Apr 302011
 

(nevinovat plagiat, care este)

“Limba a fost inventată pentru ca oamenii să-şi ascundă gândurile.” (… Dacă Daniel Dennett îşi prefaţează capitolele cu câte un citat, eu de ce n-aş face-o, în obrăznicia mea? Şi dacă tot s-a mobilizat, de ce m-aş mai strădui eu?! Via Domnia Sa, Charles Maurice de Talleyrand.)

Acuma, ciorba limbii fiind încălzită, aş îndrăzni să vă rog, după ce vă terminaţi masa, să vă gândiţi de ce au fost inventaţi ochelarii.

Într-o lume mult iubită de tendinţe schizofrenice ca la carte, cel care reuşeşte să-şi dea jos înaintaşii, fie ei roz bonbon sau galben corai, se alege, în faţa ochilor, fără îndoială, cu altceva. (… Înaintaşii?! Adică paşi înspre realitate?! De acord, faină metafora şchioapă, însă dacă sunt tocmai paşii greşiţi, înainte? C-aşa e-n tenis, vă spuneam. Ăl de păşeşte e tot acela ce se prăbuşeşte.)

Cu preţul a ce să văd ceea ce nu vedeam înainte (şi să prestez, poate, şi-un stop cardiac), întreb, în prostia mea? (Sau în magnificul simţ economic, absolut esenţial.) Cu preţul ochelarilor?  Nope,  nu  merge,  aşa  n-am  făcut nimic  –   da’ promoţia,  unde-i  promoţia?     (… Moş Crăciune, Moş Craciune, ce vrei tu să-mi faci, bătrâne?….)

În handicaparea de orice fel (să mă ierte purtătorii de ochelari, n-o luaţi şi voi ad litteram, şi să mă iert şi eu, care stau, iresponsabilă, cu reţeta în buzunar, preferând să văd musculiţe, nici măcar de oţet, în loc de-un ditamai şi-un mult mai rezonabil viespar), dar mai ales în convenabila auto-handicapare a protejării de realitate, creierul nostru se asigură în permanenţă că are o scuză rezonabilă şi convenabilă pentru eşecul viziunii de orice fel, pentru ratarea iluziei potrivite. E mult mai confortabil să te cunosc pe tine (dar mai ales e al naibii de bine să mă “descopăr” pe mine) prin prisma distorsionată a creierului “vizual”, aşa cum îmi convine, cum mi se potriveşte mai bine. Am de apărat în orice moment o stimă de sine de o mimozeală din ce în ce mai accentuată, plus o ditamai firma de ochelari cu tradiţie îndelungată (în general, moştenire de rang parental). Poate să primesc ceva ca să prind curaj? (Căci, orice-aţi spune voi, ochelarii dau o extraordinară notă de intelectualitate.) Asta ar fi o soluţie. (… Zău? O vedeţi voi, prin ochelari?)

Într-o zi minunată, într-o grădiniţă din sectorul 6, pe linia lui 336, nişte cercetători enervant de plictisitori au stricat programul de învăţat cântecelul despre broască al unor bieţi copilaşi, punându-le la ochi nişte ochelari fistichii (urechile fiind foarte ocupate), cu lentile diverse, colorate, cu forme care mai de care mai interesante (Bugs Bunny, Barbie şi alte senzuale care, se pare, fără glumă, că-s prinse în curricula de dezvoltare preşcolară, altfel nu-mi explic ulterioara orientare generaţională), prin care i-au rugat să se uite împrejur şi mai apoi să deseneze ce-au văzut (un fel de ”temă pentru aici” – vă imaginaţi, chin pentru orice copilaş, mai ales când în sfârşit e soare afară), promiţându-le celor care vor îndeplini sarcina o stea strălucitoare şi o minge minunată, năucitoare.  Cred că nu m-am exprimat clar:  erau nişte ochelari fermecaţi, care nu doar colorau, ci chiar mistificau realitatea.

Altora, băgându-le pe gât aceeaşi sarcină, nu le-au promis nimic.

