Apr 242011
 

Sunt îndrăgostită de cărţile umoristice, satirice, ironice, uneori usturătoare, caustice, ba chiar şi de cărţile sau broşurile cu bancuri de orice tip: cu Bulă, cu Alinuţa, cu Hitler, Stalin sau Ceauşescu, cu olteni, blonde, chinezi, români, ruşi. Fără valoare intrinsecă, ar zice unii. Ba cu o valoare mai mare decât îţi poţi imagina, aş riposta eu. În calitate de fost copil trist mi-am găsit deseori refugiul în umor. Nu aş numi-o fugă de realitate cu orice preţ. Nu aş numi-o nici lipsă de maturitate şi de seriozitate în tratarea problemelor. Aş numi-o mai degrabă „salvarea mea”, modul meu de a găsi partea umoristică din orice situaţie (fie chiar vorba de o înmormântare, despărţire sau orice alt eveniment negativ din viaţa mea sau a altcuiva), l-aş numi spirit ludic, chef de joacă, păstrare a inocenţei. Nu vreau să mă gândesc în ce stadiu aş fi fost în prezent dacă nu ar fi existat în viaţa mea tendinţa de a mă lua în râs sau de a-i lua pe alţii în râs. Chiar şi cu aceste tendinţe foarte prezente, de prea multe ori dramatismul situaţiilor îmi pare scăpat de sub control, moment în care anxietatea mea o ia razna. Fără umor, traseul existenţei mele sunt convinsă că ar fi fost împodobit cu şi mai mult tragism decât este deja.

Nu a fost o alegere conştientă. Nu l-am putut citi pe Paler (care chiar şi aşa rămâne preferatul meu) fără ca în fiecare zi să citesc câteva pagini din ironiile lui Cristoiu, când l-am citit pe Dostoievski am intrat în depresie iar din cauza anxietăţii pe punctul de a fi somatizată şi a nivelului scăzut de serotonină, m-am văzut nevoită să îl însoţesc cu porţia zilnică de bancuri. Nu e că nu aş vrea. Pur şi simplu nu pot. Mintea mea se revoltă atât de mult când îi dau să rumege pagini cu potenţial depresiv, încât singură cere de urgenţă o cură de umor deîndată ce acest lucru este posibil.

Cât priveşte valoarea umorului, recunosc că pentru mine e un adevărat panaceu, dar pe lângă asta, multe din scrierile umoristice ascund adevăruri psihologice de necontestat. Ca de exemplu textul de mai jos, care din păcate nu îmi aparţine, ci îi aparţine lui Ion Cristoiu, gazetar şi scriitor ce mereu mă face să râd în hohote prin autenticitatea şi sinceritatea lui uşor vulgară, dar cu care reuşeşte să îşi transmită mesajul. Nu îl pot parafraza pentru că nota de originalitate a textelor sale este dată tocmai de acel umor ce nu se cade să fie reprodus de altcineva. Sper să ţi se pară şi ţie la fel de amuzant cum mi se pare mie . Iată-l: Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Psihologie în toaleta avionului
Apr 242011
 

În ultima săptămână am întâlnit patru femei membre ale unor cupluri care se luptă să se dezîndrăgostească. Proastă mişcare! Se chinuie degeaba. După ce te-ai luptat să îţi evidenţiezi toate calităţile, să le exacerbezi eventual, să îţi scoţi în evidenţă picioarele minunate sau sânii sau talia sau mai ştiu eu ce (ascunzându-ţi probabil părţile mai puţin flatante), după ce ai făcut eforturi să joci rolul de femme fatale, doar-doar l-oi pescui pe bărbatul destinatar al viselor tale erotice, când în sfârşit pică în plasă (plasă în care, din nefericire, şi tu te-ai prins), te trezeşti că nu îţi mai convine, că uite ce communication skills proaste are, că uite cât de puţin te înţelege, că preferă să îşi petreacă serile cu o bere în faţă în loc să te ţină pe tine în braţe, că în weekend nu manifestă predilecţie pentru a sta alături de tine în pat privind filme romantice etc. Mă întreb uneori: nu era, oare, mai simplu ca toate aceste lucruri să fie puse pe tapet încă de la început, din faza de tatonare, de flirt, de curtare? Sigur, sunt lipsită de romantism, ştiu, dar cred că ar fi corect să spunem pe şleau încă de la debutul unei eventuale relaţii de cuplu cam ce viziune avem noi despre viaţă, ce puncte slabe / forte considerăm că avem (eu am o plăcere diabolică să îmi elaborez pe hârtie analize SWOT în toate privinţele vieţii mele; să fie o deformaţie profesională?), cum ne place să ne petrecem timpul, cum ne vedem peste 10 ani, dacă ne dorim sau nu copii etc. Categoric că sinceritatea absolută te poate scuti de o foarte dorită şi aşteptată relaţie sexuală cu respectivul, dar aşa mi se pare cinstit. Instinctul de reproducere, foarte important în rang, primează din păcate şi determină de multe ori începerea unor legături de cuplu bazate pe fundaţii inautentice. Pe scurt: „hai să mă prefac eu că în weekend îmi place să merg la pescuit cu el, în loc să îi spun fără ocolişuri că eu în general sâmbăta ador să stau în pat şi să citesc”, „hai să merg cu el în cluburi în fiecare vineri seara, deşi aş prefera ca la ora 22 să dorm deja” sau „o să am mereu o coafură impecabilă atunci când ne vedem…ce ştie el că nu am închis ochii din cauza bigudiurilor cu o noapte înainte” ş.a.m.d. Continue reading »

