Mai 262011
 

…………………………………………………………………………..

Oare în ce scop am pus acele şiruri de puncte? Ce anume am intenţionat să sugerez? Ce motive am ca să încep cu acele puncte de suspensie?

Crezi că îmi poţi oferi o explicaţie? Este un mesaj aici, desigur. Îmi poţi spune, te rog, cum mă simt şi ce m-a motivat ca sa incep cu punctele de mai sus? Convinge-mă de abilităţile tale telepatice.

Când cauţi o explicaţie o vei găsi cu uşurinţă. Oare ce îl face pe el să mă evite? E clar că nu mă place ori se întâlneşte deja cu o altă femeie. De unde poţi fi atât de sigură?

Explicaţiile pe care ni le oferim sunt naive, deoarece operăm în elaborarea lor cu foarte puţine informaţii eronate despre realitate. Puţine şi eronate sau infidele în raport cu concretul experienţei directe. Mintea umană e un fel de păcălici care emite judecăţi eronate by default. Dar nu asta e vestea proastă. Faptul că noi credem cu tărie în aceste judecăţi de multe ori în ciuda dovezilor reprezintă vestea proastă (în literatura de specialitate se numeşte bias de confirmare, un fel de soft al minţii care rulează în background). Am şi o veste bună. Mintea poate fi antrenată pentru a conduce un raţionament. Mă întreb acum de ce nu se predă logica la facultatea de psihologie, iar la seminarii tehnica întrebărilor. Cred că s-ar reduce riscul ca cei mai mulţi să cadă în capcana telepatiei.

Dacă 50 % din creier se ocupă cu procesarea informaţiilor vizuale, editând imagini pe baza a schemelor preexistente, putem fără să greşim să considerăm că suntem într-un film în linii mari acelaşi pentru majoritatea însă cu mari diferenţe de detaliu de la un om la altul. Pot paria că iepurele meu roz nu este identic cu iepurele tău roz. Ne folosim de convenţii (cuvinte şi semne) pentru a ne descrie realităţile interioare, adică experienţele psihologice. Iepurele tău roz este handicapat. De ce mă contrazici când este atât de evident? Îţi judec experienţa ta personală în acest caz reprezentarea unui iepure roz. Când observ astfel de evaluari fie la mine, fie la cei din jur mă amuz şi uneori mă enervez când sunt eu cel vizat. Prefer întrebările şi nu afirmaţiile pentru astfel de situaţii. Sunt în propriul meu film şi tu în al tău. De unde ştii tu ce gânduri am şi ce simt acum? Dispui cumva de un canal subtil de acces la mintea mea? Şi dacă totuşi dispui de el, de ce nu îmi ceri permisiunea de acces? Sunt adult.

Nu spun că uneori nu le nimereşti. Ştiu eu ce este cu tine mai bine decât ştii tu. Poate chiar ştii, dar n-ai vrea să-mi oferi ocazia să devin conştient la rândul meu de experienţa mea din acest moment?

Aici poţi trasa o limită. Cuvintele sunt uneltele potrivite. Însă cred că o comunicare de acest fel este o abilitate ce presupune eforturi constante şi multă atenţie. Consumă multă energie, iar inerţia condiţionărilor este uriasă. Părinţii ştiu mereu ce e mai bine pentru tine. Educatoarea şi profesoara, şeful şi prietenii ştiu ce e mai bine pentru binele tău personal. De asemenea, tu ştii ce e mai bine pentru binele altcuiva.

Ascultă-mă, iepurele ăsta roz nu e de nasul tău. Nu vezi că e handicapat? Ia un popândău. Pentru că depinde de părinte, copilul va renunţa la iepurele roz, colorându-l în albastru şi va accepta popândăul cafeniu. Preferinţa lui a fost înlocuită. Inclinaţia spre literatură a fost substituita cu înclinaţia spre matematici. Similar se întâmplă şi cu experienţele emoţionale. Sunt tristă. N-ai niciun motiv. De ce nu te bucuri? De unde ştii tu că nu are motive? De unde ştii tu că are motive să fie bucuroasă? De dragul lui va simula un strop de bucurie.

De ce nu putem oferi spaţiu pentru ca celălalt să se manifeste aşa cum este la un moment dat? Dacă vrei motiv, gândeşte-te la acel iepure roz handicapat. De ce să nu acceptăm iepurele roz aşa cum este? Măcar din când în când şi relaţia ar tinde către autenticitate. Iepurele tău preferă morcovi ori varză? Poate nişte frunze de leuştean?

Ce ploaie enervantă mă surprind gândind. E caraghios să ne împotrivim vremii. Însă credem şi reuşim în aparenţă să-l schimbăm pe un altul. Reuşita e doar o scamatorie.