Solemni, la sfârşitul experimentului, cercetătorii au înmânat stele şi mingi celor cuminţi şi demni, ochelariştilor, adică.

După ceva vreme (nu, nu anotimpuri – zile), cercetătorii s-au întors şi au lăsat ochelarii pe masă, nedând nimănui nicio sarcină, ci urmărind doar care dintre copii sunt atraşi din nou de experienţa iluzoriu-ochioasă. (N-au uitat să le precizeze că îi pot pune la ochi oricând şi oricât.) … Ei, ce ziceţi? (Mai ales voi, părinţilor. Şi mai ales voi, psihologilor. Vă conjur să salvaţi onoarea dublu ştirbită, eu am dat un chix epocal.)  Ce categorie de copilaşi a fost atrasă de ochelari: cea care a fost răsplătită cu câteva zile înainte, sau cealaltă, liberă de mituială?

Exact, voi sunteţi deştepţi: copiii nerăsplătiţi au fost cei care şi-au pus din nou, cu sârg, ochelarii.

Ştiţi explicaţia, conform teoriei autopercepţiei: când au fost puse în situaţia de a avea, din nou, ocazia jocului deformator, creierele lor, înaintea hotărârii finale, au fost nevoite să-şi pună întrebarea: “Chiar mi-ar plăcea să mai privesc  prin ochelarii aceia?”

Creierele copiilor nerăsplătiţi au răspuns aşa:  “Nu-i aşa că am văzut nişte chestii interesante data trecută, ar strica oare s-o fac din nou? … Ba chiar cred că de data asta aş reuşi să desenez mai frumos. Poate primesc totuşi o stea strălucitoare şi-o minge colorată. Poate. Ia daţi-i încoace. Mai repejor, mocăiţilor, mai repejor.

Creierele copiilor posesori deja de minge şi stea au zis cam aşa: “… A naibii treabă… Mi-am pus ochelarii ăştia şi săptămâna trecută, am văzut scaunul cu două picioare şi cuburile cu margini rotunjite. Acuma iară s-o văd pe Doamna cu faţă de capră? Şi pe cercetătoru’ lu’ peşte cu capul pătrat?! … De ce-am picat eu în plasă data trecută, în timp ce alţii se jucau pe-afară?! Pentru o stea lucitoare şi-o minge colorată?! … Phuaaaiii, ia mai dă-i încolo de ochelari, mai bine mă duc la nisip, la aer. Mi-o intra ăla în ochi, da’ măcar nu sunt fraier. Plus că afară se joacă şi fata aia drăguţă, de la grupa cealaltă.”

Ochelarii şi alegerea lor n-au nimic de-a face cu adevărul, cel mult cu răsplata de sine.

Stelele nu pot fi găsite în nisip niciodată.

Realitatea începe-ntotdeauna cu o fată cât de mică, nu cu o iluzie mare şi deformată.

***

… Montaigne, Maestre, unde eşti?, am nevoie de ajutor.  … Mă gândesc să vă dezbrăcaţi voi, înainte să-mi scot eu ochelarii?!

… Aşa cum vă spuneam, într-o lume mult iubită de tendinţe schizofrenice ca la carte, cel care reuşeşte să-şi dea jos ochelarii, se alege, fără îndoială, cu ceva.

… Cum, cu ce?

Cu un împărat gol jucându-se în nisip, nu vă era clar?

(Plăcerea realităţii vine mai apoi. Când întârzie, nu disperaţi. E la macaz, în tunel. Din păcate, asta ia ceva timp: dispozitivul se acţionează-ntotdeauna manual.)

*

În final, bag mâna-n foc pentru asta, fără niciun experiment la pachet sau borcan: când nu ne mai vedem chipul (chiar şi cu lentile de contact) în oglinda realităţii, înseamnă că ne-am întâlnit chiar noi cu tunelul. (… Ups, s-a-ntamplat ceva. Simt ceva mortal, aici, în regiunea vederii mele. Cred c-am călcat pe roată o locomotivă, scuzaţi.)