Apr 222011
 

Recunosc, îmi e cam greu să vă las să aflaţi (întru extragerea de către Dumneavoastră a unor corecte concluzii fundamentale), că îmi plac ridichile într-atât de mult încât, acum câţiva ani, atunci când eram mică, le-am mâncat o lună întreagă cu brânză. Numai atât, cât era ziulica de lungă: ridichi roşii cu brânză.

Prin ‘98, la piaţă cred că eram, după ele, câtă vreme Baumeister R.F. şi colaboratorii* nu m-au prins nici la genul ăsta de experimentare, şi nu ştiu zău, altfel cum aş fi scos cămaşa (ştiut fiind faptul că la o astfel de încercare ţi se cere, de regulă, să fii relaxat, ori eu prin asta înţeleg şi-aşa ceva: dezbrăcat). Păi cum să mă ferece pe mine, flămândă, ore întregi infernale, într-o cameră, în faţă cu un platou plin ochi cu fursecuri de ciocolată şi cu un altul năpădit de ridichi? Şi cum să mi se ceară să mănânc doar arătările cu mustăţi, oricât de mult m-aş da în vânt după ele? Iar pe alţii cum să-i închidă într-o cameră alăturată şi să-i roage frumos (cred că le-au căzut în genunchi) să înfulece doar fursecurile cremoase, da’ vă rugăm, insistăm, pe toate-toate-toate? Şi cum să nu-ţi fie jenă, subiect responsabil, să nu respecţi cerinţele experimentale şi să te abţii să te uiţi măcar la formele acelea perfecte, rotunde, pufoase, amestec divin de ouă cu lapte, acoperite cu suavă glazură lucioasă, peste care trece, lasciv, câte-o sclipire gălbuie, cu o aromă atât cât trebuie să fie de compact-amăruie… (Despre câţiva, nedemni de categoria „şobolani-albi-şi-morali-care-stau-drepţi-în-orice-situaţie”, omenirea avea să afle după aceea ceva extrem de jenant: ca să-şi potolească pofta şi să prostească tentaţia, plimbau fursecurile pe sub nas. … Nţ-nţ-nţ, degradant.) În ultima parte a experimentului, după ce grupul ronţăitorilor de ridichi îmbătrânise, mental, cu vreo douăzeci de ani, nefericiţilor li s-a dat să rezolve o problemă cât se poate de dificilă. (Vă confirm eu acum, o păcăleală sinistră a experimentatorilor, nici măcar ei nu ştiau răspunsul, era ceva de genul: „demonstraţi când şi cum va ieşi o ţară bocănită dintr-o criză de hoţită.”) Celorlalţi, mânjiţi lasciv pe degete şi cu papilele gustative voioase, li s-a dat una identică, c-aşa e-n tenisul cu leguminoase. Cât timp vor aloca/insista/rezista voluntarii ca să rezolve sarcina?, aceasta era preocuparea experimentatorilor care, cel mai probabil, în timp ce amărâţii se străduiau să performeze savant, se delectau, academic, cu recuzita. (V-am spus şi repet, problema n-avea rezolvare iar în urma primei etape rămăseseră nemâncate aşa: un platou cu ridichi amărâte de lună şi unul cu fursecuri de soare.)