Serveşte nişte morcovi. Cu betacarotenul ajungi departe. Dar prefer leuşteanul. Ce iepure defect!

În el, ea apare fragmentarea: nu sunt ok cum sunt. Sunt ok, când sunt cum are nevoie el ori ea.

Accept popândăul cafeniu şi renunt la iepurele roz. Sunt fragmentat. Iepurele roz reprezintă o parte autentică a sinelui care este reprimată şi substituită cu o parte inautentică dar care este ok, adică acceptată de un altul semnificativ.

Atitudinea obisnuita în comunicare consta în evalurea, judecarea, critica şi interpretarea experienţei celuilalt. Cred că ai prins ideea şi mai pe scurt sună cam aşa: „Iepurele tău roz e defect. Ia de aici un popândău cafeniu funcţional”.

 Comentariile sunt închise pentru Iepurele roz şi popândăul cafeniu
Mai 232011
 

(sigur că după un articol despre „sentimentul minusculităţii”– şi totuşi, cât de impunător şi eliberator sună! – un altul despre mărimea organelor sexuale îi poate crea mari probleme autoarei, da’, pe cuvânt, aveţi asigurarea mea, n-a găsit altă di(a)sociere, în toată galaxia)

“… Un blestem pe capul nostru, filmele astea pornografice.” (Totul a pornit de la nişte sâni goi de pe coperta unei reviste care trecea, ţanţoşă, prin faţa noastră.)

“Să vă spun drept, în ultima vreme nu m-am prea uitat şi, chiar dac-aş fi făcut-o, am o problemă spinoasă de coabitare lingvistică cu imprecaţiile de orice fel, şi-n ultimul timp (chestie de adjectiv pronominal) chiar şi cu naţia română.” (Am sperat, naiv, că folosind oareşce cuvinte mai colţuroase şi-o lipsă acută de sens aş putea să descurajez o conversaţie pe care n-o doream.)

“Înveţi de-acolo numa’ porcării.”

“Femeia şi bărbatul nu mai pot să facă copii liniştiţi.”

… (devenea interesant, filmul cobora în sală, pe cordon ombilical, cu intrare printr-un hol de spital.)

“Se învaţă numa’ prostii.”

“Vă referiţi la perversiuni?”

“Nu, la ce fac în mod normal un bărbat şi o femeie.”

“Adică, în mod firesc, obişnuit?”

“Da.”

“Consideraţi că este normal, adică «aşa cum trebuie să fie» şi totuşi credeţi că e o prostie? De ce? (În gândul meu: nu că normalul n-ar putea fi de-a dreptul tâmpit.)

“Pentru că aşa ceva nu se poate.”

“Aşa ceva nu se poate sau aşa ceva nu acceptaţi Dumneavoastră?”

“Aşa ceva nici nu se poate şi nici nu accept.”

“Vă întreb din nou: vă referiţi la perversiuni, la “grozăvii”?

“Nu. La ce fac doi oameni în pat.”

“Ce fac doi oameni în pat?”

“ … Haideţi, zău aşa …”

“Doamnă, sunteţi cea care a iniţiat o conversaţie pe acest subiect, “zău aşa” nu prea merge, vă propun să găsim o variantă, când scăpăm de-aici, să ne uităm amândouă, în acelaşi timp, la un film porno oarecare, şi să-mi explicaţi atunci ce e normal şi ce nu.”

“ … Poffftimmm?! La un film porno?! Da’ aşa ceva nu se poate!! Cum să vă explic aşa?! Nici n-aş putea să vă explic!!!”

“Acum tocmai o faceţi, Doamnă, filmul e deja şi-n capul meu şi-n capul Dumneavoastră, doar că reprezentările noastre nu coincid şi eu nu reuşesc să mă lămuresc. Până una-alta: de ce “în prezenţa” filmului de care vă scuipaţi în sân nu aţi putea vorbi despre ceea ce tocmai vorbim acum?”

“Pentru că io nu mă uit la aşa ceva şi nici nu m-aş putea uita vreo secundă, dacă ştiu că sunteţi de faţă … Doamnă, da’ sunteţi culmea!  Culmea-culmea! Doamne iartă-mă, nici nu m-aş fi gândit, io ziceam că putem vorbi ca între oameni normali …” (Ah, normalitatea asta… Iacătă cum universul, prin reprezentanţii săi indignaţi, îmi arată că n-ar trebui să aspir să devin altceva decât un foarte bun reprezentant de vânzări sau, şi mai interesant şi provocator, o secretară. Sau o actriţă de film?)