Sunt pentru dat jos ochelarii, fără doar şi poate. … Însă, vai!… şi fără benoacle, şi fără rotofeiul Moş Crăciun?! Cam trist. Bine că mă pregătesc de cutremur şi-am adunat vreo trei seturi de markere colorate. De mâine m-apuc de-nveselit realitatea. Prin  târg  umblă  vorba  că  doar  cu  ea roz-bonbon  te  lasă  să  intri  în  tunelul  cel  bun.  … Cum, cine-i răspândacu’?  Ochelaristu’ ăla roşu, Moş Crăciun.

P.S. Experimentul după care m-am inspirat  întru imaginarea celui de mai sus (pentru a vă manipula cum că ochelarii văzători de iluzii sunt câh, nu merită efortul, lasă chiar şi urme pe nas), e cu totul altul, însă am păstrat raţionamentul. Am neobrăzarea să cred că cercetările se fac şi doar cu ochii minţii. Chiar şi alea proaste.

(Pentru conformitate, acolo fiind vorba de pixuri, stele şi panglici, Lepper, Greene si Nisbett, 1973: Undermining children’s instrinsic interest with extrinsic reward: A test of the overjustification hypothesis, Journal of Personality & Social Psychology 28: 129 – 137.)

 Comentariile sunt închise pentru lumea aşa cum ar putea fi, dar nu este

Pariu 87

 Posted by on 29 aprilie 2011  Poezie
Apr 292011
 

Am pierdut un pariu şi-acum, cât se poate de demn, plătesc. Pentru că ironia Universului mi-e prietenă intimă (interconexionaţii ştiu de ce), sunt nevoită să public poezie de-acum douăzeci şi patru de ani. Alegerile nu-mi aparţin, mulţumesc duşmanului de clasă măcar pentru putinţa acestor precizări.

***

mi se făcuse frig de-atâta tine

de dor de frig de soare

îmi era

şi îmi creştea din ochi aripă

de frig de dor de soare

mă durea

***

mă trezesc tremurând

lângă focul aprins de sălbatica umbră

a trupului tău

mă trezesc şi-mi adun îngrozită

privirile

numai spaţiul mai poartă

un mit dezrobit

– eu încerc să mă nasc fericită  –

iau o creangă uscată şi-o rup între dinţi

(ca jivina pădurii ce-şi sângeră gura)

e-un miros de mormânt

între cer şi pământ

lângă ape

se-aprinde pădurea

Echinocţiu de toamnă

si se făcea spre iarăşi toamnă

şi iar ploua cu anotimpuri

ecouri mari ce se răstoarnă

alunecând spre alte timpuri

zăpezile prelinse-n vânturi

se tot întorc spre miazănoapte

se-ntuneca de-o zi senină

şi de o linişte

aproape

Asta înseamnă

el nu se uitase în ambele părţi

înainte de a trece spre mine

căci eu eram prea mult înapoi

decât mult înainte

dar asta o-nţelegeam numai eu

şi păunii rotunzi din grădina albastră

asta înseamnă, adică

o acceptare necondiţionată

a existenţei lumeşti

ca pe o mare la ţărm

întoarsă spre tine

a fi sau a nu fi e ca valul

că nimic nu rămâne pe loc

Neputinţă

şi nu mi-e teamă că plouă

chiar dacă peştii sunt uzi

şi mult prea reci pentru

luna septembrie

n-am schimbat nimic

ţi-am spus: nu mi-e frică

mi-e doar puţină nelinişte

că plouă peste

stelele mele

şi s-ar putea să se schimbe culorile

din galben albastru

şi-atunci ce mă fac

Vină

Nemesis ridicase mâna dreaptă

şi m-arătase cu degetul:

ea –

întins mi se părea aproape

degetul

şi vina norocului mai presus

de orice speranţă

Ea nu mai exista demult

doar eu eram – inevitabil

mă aflam aici ca să răspund

elegant

întrebărilor

moarte psihică

biologia luând-o razna la stânga

fumuri

focuri

ziduri

rămâneam singură

cu degetul acela mare alunecat înainte

şi ştiam

eram vinovată de mine

ca de aruncarea cu pietre

într-un balon de nisip

Quod erat demonstrandum

sigur

teoria asta nu-ţi va ajuta la nimic

că unu şi cu unu fac doi

chiar şi-n jumătate fiind

asta ştii şi asta-i esenţial

teoria mea despre aşteptare şi moarte

nu fundamentează nimic

vreun principiu subţire măcar

ceea ce era de demonstrat

e chiar

quod erat demonstrandum şi-atât

oricât m-aş zbate

mai mult nu pot

aşteptarea, dragul meu,

e o dată precisă a morţii mele

din tine

Ultrabacovia

în parcuri plouă cu senzaţii

şi ne lovesc în ochi aluzii

în parcuri plouă şi e toamnă

şi se aude arta fugii

cât de aproape bate vântul

şi iarăşi singuri ne întoarcem

în parcuri plouă

şi prin parcuri

atârnă în copaci iluzii

Şi-ţi spun

şi-ţi spun

ţineam ostentativ la ostentativele

mele dureri

plăteam pentru ele exorbitante preţuri

grămezi de seve adânci

mi se aduceau la picioare

şi le luam regulat

le înghiţeam cu mândrie

îţi spun

dureroasă senzaţie

lovindu-ţi timpul

să-ţi sângereze-a vânt

Siguranţă

nu-ţi potrivi mişcarea falangelor

după mâna mea stângă

s-ar putea să observi o întârziere

de treizeci de ani lumină

trebuie să ai răbdare

să ştii să aştepţi

eu nu pot învăţa pe nimeni ceva

pentru mine  roata stelelor e o mare cădere

şi asta nu se învaţă

se simte

uite de ce mă  învârt în jurul meu

–          un cerc  –

fără să ameţesc niciodată

***

familia-mi dădea sfaturi

ori de câte ori plecam în excursie

toţi îmi spuneau

ai grijă să nu calci alături

dar nu asta era primejdia

–          că până la urmă ce-nseamnă

să ştii senzaţia tare

şi aerul gol în urechi

cu asta basta

s-a terminat totul –

nu asta era primejdia

(ce cuvânt)

dragostea

putea sta ascunsă după orice copac

ăsta sau ăsta

ameţeală curată

şi n-aş şti ce să fac

să-i spun bună ziua

sau să fug pur şi simplu

ea are degete lungi

şi te poate atinge pe ochi

să se sprijine foarte grea

de trupul tău foarte subţire

şi tu te prăbuşesti râzând

şi gata

***

fericirea avea orbite de fum

îşi întindea lascivă oasele

aş fi putut fi pierdută

dar eu ştiam răspunsul

îl ştiam

***

fiecare pas îmi urcă pe trupul

dintr-o dată departe de propriul meu trup

deasupra şi alunecândă

palidă umbra unui contur ce mi se potriveşte perfect

mi-e teamă că m-a zburat vântul

şi aerul m-a dus

dinspre sufletul meu spre altundeva

Naivitate

alaltăieri

mi se oprise pasul

la geamul proaspăt

cu păpuşi

alaltăieri

(ce zi cu soare

şi senină!)

mi se oprise pasul lângă geam

(ca o pendulă tacticoasă

în surdină)

mă căutăm în raftul

cu păpuşi

să pot să cred

că jocul nu-i o vină

mă căutam în raftul

cu păpuşi

alaltăieri

la geamul tău

vitrină

Are să treacă un timp

are să treacă un timp

– ultimul  –

până la ziua în care

vei fi dezlegat de pasărea neagră

care sfâşie gânduri

ciocul zdrobind dureros

aerul din jurul materiei noastre

are să treacă un timp

şi-ai să ajungi să afli

că există un ţărm

–  singurul –

pe care nefericirea îţi va fi dulce

şi repede ca zborul învăţat

înainte de vreme

Unui tânăr poet

tu crezi că nu văd disperat cum cauţi

să strângi în pumni senzaţiile certe

să le atingi cu ochii

să le adaugi cuvintelor închise în sonete

tu crezi că nu te ştiu cum taci şi taci întruna

descoperind pădurii vechi halucinaţii

sonorităţi lucind pe ape calme

de noi singurătăţi şi de vibraţii

***

se suprapun pe lungimile de undă

ale staţiilor radio

hieroglife necunoscute

bârâind enervant în sistemele standard

de comunicare între oameni

aproape de fiinţă

semnele astea mobile

între noi

chiar acum

(între eu şi-al meu mine)

stereotipie franjurată

realitatea multă

şi poezia tăiată

fără de care viaţa ar putea fi

mult prea ciudată

Acuma este azi?

 Posted by on 29 aprilie 2011  Fără categorie
Apr 292011
 

Maria are trei ani, daca tii sa o asezi in timp. O intreb ce varsta are, pregatita sa aud un raspuns automat cu numar exact de luni in coada.  Ea  zice: ” Nu mai stiu.” „Ce ai facut azi?”, adaug  inca una  din seria plictisitoare. Ea raspunde proaspat: „Acuma este azi?”

De cate ori ne dam jos din cuvinte ca sa traim efectiv in ceea ce ele inseamna? Maria m-a dat jos din cuvant. Mi-a spus cu starea ei de intrebare ca, daca tin neaparat, ea se poate juca dupa regulile noastre, dar dupa aia se intoarce la libertatea  in care nu mai stie cati ani are, in care azi se poate chema foarte bine si maine sau ieri, daca vrei. Pentru ca, dincolo de nume, ce minunatie…

 

 Comentariile sunt închise pentru Acuma este azi?
Apr 292011
 

Autocontrolul se învaţă. Nu este uşor şi nici comod pentru copil să constate cum nu îşi poate stăpâni emoţiile, cum nu este capabil a le canaliza pe un traseu mai puţin primejdios, cum se vede nevoit să suporte consecinţele acţiunilor sale impulsive. Deşi de cele mai multe ori îmi place să vorbesc din experienţa proprie, nu îmi amintesc din copilărie astfel de episoade, însă tot ce pot face e să bănuiesc cât sunt de neplăcute şi pentru copil. Acum, în calitate de adult, mi se întâmplă uneori să îmi pierd controlul, să fiu total depăşită de situaţie, să mă uit la mine cum reacţionez, cât de nestăvilită pot fi, moment în care mă îngrozesc, mă sperii de mine însămi şi de puterea brutală a emoţiilor ce mă cuprind. În cazul în care la fel este şi pentru copilul care îşi iese din minţi, atunci, dacă aş fi părintele sau educatorul lui, cred că m-ar încerca sentimente de milă mai degrabă decât de furie pe acesta. Este îngrozitor să devii sclavul propriilor emoţii. Sentimentul de neajutorare este copleşitor. Te afli într-un loc din care nu te mai poţi întoarce. Cel puţin în momentele de orbire. Nu există soluţii, lumină, ci doar întuneric şi drumuri închise.

Nu sugerez că ar trebui să se treacă peste comportamentele reprobabile ale copiilor doar din simplul motiv că sunt simpli sclavi ai emoţiilor. Sugerez însă a li se imprima simţul trăirii cu responsabilitate a stărilor de pierdere a autocontrolului. Lasă-l să treacă prin starea respectivă (oricum nu ai ce să îi faci în clipele de orbire), însă imediat ce se calmează discută în detaliu episodul împreună cu copilul tău. Repetă de câte ori este nevoie, oferă-i câteva chei, instrumente de control, ancore pe care să înveţe a le folosi în minutele de întunecare a minţii şi cel mai probabil după un timp va găsi în sine însuşi forţele indispensabile pentru stăpânire. Totodată, cel mai important de altfel: oferă-i exemplul propriu, exemplifică-i în practică cum procedează mama sau tata în situaţii similare…Şi iar ajung la eterna mea preferinţă pentru verbalizarea emoţiilor copilului. Continue reading »