Ei bine, da, cei cu autocontrolul deja epuizat, crănţănitorii de ridichi de lună (sau de vreo stea căzătoare), au dat-o-ncolo de treabă după mai puţin de jumătate din timpul pe care l-au alocat cei care se înfruptaseră cu prăjituri sau din timpul necesar celorlalţi şoricei … phuaaiii, ia te uită că de ăştia am uitat să vorbesc: lotul trei, ăi de-au fost puşi să treacă, nepăsători, direct la etapa cu rezolvarea de problemă spinoasă, sărind peste faza cu mâncarea gustoasă.

Am putea trage o concluzie interesantă de-aici: creierul nostru e şi-un fel de muşchi moral cu antrenor personal (legitimat cu acte-n regulă la baza de antrenament “Voinţa”), cu resurse limitate, nu foarte tolerant şi elastic cu autocontrolul şi teribil de reactiv atunci când tentaţiile sunt pentru mai multă vreme politic suspendate. Nu vă-ndemn să vă răsculaţi împotriva lui, există o măsură în toate, vă sugerez doar să fiţi atenţi la dinamica evenimentelor pe care le trăiţi şi la artificializarea că, ridicând autocontrolul la rang de moralitate, veţi putea observa cu suficientă uşurinţă cum hibridul rezultat te oboseşte, sleieşte, sfârşeşte. Iar asta, mă scuzaţi, dăunează până şi-unui biet act sexual necesar de desfăşurat ulterior, în casa personală şi-n propriul dormitor.

(Pentru că, nu-i aşa, moralitatea este legată de ideea de bine – conţinere, exprimare sau raportare -; ce e binele?, păi, ceva ce este util şi răspunde unei nevoi sau unei tendinţe care produce satisfacţie de ordin material, sufletesc sau moral unei fiinţe conştiente; ce devine binele într-un experiment?, păi, îndeplinirea demnă a cerinţei oficiale, extinsă, darnic, în acţiunea morală; ce e un şobolan uman prins într-o cursă experimentală?,  păi, un subiect realmente moral, mulţumit că-l poate satisface pe experimentator prin rolul său instrumental, conformat adică, până la pământ, datoriei faţă de umanitate, cu un creier deştept care-i spune aşa, chiar dacă e post: “sunt mândru de tine, da’ tare eşti prost.”)

Menţinerea sub control a creierului nostru ne lasă, sper să fiţi de acord cu asta, cu mai puţină energie mentală pentru alte tipuri de autoreglare.

Din păcate, în mintea mea, ceea ce nu vă doresc şi vouă, toţi sfinţii se hrănesc cu ridichi, de unde şi maldărul de probleme cereşti nerezolvate, iacătă cum îmi explic de ce-a slăbit, pe parcurs, ajutorul divin (unii ar spune “din plin”).

Aşa-mi lămuresc şi de ce, într-o altă cheie de abordare, după postul de Paşti, oamenii virtuoşi şi morali înfulecă mieluţii cu-atâta etică încrâncenare.

(În final, rog experimentatorii interesaţi să mă solicite în viitor, pentru scenarii şobolanice cu adevărat remarcabile. Am o minte ageră şi-o iubire de oameni cu adevărat sesizabile. Păi ăsta a fost experiment mustind de provocare, cu platouri alăturate, dar diferite?! Eu i-aş fi pus pe şobolănei să culeagă ridichile dintre fursecuri, atunci să fi văzut distracţie mare şi toleranţă reală la sfinţi şi cioco-frustrare!)

* R.F. Baumeister si colaboratorii, 1998, Journal of Personality & Social Psychology 74, 1252 – 65.

Apr 212011
 

Să scriu despre memoria tempoului muzical, văzută de Levitin cu creierul său muzical? Ba parcă m-aş opri asupra falselor amintiri ale lui Elizabeth Loftus. Nţ, parcă nu. N-ar fi mai util, că tot ne pregătim temeinic de sesiunea tematică (iau acest articol drept mijloc util), să vă inspir puţin cu modelul asortat David Marr? Poate mai bine să scriu despre diferenţa dintre un bou şi un lup temerar? (Aveţi dreptate, despre George Clooney tocmai am scris.) Despre sexul dezacordat sau despre fusul orar? Despre neputinţa învăţată a lui Seligman sau despre adulterul moral? Despre iubirea prea multă sau despre puţină trădare? Sau despre acomodare?

