Mai 032011
 

Acest articol vorbeşte despre “nimic”. Deci, cui nu-i place nimicul, îi este recomandat să nu îl citească.

Mie îmi place nimicul. De fapt, îl ador. Din acest motiv am scris despre el.

Am întâlnit copii visători, contemplativi, meditativi, unii dând dovadă de o timiditate mai pronunţată comparativ cu media copiilor de-o vârstă cu ei, neînţeleşi de părinţii lor. Cunosc personal micuţi cărora le-a fost interzisă contemplarea naturii sau reflectarea la senzaţiile pe care diverşi stimuli le produc asupra corpului lor din motive care ţin de sistemul de valori al părinţilor. Cum ar putea un părinte grăbit, tracasat din pricina problemelor, indispus, în goană după valori materiale, total înstrăinat de propriile gânduri şi „inchizitor” al conştiinţei să înţeleagă nevoia unui copil de a sta cu picioarele goale în apa râului sau nevoia copilului de a sta cu ochii închişi în natură trântit pe iarbă. În timpul petrecut astfel, nu ar fi mai indicat să înveţe, să îşi rezolve temele pentru şcoală, să efectueze eventual probleme în plus la matematică din culegerea de exerciţii, să citească cărţi din bibliografia şcolară, să îşi ajute părinţii la cumpărături sau la bucătărie? Sau chiar să se joace cu alţi copii, să se uite la televizor, sau amuzându-se la calculator. Oricare dintre acestea pare mai normal părinţilor decât nevoia copilului visător de contemplare. Este practic o activitate care nu duce la nimic bun. La ce să îmbrăţişezi copacii sau la ce bun să stai întins pe iarbă ore întregi? Care e finalitatea? Să nu uităm că foarte mulţi adulţi gândesc şi trăiesc în termeni de finalitate, de obiective. Pe când copilul trăieşte în termeni de proces, de curgere. Pentru copil scopul e mai puţin important. Importante sunt senzaţiile, lucrurile care îi impresionează simţurile, imaginaţia, emoţiile puternice.

Neintegrarea copiilor într-un şablon le produce anxietate tutorilor, le provoacă dureri de cap, stres, într-o lume şi aşa suficient de apăsătoare. E infinit mai comod să ştii la ce te aştepţi, să ai o imagine a viitorului familiei tale, să poţi vizualiza mental cum va fi micuţul tău peste câţiva ani. Nu e oare destul de imprevizibil când vezi că  nu răspunde în măsura în care te aştepţi tu cerinţelor şcolare preferând contemplarea, nu e oare suprinzător să nu îl vezi socializând cu ceilalţi copii din clasă şi în acelaşi timp dând întâietate timpului petrecut în solitudine? În ce fel de adult se va transforma acest copil ? Imprevizibil, frapant, şocant, parţial inadaptat…hmmm…periculos, aşadar, necorespunzând prototipului copilului „normal”. Continue reading »