Apr 282011
 

Meditatia este arta de a nu face nimic in mod constient (this is tricky!). Cu alte cuvinte, leneveala constienta este meditatie. Minunata definitie, nu-I asa? Lenea reprezinta starea de a fi fara chef de nimic sau mai bine zis starea de a fi cu chef de nimic. Omul lenes, adica aflat intr-o stare constanta de lene (cunosc bine aceasta stare) are nevoi si dorinte, doar ca asteapta implinirea lor printr-un miracol ori o magie. Insa, cel care leneveste constient actioneaza pentru propriile nevoi si dorinte la un moment potrivit, deoarece este constient de responsabilitate sa in ceea ce-l priveste. Daca esti un cititor lovit de unele idei din filozofia orientala probabil vei comenta ceva despre principiul non-actiunii.

Se pare ca diferenta dintre meditatie si leneveala este constienta actului in sine. Calitatea starii de constiinta in orice actiune in curs de desfasurare reprezinta o meditatie. A medita nu are nimic pretentios si nimic esoteric. It’s just about doing nothing and it’s funny.

Banuiesc ca sunt unii care fac din aceasta simplitate a lui a nu face nimic (in lb engleza imi place mai mult) o  poveste elaborate care complica viata celorlalti care isi doresc sa invete meditatia. O parte din acestia se asteapta sa se ilumineze daca stau ore in sir in diferite posturi unele ingrozitor de chinuitoare. Iar dupa multe eforturi inutile si lipsei de iluminare, unii fantazeaza ca sunt iluminati si se exprima cu o seninatate zen supracompensatoare iar altii renunta la meditatie, rationalizandu-si esecul.

Desigur ca, meditand biochimia creierului si implicit tiparele undelor cerebrale se pot modifica, iar meditatorul experimenteaza o stare de relaxare profunda, uneori de seninatate si de contopire cu universal. Exercitiul constant poate creste capacitatile prosexice, capacitatea de autocontrol si viteza de lucru a proceselor cognitive. Acestea sunt in mare printre cele mai enumerate rezultate ale cercetarilor. Asadar, luand in considerare doar aceste dovezi, meditatia merita a fi invatata si practicata la fel, de altfel, si tenisul de camp sau de masa sau oricare alta forma de sport/miscare/joc care solicita focalizarea sustinuta a atentiei.

Dar calitatea, care face diferenta o reprezinta constienta actiunii in sine. Iar aici, ma tem ca nimerim intr-o fundatura, intrucat definitiile constiintei si constientei prezinta ambiguitati. Cu toate astea, experienta ne demonstreaza ca actul de a oferi sustinut atentie unei actiuni in derulare moment cu moment reprezinta o calitate a constientei. De exemplu, eu tastez, alerg cu degetele pe tastatura si stiu ca fac asta sau privesc o pisica care se catara in copac si stiu ca privesc pisica care se catara. Respir, adica inspire si expir si sunt constient de ritmul respiratiei, deoarece ofer atentie acestui ritm. Totusi, imi vei spune ca daca a medita presupune a nu face nimic, atunci unde e constienta, adica la ce anume oferi atentie. Cum in acest moment sunt inspirit in rolul de profesor de meditatie iti pot oferi doua raspunsuri. Primul raspuns pentru situatia cand nu faci nimic consta in alegerea unui suport asupra caruia sa meditezi ori sa-ti focalizezi atentia voluntar, cum ar fi, daca esti in parc, miscarea frunzelor in adierea vantului. Al doilea raspuns, presupune o tehnica speciala de meditatie, iar uneori cel putin la inceput cred ca e potrivita exersarea primului raspuns. Este o tehnica speciala, deoarece presupune un joc al atentiei sau poate un fel de dans prin care atentia este orientata asupra orice din momentul present, din “aici si acum”. Orientarea atentiei se intampla fara sa cauti a alege, a selecta, ci abandonezi mintea prezentului. Ce forma ia momentul present? Ce se intampla in acest moment? Te poti intreba, iar apoi urmari fara vreun interes ceea ce se petrece acum si aici.

Asa se va intampla poate si in cazul tau sa nu faci nimic in mod constient.

 Comentariile sunt închise pentru Cand nu faci nimic sau simplitatea meditatiei