…. Phuaaaiiiiaia-ia-iai… greu, tare greu. Dă-l încolo de articol, mai bine să înfulec ceva de mâncare. Broccoli sau morcov ras? Un ou fiert prost sau unul tare? Să beau apă multă sau doar suc de portocale? Un pahar de bere sau unul cu vin? Înainte de prânz sau după mâncare?… Vaaaiiii de capul meu, bine că mi-am amintit, vine şi Paştele: să fac cozonac cu mere pădureţe şi verzi sau doar o plăcintă mai mare?

… Mai bine mă culc, dacă tot n-o scot la capăt cu articolul ăsta. … Da’ unde, monşer? Pe patul cel mic sau pe patul cel mare? Îl întind de tot sau mai bine mă chircesc eu un pic? Singură sau în vreo adunare? Lucrurile scăpând de sub controlul mental, mai bine să deschid o scriere oarecare. Extraordinar. Tversky şi Kahneman. Ăştia da băieţi. Încadrarea deciziilor. Foarte tare.

Ipoteza fundamentală, sper să fiţi de acord, susţine că deciziile noastre sunt raţionale, cel puţin în măsura în care sunt consecvente unele cu altele. Dacă preferăm Abba lui Boney M şi Boney M lui Pussycat, atunci ar trebui să preferăm Abba lui Pussycat. Sau, dacă ne place Abba mai mult decât Boney M, atunci ar trebui să ne placă Boney M mai puţin decât Abba.

… Pe cuvânt? Poate doar în Postul cel Mare.

Amos Tversky şi Daniel Kahneman (sau invers, în ordine nobeliană), după un serios proces raţional de judecată urmat de acţiune decizională au hotărât să avanseze împreună în, ce credeţi?, studiul judecăţii şi luării deciziei, rezultând ceea ce astăzi se cheamă economie comportamentalistă, preţioasă îmbinare de economie şi psihologie. (Adicătelea au introdus conceptele şi metodele psihologice în studiul deciziilor economice. S-au ţinut, cum ar veni, de interconexiuni disciplinare.)

În 1981, nişte bieţi amărâţi au fost împărţiţi de sus-împricinaţii în două grupări temerare, rugaţi fiind să asculte serios:

„Imaginaţi-vă că Statele Unite se pregătesc de izbucnirea unei boli asiatice neobişnuite, care se aşteaptă să facă 600 de victime. Au fost propuse două programe alternative de combatere a bolii. Să presupunem că estimările ştiinţifice exacte privind consecinţele programelor sunt după cum urmează:…”

… şi-acu’ începe dansul:

Grupului 1 i s-a prezentat următoarea formă de interogare poziţională:

„Dacă se adoptă programul A, vor fi salvate 200 de persoane. Dacă se adoptă programul B există 1/3 şanse ca toţi cei 600 de oameni să fie salvaţi şi o probabilitate de 2/3 ca niciun om să nu fie salvat. Pe care dintre cele două programe l-aţi aproba?”

Grupul 2 iacătă ce-a primit:

„Dacă se adoptă programul C, vor muri 400 de oameni. Dacă se adoptă programul D, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca toţi cei 600 de oameni să moară. Pe care dintre aceste programe l-aţi aproba?”

… phuaaaiiii, bine că n-am fost acasă când au vrut să mă selecteze pentru experiment, ei considerându-mă, totalmente greşit, aptă.

Acu’ să vedem: e vreun inginer printre voi? Dacă da, să ne spună şi nouă cum stă treaba, vă rog. Păi programele de decizie nu sunt aceleaşi? A şi C susţin acelaşi lucru: vor fi salvate 200 de suflete, nasol pentru 400. B şi D iar sunt la fel: o probabilitate de 1/3 ca toţi 600 să fie salvaţi, deci nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca nimeni să nu fie salvat, adică s-avem 600 de repauzaţi.

Dacă rezultatul A este preferat lui B de către majoritatea participanţilor, atunci C ar trebui să fie preferat lui D, dat fiind faptul că înfăţişează aceeaşi pereche de urmări.

Observaţi, nu-i aşa? Primul grup a fost pus în faţa deciziei sub forma vieţilor salvate (programele A şi B), 72% dintre participanţi preferând programul A. Grupul 2, poziţionat faţă de problemă în termeni de vieţi pierdute (programele C şi D), a preferat, cu 78%, ce credeţi?, programul D.

