a fi in plina actiune, cred ca acesta este si adevaratul sens al evolutiei pesonale.

A parasi si a fi parasit presupun din punct de vedere psihologic doua roluri jucate din perspective diametral opuse, cu complexele lor de cognitii si trairi, insa au cu siguranta ceva in comun: ambele presupun suferinta. Daca a existat candva un sambure de iubire, suferinta este prezenta si la partenerul care paraseste si la cel care este parasit.

A parasi, a pleca dintr-o relatie aduce in prim plan cateva trairi si ganduri ce tin de control, vinovatie, agresivitate, cruzime, mila, teama; la polul celalalt, a fi parasit, a fi partenerul care nu isi doreste incheierea relatiei, declansaza ganduri si trairi din alt spectru, sentimentul puternic de abandon, de neputinta, teama de singuratate, un sentiment al nedreptatii, (auto)invinovatire, acuzare, ura, dorinta de razbunare. In ambele situatii, stima de sine este frumusel afectata seismologic, adica se clatina. Ce bine ar fi daca avocatul ar veni promotional la pachet cu un psiholog…

Si in final, ca un muritor ce am evoluat ceva prin asta lume, cunosc din fericire si nefericire, ambele variante ale acestui microunivers numit cuplu: e crunt sa parasesti pe cineva care te doreste inca, e terifiant sa fii parasit, de fiecare data, de… cine altcineva decat tocmai de “iubirea vietii”.

 Comentariile sunt închise pentru Vreo 2 idei pe care nu le-am scris despre divort (in urma cu 9 ani intr-o lucrare de licenta)

fracţie

 Posted by on 19 martie 2011  Fără categorie, Poezie
Mar 192011
 

ştim  cât face unu şi cu unu.

cât face doi şi cu optzeci ori două sute paisprezece.

cât face o pereche de tenişi,

o casă cu trei etaje,

o păpuşă de porţelan,

o maşină fumurie.

dar o lună supra o pasăre

cât face?

cine nu  ştie, ăla e

 Comentariile sunt închise pentru fracţie
Mar 162011
 

„Ateii îl neagă pe Dumnezeu prin vorbe, iar credincioşii prin fapte.” (Gilbert Cesbron)

Dacă religiile nu ar fi atât de stricte, dacă nu ar ridica şi trata problemele într-un mod radical, dacă ar fi mai tolerante cu cei care nu cred în absolut toate teoriile şi preceptele lor, cred că m-aş putea considera o persoană religioasă. Cu unele excepţii, notabile (ce-i drept), învăţăturile propovăduite de creştinism sunt din punctul meu de vedere izbitor de asemănătoare cu principiile folosite şi în psihoterapie. În ultimii ani am intrat în contact cu morala creştină, dar niciodată nu am reuşit să îi sesizez diferenţele comparând-o cu psihoterapia. Am avut urechile ciulite doar pentru a identifica asemănările (să fie pentru că nu vreau să renunţ la niciuna?). Este posibil, într-adevăr, să mă înşel, dar asemănările, repet: sunt frapante. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Si scires donum Dei
Mar 162011
 

… Unu – doi, unu – doi, numele meu e Sorina, am fost elevă în clasa a doua şi am locuit cu bunica. Şi cu bunicul. Cruci n-am avut niciodată, cred că de vină-i numai şi numai nimicul.

… Sunt într-un flux metaforic, recunosc, însă mă abţin zdravăn să mă las purtată de el, asta ar putea compromite grav o abordare ce-şi solicită dreptul de a fi cât se poate de profesională (sunt o biată studentă întârziată la început de drum, înţelegeţi ce vreau să spun: citiţi în loc de “profesională” “naturală”; am plecat de la ideea că metafora generalizată ar putea artificializa mult prea mult o stare de viaţă de-a dreptul banală – veţi observa, pe parcurs, că “banal” devine din ce în ce mai sinonim cu “obişnuit, comun,  ordinar”).

Vin de la teatru, unde-am văzut o bunică. (Pe undeva, am zărit şi-o mămică. – Folosesc diminutivul doar pentru rezonanţa ce-l leagă de prima verigă din lanţ, altfel nu agreez nicicum folosirea lui în limbajul convenţional.) Interconexiunea s-a produs imediat şi poate-aş tăcea, dacă specia asta nu mi-ar datora, şi ea, măcar în sinea sa, câte ceva.

Bunicile. Evolutiv, să le cădem la picioare, pentru că rolul în care sunt distribuite spre sfârşit de viaţă determină ca piesa să se desfăşoare fără căderi de ritm şi intervenţii “de (ne)(ră)suflare”. Faptul că femeile pot să trăiască multă vreme, în suficientă glorie, după ce rolul primordial în care-au strălucit a fost oferit altora, se datorează nu atât bărbaţilor (iertare vouă, celor care în sfârşit pricepeţi de ce suntem în stare), ci subafirmării sau retrogradării la ceea ce în teatru se cheamă “dus tava”, rol considerat minor, habar n-aveţi cât de salvator. (În atâta timp de dragoste teatrală, în sală fiind, m-am convins pe deplin: niciun dramaturg – evoluţionist sau ba – nu gândeşte vreo subretă degeaba, c-aşa l-a tăiat pe el capul, uite-aşa.)