(insist) …”Eu sau oricine altcineva? De ce v-ar afecta prezenţa mea, de ce privirea Dumneavoastră spre filmul cu pricina n-ar putea merge mână-n mână cu vorbirea?”… şi aşa mai departe. N-am avut nicio şansă, a trecut repede la eterna schimbare a guvernului şi nu cu mine, că n-am corespuns deloc psihologic şi moral, ci cu domnul cu barbă, căruia îi suna într-una telefonul şi nu-l auzea. (Şi cu moartea se întâmplă la fel. Toţi sunt capabili să vorbească despre ea, c-a fost, că este, că va fi, că e pe colo, că e pe dincolo, da’ nimeni n-o poate face cu prezenţa ei faţă în faţă, aici, pe lumea asta, cu răsuflarea ei în nas şi cu acceptarea faptului că, ne place sau ba, îi cam miroase gura. Sau cu reprezentarea copilului şi a iubitului mort. Moartea oripilantă. Moartea ca pornografie. Gros-plan. Detaliu anatomic masiv. Moarte. Organ existenţial. Coitus interruptus. Şi totuşi se nasc, în continuare, copii.)

Aşa că, având deja în cap ideea de articol, m-am dus acasă şi m-am uitat la nişte filme porno.  Desigur, pentru o temeinică documentare, din acelaşi mare respect pentru cititorii interconectaţi, cu care nu pot comunica, chiar şi virtual, altfel decât serios şi asertiv. (După ce, fireşte, am solicitat sfaturi de navigare şi vizionare avizate psihologic, să nu dau peste cap cumva, cu gugăiala şi privirea mea indiscretă, întreaga lume internetă.)

Am vizionat, mâncat floricele şi-acu’ îmi frec mâinile, pentru că am material suficient. (Apropo: io nu înţeleg nici în ruptul capului de ce pe un portal academic pe care-l ştiu e un talmeş-balmeş de materiale din toţi anii, expirate, încălecate, tăvălite, nici măcar nu te mai poţi folosi de ele, prea au trecut pe la toţi, pepeteuri, pepeseuri, docuri şi pocpocuri iar pe site-urile astea pe care m-am plimbat este, doamnelor şi domnilor, o ordine de arătat nurorii când aşează cămăşile în dulap şi chiloţii în sertare, nu alta!: categorii clare, texturi, culori, mărimi, tipuri, previzualizare, timp de desfăşurare, locuri de introduceri conceptuale, bibliografii opţionale… serios, un aranjament de zile mari. Mâine mă voi duce – funcţia şi organul încă îmi permit – să solicit oficial un portal organizat pornografic. Promit.)

Are vreun sens penetrant ce se petrece acolo, o doare-n fund pe pornografie de transcendenţă, spiritualitate, poezie, psihologie evoluţionistă? O doare-n fund de doamna noastră? (Mărturisesc că la unul dintre filme m-am uitat cu o oarecare plăcere şi reală uimire: fata, destul de tinerică, avea un aer ingenuu-intelectual-esenţialmente-moral de o profunzime cel puţin ciudată, transferabilă întregului grup.) Da, are un sens, sensul unei anumite vederi, al unei non-priviri. Filmul pornografic nu te lasă să priveşti, ci doar să vezi. Nu „a vedea” care este înlocuitorul lui „a presta, a face, a executa lucru manual”, ci „a vedea” care este anihilantul lui „a contempla”. Un „a vedea” care sfâşie fără remuşcări panoramarea unei sexualităţi minunate (pe care, eu, fără falsă pudoare, declar c-o iubesc din suflet) cu detalii supradimensionate ale unei para-sexualităţi active şi declamator activate.  Te aşezi în faţa unui film pornografic crezând c-o să primeşti vederii întregi totul şi, când colo, te trezeşti aruncat în cea mai mare iluzie de final: o reprezentare a actului sexual fără niciun strop de interpretare, în care nu trebuie, nu ai voie, nu îţi este permis să foloseşti niciun mecanism cognitiv (nici măcar senzorialitatea, la modul cel mai primitiv), nu trebuie să decodifici nimic, drept urmare nu poţi valida nimic şi nici nu poţi imagina nimic: fără proiectare, fără anticipare, fără crearea pasului interior-următor, totul îţi spune că nu ai voie să-ţi foloseşti imaginaţia sub absolut nicio formă. Fără regrete şi fără prezervativ, pornografia refuză direct orice ar putea fi legat de erotism: nimic nu este echivalat cu nimic, pentru simplu motiv că echivalentul nu intră, nu poate fi intromis, n-are loc, fiind esenţialmente monstruos –  un organ sexual multiplicat, artificial lubrifiat şi exacerbat. Am atât de multe de spus despre subiect, nu cred că-mi ajunge tot site-ul, mă rezum însă la a sublinia că, până la urmă, nu-i reproşez pornografiei decât această crasă lipsă de creativitate şi răutatea de a nu te lăsa să participi cu niciun strop de imaginaţie; nu voi da pe nimic orgasmul real, deşi articulat imaginativ, revărsat cu bărbatul pe care îl doresc, doar că eu încă nu ştiu asta. Recunosc: eu, o persoană directă, am nevoie de aluzii şi echivalenţe retorice pentru un sex ca la carte, chiar în prezenţa sexului însuşi, pentru că ceea ce-l face semnificant, atunci când îl simţi, este ceea ce nu se vede, dar se întrezăreşte şi urcă incitant, doar cu un pic mai sus de planul gros, sexual. În sexul de pe ecran nu există deloc aşteptare, e un ajuns la capătul călătoriei chiar înainte de a o începe, chiar dacă între timp au trecut, pe ceasul genital, 26 de minute şi 37 secunde, cinci organe sexuale de diferite sexe (câteodată chiar şi al treilea) şi câteva practici cam neortodoxe. (Aş simţi nevoia unui plus de creativitate până şi aici, dacă-mi daţi voie să fiu cinică, aşa, pentru exerciţiu, chiar dacă n-avem prea multe organe sexuale la îndemână – le puteţi număra, pentru confirmare – şi nici prea multe variante de exploatare. Rar mi-a fost dat să văd o aşa aglomerare de stereotipii şi de auto-compromiteri prin repetiţiune şi intromisiune.) Când săruţi un bărbat de la oricare capăt la altul, investeşti fiecare părticică pe care o străbaţi cu semnificaţia noii aşteptări de a ajunge la următoarea, orice răgaz pe o porţiune însemnând tulburătoarea apropiere de cealaltă, pe care încă nu o vezi, pentru că ochii mâinilor tale aud doar freamătul primei, dar clipesc obraznic pentru că vor să înainteze, să ajungă şi să atingă. Vor să aştepte şi să se repeadă. În pornografie nu trebuie să disciplinezi nimic, niciun fel de aşteptare, ori în dragostea sexului ăsta e tot farmecul dezordinii care se instalează doar pentru a se regăsi aranjată. Raportul sexual nu trebuie să crească, să se maturizeze, să-şi aibă propria relaţie, aproape incestuoasă, de dor, dorinţă şi putinţă.

Însă cel mai grav (pentru mine cel mai frustrant) este faptul că pornografia nu te lasă să vorbeşti, nici măcar să taci nu te lasă, nefiind altceva decât ficţiunea unei dorinţe care nu se poate povesti, anti-narativă până-n dosul străfundului ei, deşi atât de plină de seminţe care nu vor încolţi niciodată. Un act sexual, cât ar fi de întâmplător şi neangajant, are nevoie, pentru a se putea autoreproduce şi energiza prin cele care îi vor urma, poate la fel de accidentale şi neimplicante, de o cât de mică poveste. O poveste pe care să ţi-o poţi repovesti oricând, pentru că ai cuvintele care o definesc, de la numele organelor sexuale până la ceea ce se poate metaforiza, pentru că rezistă.  Poate că, uitându-ne împreună la un astfel de film, doamna-partenera mea de culmea-conversaţie ar fi aflat că cel mai mult o oripilează şi sperie organele fără cap şi corp pe care le-ar fi văzut şi le-ar fi proiectat, fără corecţie, în lumea „reală”. De la propriul organ sexual pe care şi l-ar fi reprezentat deformat (scăpând din vedere cât de uşor este să rectifici astfel de percepţii greşite) până la cel aşteptat. Căci, pentru a anihila orice tentativă de intromisiune a privitorului cu vreun strop sau milimetru de imaginaţie şi vag erotism, totul este filmat cât mai de aproape, brutal de insistent, focalizat pe detalii îngroşate de mişcări denotative şi de sex consistent. Forţa primului plan, capitalizarea insolenţei genitocentrice, acestea sunt instrumentele mecanismelor pornografice care provoacă orgasm şi ejaculare. Însă viaţa reală are altfel de dimensionalităţi şi, de ce nu, de perversităţi. Şi-n plus, în viaţa reală există aşteptare. Asta o face a naibii de suportabilă şi conexionabilă în fluidităţi.

În final, sperând că o astfel de încurajare colectivă o să-mi aducă noroc la examene, declar că sprijin din tot sufletul orgasmului meu interconectat acţiunea bruckneriană (pascaliană, nu antoniană, Doamne fereşte!) menită să reconstruiască stima de sine a acelor domni care, după citirea acestor rânduri, vor viziona, vag excitaţi, vreun film supradimensional de categorie grea, şi subscriu aproape pornografic (adică focusat puternic pe detaliu) “Avizului tuturor speriaţilor” (în spatele oricărui bărbat de succes se află întotdeauna o femeie puternică – n.a.: în lumina acestui articol, locul cel mai bun e cu spatele, da’ în faţă):

„Dimensiunea penisului nu are nicio importanţă. Erecţiile masculine normale variază între 15 şi 17 centimetri. Dar este total ridicol să te simţi psihologic handicapat dacă propriul tău penis nu atinge, cu totul şi cu totul, decât 12 sau 13 centimetri. Menţionăm că dimensiunea obiectului are mult mai puţină importanţă decât utilizarea lui. Şi că, deci, nu este deloc grav dacă organul în erecţie nu depăşeşte 8 sau 9 centimetri (ceea ce este foarte onorabil) şi că nu trebuie să vă alarmaţi dacă organul Dumneavoastră, în activitate, nu măsoară decât 5 centimetri, sau 4 sau 3 sau 2. Iar dacă penisul Dumneavoastră nu depăşeşte 50 de milimetri sau 1 centimetru, atunci chiar că nu mai are importanţă, da’ chiar niciuna.”

Să nu ne oprim aici. Doamnelor care se vor uita la două filme porno (căci vor fi) şi vor vedea mai multe penisuri  în erecţie, de dimensiuni care mai  de care mai egale, le supun atenţiei următoarele (ar fi excelent dacă ar avea acasă şi soţ şi amant, atunci engramarea demonstraţiei* chiar c-ar avea şanse reale):

Acestea sunt două linii (falusuri) egale.

Acestea sunt aceleaşi două linii egale?!

Acestea da, sunt exact aceleaşi două linii egale.

… Eu zic, totuşi, c-am învăţat astăzi ceva. În fondul ei liniar, percepţia e de-a dreptul serioasă, ceea ce face ca realitatea să se prăpădească de râs.

Suntem în sesiune. Examene. Întrebări şi răspunsuri. Abordări. Concluzii. Ici-colo, câte-o grilă mare, enervantă.

Întrebare: Ce i se poate reproşa pornografiei (şi adulterului gros-plan, printr-o darnică extensie, apărută din senin, pur cinemato-drepto-grafică)?

Răspuns: Nu că este frapantă, ci că nu este altfel decât frapantă.

Cu ce concluzie plecăm noi de-aici? Frapantă-frapantă, da’ câtă plictiseală egală şi-n fond, cât liniar conservatorism…

——————————————————————————————-

* Iluzia Mario Ponzo

 Comentariile sunt închise pentru Despre cum m-am uitat la filme deocheate, în loc să învăţ
Mai 232011
 

Oare cum ar fi sa calatoresc la viteza gandului? Totuna ar fi daca m-as intreba cum ar fi sa calatoresc cu viteza luminii si mai mult cum ar fi sa gandesc la viteza luminii? Cred ca e cert cum ca mintea nu se misca la viteza luminii, deoarece impulsurile electrice au o viteza modesta de 350 km pe ora, iar in fibrele nervoase mai mici chiar de 20 km pe ora. Viteza fluxului mental comparata cu cea a luminii este lenta. Gandurile noastre se misca poate ceva mai rapid decat un bolid de formula 1.

Imi vei atrage atentia ca amestec notiunile. Fluxul mental nu este impulsul electric din celulele nervoase, iar creierul este suportul fizic, material pentru mintea care este imateriala. La acest nivel al conceptelor sunt de acord. Insa din perspectiva fenomenologica sunt o unitate. Fluxul mental este echivalentul unei colectii dinamice de tipare neurale interconectate tot asa cum energia este echivalentul masei in miscare la patratul vitezei luminii. Cred ca Mintea, la fel si energia, apartine acestui continuum spatiu-timp si “admite” aceleasi legi ale fizicii care orice alt fenomen. Atat energia cat si mintea sunt ceva care se misca si daca se misca inseamna ca se deplaseaza iar daca se deplaseaza implica o viteza si o durata temporala.

Dar poate imi vei spune ca mintea si energia sunt imateriale pe cand corpul, creierul si alte lucruri sunt materiale. Desigur, ziua este zi, iar noaptea este noapte, pentru ca acest graunte pe care locuim se invarte in jurul axei sale. Soarele nu dispare pentru ca e noapte si nici macar lumina nu dispare. Doar pozitia pamantului in raport cu soarele s-a modificat sit u percepi intunericul deoarece lumina este insuficienta pentru a-ti excita receptorii din retina. Ceea ce intentionez sa iti comunic este ca daca tu nu percepi mintea si energia, asta nu inseamna ca sunt imateriale si create din vreo substanta subtila si inefabila. Mai mult, antinomia material-imaterial exista doar in lumea conceptelor din capetele noastre nu si in realitatea fizica. Poate consideri energia ca fiind ceva imaterial. Eu nu as fi atat de sigur. Daca ar fi ceva immaterial inseamna ca nu dispune de proprietatile materiei, masa si densitate si un loc in spatiu-timp, ceea ce inseamna ca disciplinele fizicii pot fi aruncate la cos impreuna cu celularul tau si alte gadgeturi cu care iti inveselesti existenta.

Poate numesti Spirit ceea ce doar simti ca o infiorare prin tot corpul atunci cand practice anumite tehnici de meditatie (la moda sunt acum ritualurile samanice). Fiecare cu tunelul sau de realitate si aici nu am nimic de comentat. Mai ales, ca un tunnel implica existenta unei luminite la capat care, cum altfel, este inspiratoare si promite viata de dupa moarte intr-o forma de existenta subtila nesupusa trecerii timpului si nici legilor fizicii. Ne place sa credem in acest Spirit care ne invaluie si se desfasoara pretutindeni si pe care il investim cu atribute gratioase ca inteligent, iubitor si ocrotitor. Poate mai putin cand o persoana draga dispare din viata ta.

Imi ajung pe la urechi raspunsuri cum ca acest Spirit este o forma de energie dotata cu constiinta si pe cuvant ca uneori simt o iritare in antenele mele savante pe care le intretin cu costuri mari de glucoza. La fel de usor un copil de 5 ani poate raspunde la astfel de intrebari: Unde sade Dumnezeu? In cer. Daca Spiritul sau Sufletul ar fi o forma de energie dotata cu constiinta atunci ar apartine acestui univers si deci, ar fi supus timpului, adica muritor. Daca exista Spirit el trebuie sa fie un CEVA (eventual vesnic) dintr-un alt univers. Oare cum poate fi posibila interactiunea cu el si schimbul de informatii? Iar informatia nu poate exista in doua stari distincte simultan, ci doar succesiv. Cand associem acestor stari valorile 1 si 0 (in cod binary) orice system ia valori sau dispune de stari distincte in momente successive 1010011000 si asa mai departe. Universul nostru si cel spiritual (presupunand ca exista) sunt doua stari distincte. Este absurd sa credem intr-o interactiune in aces caz. Tu esti in universul asociat cu valoarea 1, spiritul in universul asociat valorii 0. Este ca si cum  televizorul tau functioneaza “pornit” (starea cu valoarea 1) si simultan cu “oprit” (starea cu valoarea 0); doua stari distincte si absolute active simultan sau relatia suflet-corp (pozitia dualista). Nu-ti pare si tie absurd?

De ce nu am reduce din acest mysticism infantil avand in vedere dovezile si descoperirile stiintifice din ultimul secol? Pot veni si cu un raspuns si anume din comoditate, obisnuinta, inertie sin u de putine ori chiar lene intelectuala si ignoranta. Investirea realitatii inconjuratoare si a cerurilor (pentru unii) cu autoritate absoluta fie hranitoare si iubitoare, fie critica si pedepsitoare, imi pare hazlie din perspectiva unui parinte si ma revolta cand aflu de sume astronomice investite in aceasta autoritate suprema in defavoarea educatiei, cercetarii si asistentei medicale.

Ce rost are sa banuiesti existenta interventiei unui Spirit sau Dumnezeu in spatele unor contexte de viata si actiuni umane uneori favorabile alteori defavorabile dorintelor tale? O variabila divina, misterioasa si impalpabila, lipsita de concretete implicata dupa caz in destinele umane si in alte evenimente si despre care tot ce imi poti spune este ca o simti? Esti convinsa ca aceasta variabila simtita nu este intamplarea? Aceasta tendinta la a proiecta in exterior un agent interventionist supranatural sunt imaginate de mintea ta irationala, arhaica si selectata de evolutie ca mecanism de protectie in raport cu un potential pericol. Strabunicul tau aflat pe pajistea cu ierburi inalte avea de rezolvat o problema de supravietuire: Fosnetele ierburile se datoreaza adierii vantului sau unui pradator care se furiseaza tiptil catre un posibil pranz savuros? Daca el trebuia totusi sa traverseze pajistea nu avea altceva de facut decat sa-si continue deplasarea invocand o prezenta ocrotitoare pentru a-si reduce frica. In cazul in care scapa cu viata insemna ca zeul ori spiritul unui animal anume a intervenit ocrotindu-l. Acest strabunic inca traieste in creierele noastre. Doar ca noi nu mai traim in acele vremuri si nici in acel mediu unde un pradator era la panda in orice tufis sau copac.

Factorul divin implicat in existenta umana nu rezista nici macar unui rationament de logica, deoarece interogatia lui genereaza raspunsuri absurde si, da, colacul de salvare nu poate fi decat “crede si nu cerceta” alaturi de experiente emotionale personale.

Daca esti un cititor cu capacitate introspectiva vei descoperi ca in subteranele mintii tale sta teama de moarte care “ecraneaza” perceperea realitatii asa cum este. Spaima mortii, cred ca la un moment dat ii voi dedica un capitol special, devine un “drive” pentru viata (ceea ce este oricum) insa fara atasamente nevrotice si anxietatea asociata. Formule inconstiente puse in cuvinte precum “ma agat” si “evit” specifice atasamentelor isi pierd din energie, deoarece incetezi sa cauti tipare acolo unde nu este altceva decat intamplare. Renunti sa-ti explici ceea ce uneori te surprinde placut ori neplacut sis a asezi evenimentul pe umerii garboviti fie ai Diavolului, fie ai lui Dumnezeu, fie pe seama legii karmice. Iti vine mai degraba sa accepti ceea ce este, ceea ce realitatea aduce cu sine (sau sa scriu “sine” cu S mare?).

Astfel viata ta  poate deveni SIMPLA si USOARA. Viata poate de veni atat de simpla si atat de usoara incat nu mai este nimic de adaugat si nimic de luat. Doar este si nimic mai mult si nici mai putin.

 Comentariile sunt închise pentru Simplitate fara supranatural
Mai 212011
 

Omnipotenţa este una dintre cele mai căutate senzaţii de-a lungul vieţii omului. Smerenia, umilinţa, neputinţa, neajutorarea duc la săderea încrederii în sine, te readuc la acel sentiment de supunere, de incapacitate, de dependenţă pe care îl are de multe ori copilul mic sau mai mare faţă de îngrijitorii lui. Pot evoca ori de câte ori doresc (însă de ceva timp nu mai doresc asta, chiar dacă exact în acest moment o fac) senzaţia de slăbiciune pe care am purtat-o în mine pe tot parcursul copilăriei, slăbiciune îmbinată cu furie, chiar cu infirmitate psihică, senzaţia de a nu putea face nimic, de a nu avea capacităţile de a riposta, de a fi singură şi abandonată. Când eram copilă şi adolescentă, mă simţeam foarte aproape de pământ, cu alte cuvinte simţeam că mă prăbuşesc în orice clipă.  Eram gata să mă trântesc pe jos, să cad, să fiu doborâtă, atât de puternic resimţeam durerea din mine. Era exclusiv o durere psihică (pentru că fizic am fost tot timpul sănătoasă), dar atât de proeminentă încât era suficient un singur cuvânt sau o singură privire pentru a mă dărâma. De multe ori mă aşezam pe jos plângând în hohote, zgâriind pământul, umplându-mă de praf şi rugându-l să se deschidă şi să mă înghită. Senzaţia clară era de neputinţă, de legare a mâinilor la spate, de obiect, de marionetă a cuiva care îşi bate joc de mine şi de sentimentele mele. Senzaţia de „jucărie a cuiva” nu are un destinatar anume, ci era o senzaţie generală pe care o resimţeam peste tot, în toate mediile şi contextele unde mă învârteam şi faţă de aproape toţi oamenii pe care îi întâlneam. Situaţia nu a fost nici pe departe atât de neagră precum pare a fi citind aceste rânduri, însă acum nu fac altceva decât să evoc exclusiv simţirile mele din acea perioadă, deci doar componenta subiectivă proprie a etapei respective, şi nicidecum realitatea aşa cum a fost ea realmente. Dar până la urmă ce contează mai mult? Cum a fost de fapt sau cum a resimţit-o personajul principal al acţiunii? Cuvintele de mai sus sunt o scurtă descriere a sentimentelor unui copil neînţeles. Nu am spus neiubit, ci neînţeles.

Ţinând cont că până şi eu m-am săturat să tot vorbesc despre mine, iar scopul acestui articol nu se doreşte a fi evocarea trecutului meu, vreau să îmi lămuresc mai bine relaţia dintre căutarea omnipotenţei şi dependenţe de tot soiul. Ce se poate întâmpla cu un copil / adolescent neînţeles. Hai să ne gândim: Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Cine conduce trenul vieţii tale?
Mai 202011
 

Povestea incepe inainte ca micutul tau sa se fi nascut si chiar inainte ca el sa se fi conceput, prin informatia pe care o detii despre ceea ce insamna a fi parinte, “retete” invatate de la parintii tai si din experienta ta in ipostaza de copil. Intram in relatia cu propriul copil ghidati de aceste harti interioare. Nu am spus ca vom duplica modelul parintilor nostri, nu toti. Cei care vor fi constientizat deja chinurile zguduitoare ale copilului interior inverseaza modelul. De exemplu, daca ai avut parinti autoritari, dominatori, exercitand un control excesiv, in rol de parinte, acest copil razvratit, va face exact invers cu copilul lui: este permisiv, ingaduitor, ofera libertate, are dificultati in a-i trasa limite. Urmand apoi aceeasi schita si constientizand minusurile intr-o asemenea relatie polarizata excesiv, acest copil, ajuns parinte, ce crezi ca va face la randul sau? Tot invers, adica va fi dominator, autoritar, ii va trasa granite rigide, il va controla execesiv. Un model de a fi parinte ce se transmite din 2 in 2 generatii.

Relatia parinte-copil se construieste. Spre deosebire de alte tipuri de relatie, dezavantajul consta in faptul ca la inceput, parintele nu primeste un feedback cand copilul este foarte mic. Este adevarat ca se poate surprinde usor daca micutului ii este bine sau nu, insa nu stim pe termen lung ce efect are comportamentul nostru asupra lui, nu stim in ce masura am raspuns adecvat nevoii lui sau am reactionat exagerat. Un gest banal pentru noi, poate fi un eveniment important pentru el si cand se repeata cu atat mai mult.

Relatia parinte-copil este o relatie reciproca. Parintii isi modeleaza copiii si in ceea ce isi doresc, dar si involuntar, prin ceea ce nici nu gandesc (si apoi se mira de unde stie ala micu’ asa ceva). Vreau sa spun ca este o relatie cu dubla interactiune. Adultul devenit parinte crezi ca este acelasi adult fara copii? Dar un parinte cu un copil este acelasi cu 2, 3 sau 10 copii? Nasterea propriului copil trezeste in noi sentimente pe care nu le-am fi putut cunoaste nici prin experienta altora si nici lucrand cu cei mici. Propriul copil te transforma in parinte. In ce fel de parinte? Crezi ca esti acelasi parinte avand un copil sanatos sau unul bolnav? Crezi ca este acelasi lucru sa fi parintele unui copil inteligent, talentat sau al unui copil cu autism sau cu deficiente auditive?

Relatia parinte-copil evolueaza. Intr-un fel te relationezi cu bebelusul tau cand are 6 luni, altfel cand copilul tau are 3 ani, 6 ani, 15 ani. Normal ca parinte este sa tii pasul cu varsta lui cronologica, cu dezvoltarea lui intelectuala si emotionala si sa te raportezi la el ca atare. Felul in care il tratezi il ajuta sa evolueze si sa se auto-perceapa corect (un pleonasm pentru a sublinia ca felul in care te porti cu copiulul are corespondenta directa cu stima lui de sine). O grija manifestata excesiv si neadaptata varstei lui si nevoii de independenta sau un mod de comunicare neadaptat/neabgradat, ajuta copilul sa bata pasul pe loc din punct de vedere emotional. Ca mama, nici eu nu am scapat netaxata de baietelul de 4 ani si jumatate: “De ce-mi spui mie gogosica? Ce, ma vezi tu pe mine ca sunt mic?” 🙂

Unii parinti continua sa se comporte la fel cu copiii lor si la 25 de ani si la 35 de ani (purtandu-le de grija si gatindu-le, spaland si calcandu-le haine etc), motivand: tu o sa fii copilul meu toata viata, normal ca iti port de grija. Poate ca acesti parinti nu stiu un lucru:

Relatia parinte-copil moare! Nu ma refer la moartea biologica, ci la cea psihologica. In locul acesteia se naste una noua: relatia adult-adult. Cum arata aceasta relatie adult-adul intr-o situatie in care unul dintre adulti l-a conceput, l-a crescut, l-a educat pe celalalt adult? Priveste omul din fata ta, poate e mai inalt ca tine, alteori este parinte la randul lui. Cu el vorbesti acum si nu cu fetita cu codite premianta in clasa intai, nici cu baietelul care invata sa mearga pe bicicleta cu 2 roti. Copilul tau a murit. Felicitari, ai crescut un adult! Misiunea ta (ca parinte) s-a incheiat. Poti accepta asta?

 Comentariile sunt închise pentru Relatia parinte-copil