Rezultate diferite pentru acelaşi set de programe de rezolvare. De ce? Aţi tras lozul cel mare: esenţa rezidă în încadrare. Dacă veţi săpa după experimente asemănătoare, veţi observa că toate pun în evidenţă acelaşi pattern de proces decizional, de încadrare a deciziei de acţionare. Atunci când ne confruntăm cu posibile pierderi căutăm riscul în perspectiva salvării, când însă avem în faţă câştigul, ne vom împotrivi riscului, preferând să ne agăţăm de ceva care să ne ţină în picioare.

Să trăiască – să nu moară. Mai gândiţi-vă.

Decizia poate fi afectată de modul în care îi servim perspectiva. (Să se ridice-n picioare ăl de se consideră un chelner excepţional.)

… Acu’ (s-au intrebat indivizi mai deştepţi), există vreun mod de a privi problema într-un fel mai corect decât celălalt? De a plimba tava deciziei mai bine sau mai prost, înainte de a o scăpa, cu zgomot, pe jos?

… Noroc că încă nu s-a trezit vreun deştept care să ne teoretizeze cum. (Dacă da, atunci somnul ignoranţei mele e din ăla serios, tare bun.)

(Iar dacă mai vreţi articole cu probabilităţi şi decizii iluminate, mai scormoniţi şi pe site-ul lui Adrian căci, zău, m-am cam săturat să le fac singură pe toate.)

Apr 192011
 

Sexul nefiind de ajuns niciodată, la fel ca şi râsul, şi neocolind realitatea că reacţiile cu care-am avut de-a face în urma articolului proaspăt publicat se încolonează pe trei rânduri japoneze: amuzament, plâns şi întrebări directe despre sex, mă gândesc la ceva care să le dezorganizeze gratis pe toate, că prea nu-s cozile ca la români.

Sper că v-aţi prins deja, mai ales că perioada e favorabilă cugetărilor adânci pe subiect: fiind Postul Paştelui, nimeni nu prestează, dar toată lumea îl gândeşte profund. Teoretic, trebuie să plătesc pentru sex doar atunci când partenerul vizat este mai atrăgător (mai valoros, să zicem) decât mine. (În euro, prin semnarea de hârtii în faţa lui Oprescu, prin gâşte şi găini moţate – să nu uităm mieluşeii de Paşte, din păcate.)

Doar că lucrurile stau cam aşa: Gică (bărbatul obişnuit, cam sărac da’ cu  pixuleţ care scrie) se poate pricopsi mai degrabă gratuit cu Pamela Anderson ca soţie (femeile dorindu-şi, înainte de toate, angajamentul) decât cu Veta (femeia obişnuită) drept parteneră plătită de nebunii poziţionale, iar eu (prietena lui Veta, la fel de obişnuită) l-aş putea atrage gratuit ca partener sexual pe George Clooney (care n-ar avea nevoie să plătească oricum) mai degrabă decât pe Mitică (fratele lui Gică, cam urâţel şi alergic la semnături) drept soţ legal momit cu bani grei. Social-economic, rezultate la pauză: Gică cu Pamela = familie gratuit fericită, Gică cu Veta – posibil sex pe bani (căci ea, a doua opţiune fiind, doar n-o fi fraieră să refuze), eu – posibil sex gratuit cu George Clooney, eu cu Mitică – nu vrea căsătorie plătită?!, atunci nici măcar o bucăţică de sex.

… Săracu’ Mitică… (Nici lui Gică nu i-ar fi prea bine, dacă-l refuză Pamela.) Iacătă cum bărbatul obişnuit s-ar putea trezi în situaţia în care să fie nevoit să plătească pentru a face sex cu o femeie la fel de obişnuită.

Femeile atrăgătoare obţin la pachet sexul legat cu inelul.

Bărbaţii atrăgători n-au nevoie să bage mâna-n buzunar pentru o partidă de sex cu oricine.

Relevant e că Hugh Grant, declarat la un moment dat cel mai sexy bărbat din lume, a plătit din greu pentru o stimulare orală, având-o acasă pe Liz Hurley.

… Relevant?! Phuaaaiii, ce cărţi citeşti, cucoană, păi nu ziceai, madam, că bărbaţii atrăgători n-au nevoie de bani pentru sex, îţi baţi joc de noi şi de iepuraşi în Postul cel Mare?

… Ei, aş, fetelor. Niciodată ei nu te plătesc ca să facă dragoste cu tine. Ei te plătesc ca să dispari dup-aceea în zare.

(… Ce cărţi, ziceaţi? „Cum funcţionează mintea”, Steven Pinker. Colorată.)