Când îi soseşte vremea (va avea grijă de asta din timp, prin interconexiuni subtile cu personaje vii şi reţele neuronale febrile), bunica preia rolul conducător, ajutată (câteodată pervers, veţi observa şi voi, cândva) de ceea ce Eric Erikson numeste generativitate (îmi place teribil de mult acest cuvânt, are un  fel special de sonoritate, e ca şi cum m-ar urca deja pe culmi de avânt). Virtutea acestei stări este grija (ce frumos sună…), interesul conştient pentru spiţa moştenitoare, credinţa în specia ta, roditoare. (Până s-ajungem la bunica evoluţionistă, să nu uităm cum stau lucrurile cu menopauza: o adaptare evolutivă, mult mai bogată în beneficii decât sarăcită de costuri, pusă taman în mijlocul dezvoltării pentru a asigura continuitatea şi supravieţuirea în ceea ce se cheamă viaţă multiplicată persistent, sănătos şi conştient.) Ajutorul în obţinerea hranei, îngrijirea nepoţilor, transmiterea informaţiilor şi a experienţei, toate acestea au fost înglobate, de-a lungul istoriei, în creşterea ratei de supravieţuire a copiilor deja apăruţi şi, în plus, în suplimentarea numărului celor posibil de a fi concepuţi şi mai apoi, chiar născuţi. Tinerele femei au putut să procreeze la intervale din ce în ce mai mici, iar prezenţa activă (şi reactivă) a bunicilor a fost, să ne fie cu iertare, chiar mai importantă decât cea a tăticilor – … alt diminutiv care nu mi-e pe plac (chiar şi pe vremurile când nu existau, prea multă piatră fiind, diverse campionate continentale sau chiar mondiale). Există studii antropologice (suntem un site serios, nu ne jucăm aici) care spun cam aşa: de fapt, bunica ar putea fi cheia extinderii evolutive şi a supravietuirii (pentru o anumită parte a lumii, poate chiar crucea, obiect de cult, simbol al credinţei, nuuuuuuuuuuuuuuu, să nu înţelegeţi greşit cumva, nu instrument de tortură, cel pe care erau pironiţi osândiţii la moarte, cândva…). (Hawkes şi Connel, 1998:  “Grandmothering, menopause and the evolution of human life histories”, Hawkes, 2004: “Human longevity: the grandmother effect”, J. Beise şi E. Voland, 2002: “Effect of producting sons on maternal longevity în premodern populations”, Katherine Hawkes, 2003: “Grandmothers and the evolution of human longevity” etcetera)

Interconexiuni generaţionale, esenţiale. Interconexiunea internă a generaţiei cu SPECIA.

În rest, contemporaneitatea bunicii vă aparţine pe deplin iar updatarea studiilor e o evoluţie în sine care, ce surpriză, tot vouă vă revine.

În fapt, am vorbit, foarte tehnic şi în contra-oglindă, despre “Îngropaţi-mă pe după plintă”, Teatrul Bulandra, o formă de relief teatral de-a dreptul gigantică, urcată de mine aseară, înaintând fără să mă târăsc, împiedicându-mă fără să cad. Cronici pe măsură găsiţi în tot internetul (şi-apoi, Sorin nu mă plăteşte suficient pentru aşa ceva), eu aş vrea să subliniez altceva: teatrul nu schimbă nimic niciodată (o mare naivitate să crezi în puterea reconstructivă a sa), el numai relevă esenţialul recâştigat, este doar sticla de apă din deşert, bine metaforizează Chirilă (Tudore, îmi permit să reconfigurez) – în mijlocul lui, cu soarele-n cap, nicidecum nu te poate modifica, dar, categoric, te poate salva.

Aseară, Saşa spunea: “Bunica era viaţa iar mama o fericire rară, care dispare înainte de a ajunge să fii fericit. Bunica era viaţa reală. Când mama pleca, eu rămâneam cu viaţa reală. Viaţa reală nu lasă loc fericirii să intre în mine. Viaţa reală se trăieşte în fiecare zi, viaţa are regulile ei, fericirea e doar o sărbătoare.” Cum a ajuns să simtă aşa, ce contra-timp în contra-piesă s-a desfăşurat, ce selecţie naturală şi ce cost evolutiv a rămas datorat, e numai treaba voastră să doriţi să aflaţi. “Să mă odihnesc de bunica”, visa Saşa, în timp ce ascunzătorile se strâmtau şi-apoi dispăreau. Să ne odihnim de viaţă, să  ne odihnim de evoluţie? Răspunsul vostru tocmai v-aduce copilul de la grădiniţă şi are grijă de ceea ce înseamnă nutriţie.

Să nu cădeţi în plasă, vă rog. Deşi aşa vi s-ar putea părea, teatrul nu te-arată pe tine. Însă, dacă vă număraţi printre cei selectaţi deja, atunci da, vedeţi foarte bine: teatrul îţi relevă, pe de-a-ntregul ei lat, specia.

… Unu – doi, unu – doi, auziţi şi voi ceva? E tot Saşa, se joacă la casetofon, îşi înregistrează vocea pentru noi. „Unu, doi, unu, doi… numele meu este Saşa Saveliev. Sînt elev în clasa a doua şi locuiesc cu bunica. Şi cu bunicul. Mama m-a schimbat pe un pitic vampir şi m-a părăsit. De atunci atârn ca un crucioi de gâtul bunicii. Şi asta se întâmplă de la patru ani.”

… Aha, acu’ te-ai prins şi tu. Îl ştii pe Saşa, nu-i aşa?

 Comentariile sunt închise pentru Crucioiul de grumaz, pe lanţ evolutiv (sau invers, tot aşa?)  Etichetate cu: