Dream Lover

 Posted by on 17 mai 2011  Psihologia cuplului
Mai 172011
 

Nu ai nevoie de jumătăţi. Tu nu trăieşti doar în parte. Eşti completă. Eşti unică, întreagă. Nu ai doar jumătate de inimă sau jumătate de creier, nu ai doar o mână sau doar un picior, nu îţi trebuie ceva sau cineva care să te întregească. Te întrebi de ce totuşi simţi nevoia unui partener sau a unui copil sau dorinţa de prieteni ? În cazul în care te consideri deja completă, atunci simţi asta pentru a-ţi împărtăşi împlinirea cu cineva. Eşti nemărginită, absolută, ai o personalitate completă, sănătoasă, poţi merge şi singură pe drumul pe care îl ai de străbătut. Însă e mult mai frumos să beneficiezi de bucuria de a împărţi asta cu cineva. Tu – completă. El – complet. Eşti frumoasă, fericită, veselă, optimistă şi fără el lângă tine. Nu eşti bolnavă, fragmentată. Dacă vei întâlni pe cineva, va fi doar pentru a dărui ce ai de oferit şi a primi ce are el de oferit, fără limite, fără obligaţii, fără restricţii, fără aşteptări, fără idealuri, fără visuri. Pur şi simplu. Natural. O personalitate bolnavă ce va face? Va cauta o cârjă în care să se sprijine. O femeie care se simte goală pe dinăuntru visează la o relaţie care să îi aducă împlinirea şi fericirea. Şi poate va găsi, însă nu pentru mult timp. Pentru că ea tot goală va rămâne. Partenerul pe care îl va găsi nu este un izvor nesecat de afecţiune, dragoste, înţelegere, erotism etc. Îi va dărui acum ceea ce îi lipseşte femeii de lângă el, dar la un moment dat nu va mai avea forţa psihică de a da totul. Iar ea, dependentă, va cere din ce în ce mai mult. Cui? Unui om ale cărui resurse se diminuează.

Doar un întreg poate iubi realmente un alt întreg. Şi doar aceea este o legătură completă. Relaţia dintre o jumătate şi un întreg sau dintr-o jumătate şi o altă jumătate nu are sorţi de izbândă pe termen lung, pentru că fiecare se va hrăni din puţinul pe care îl are celălalt de oferit. Iar un dependent (de orice tip: de alcool, tutun, droguri, dragoste) măreşte constant doza, până când persoana de lângă el nu mai are resursele pentru a-i oferi ce aşteaptă. Continue reading »

Mai 122011
 

Citind despre prototip şi rezolvarea de probleme (în această ordine, nu alta), mi-a apărut în faţă o uniune ciudată,  pentru mintea mea  suficient de posibilă şi îndeajuns de adecvată pentru a fi, iată, popularizată. Exemplarul real al unei categorii (modelul), care apare cu cea mai mare frecvenţă atunci când se cere exemplificarea (n.a. sau se doreşte raportarea) şi realizarea unui scop, reacţionarea la o situaţie-stimul pentru care subiectul nu are un răspuns stocat în memorie.

Avem voie să gândim, avem voie să ne răzvrătim, zic. Da,  aşa este, pentru problema sa subiectul nu are răspuns propriu, stocat în mintea personală, dar va putea, este liber, este neîngrădit să îl caute în memoria şi gândurile altcuiva (un fel de strategie euristică evolutivă şi creatoare), de ce nu chiar în mintea acelui prototip categorial în care, de fapt, se oglindeşte cel mai bine pe sine? (Căci ce deţine prototipul? Caracteristicile lui şi-un pic din caracteristica ta. Chiar dacă asta nu se precizează clar în niciun manual.) Rezolvi o problemă existenţială scormonind în mintea altcuiva pentru că aceasta este, cel puţin pentru moment, soluţia. Faptul că acum nu poţi altfel, n-ai cum, n-ai resurse, n-ai alte strategii ca să rezolvi problema doar cu mintea ta nu înseamnă că eşti mai prejos. Sau că nu eşti. Că sistemul tău cognitiv e hrănit, oarecum, de prisos.

… Cucoană, aveam oareşce mici pretenţii. Să faci cum face (sau a făcut) altul, să gândeşti cum gândeşte (sau a gândit) altul înseamnă să imiţi, îmi veţi spune, s-a dus naibii valoarea. Da’ de ce? De ce n-ar reprezenta, pentru moment, efortul original si decent de a atinge modelul? Imitaţia nu contează, ziceţi, într-atât e de dezonorantă? Poate vă gândiţi la contrafacere, şi-atunci pot fi de acord. A contraface înseamnă a falsifica. A imita înseamnă, în cazul de faţă şi nu numai, a reproduce gândirea cuiva pentru rezolvarea problemei tale. Să nu fugim de cuvinte. În fond ce face reproducerea? Reactualizează mintal imagini, idei însuşite în cursul experienţei anterioare, în lipsa imaginilor sau a textelor respective. Să-mi fie cu iertare, da’ nu sunt mulţi în stare de aşa ceva. Pentru că a însuşi (am o problemă cu dex-ul contextual, acu’ omorâţi-mă, na!) înseamnă a asimila, a dobândi.

Alexandru Paleologu (pentru că între timp am scotocit în bibliotecă, am căpătat certitudinea că de la Domnia Sa mi se trage, deşi nu l-am mai deschis de mai bine de doi ani – … bănuiam eu că nu-s în stare singură de asemenea profunzimi…) atrage atenţia că atât în ordinea comportării morale, cât şi în cea a creaţiei propriu zise, imitaţia a fost capabilă, de foarte multe ori, de o admirabilă şi meritorie realizare.  Virgiliu a avut de rezolvat problema operei sale, l-a imitat pe Homer şi a scris Eneida. Fără comentarii. Corneille, imitându-i pe dramaturgii spanioli, a lăsat Cidul. Goethe a scris Goetz von Berlichingen imitându-l pe Shakespeare (o pasiune pentru Shakespeare, de altfel).

Ziceam că ziceaţi că imitaţia nu are valoare. Ce spuneţi de chestia asta, profund nouă şi paleologă (ce paradox de bun simţ!): imitaţia presupune, în ordine concretă, un prototip exemplar, alegerea lui defineşte calitatea şi natura imitatorului; în ordine abstractă presupune un arhetip şi este, deci, participare la o valoare absolută. Mie chestia asta îmi oferă o bucurie concretă. Psihologia (ca întrega cultură şi artă) nu poate exista în afara modelelor, de-aia şi noi avem invitat.

Închei prin citare, nu prin imitare.

Prejudecata originalităţii crede că poate reduce manifestările vieţii umane la solipsismul particularităţii fără asemănare: pe greceşte asta se numeşte idiotès.

 Comentariile sunt închise pentru Am o problemă, aş avea nevoie de mintea Dumneavoastră, vă rog  Etichetate cu:,
Mai 112011
 

E greu să vorbeşti cu sfârşitul.

O spun cu tălpile goale: ştiu clar că simţul isprăvirii are cea mai înţepătoare plajă de preumblare. Sigur, simţul definitivului doare. Jucându-mă cu vorbele, aş spune aşa: orice rămâne neterminat te definitivează într-o sigură agăţare.

Ne face bine doar ce s-a sfârşit cum trebuie, orice-ar însemna asta şi oricâtă bucurie sau durere ar consuma. O dragoste, o viaţă, un curs, un articol, o conversaţie, o împreunare. Adică tot ce s-a iubit, s-a trăit, s-a ascultat, s-a citit, s-a văzut. Ne face bine doar ceea ce s-a spus. (Mai mult decât de respiraţie, leg viaţa de cuvânt. Iertaţi-mă. E, categoric, o deformaţie.) Ce s-a tăcut nu ucide, nu, face ceva mult mai rău: cimentează într-o structură care, culmea, se fisurează curând. Sau credeţi cumva că ne putem plia înţelepciunii care spune că regretul e un fel de măsură a lucrurilor, în lipsa unui cântar electronic, metrologizat cu atenţie? Cândva, am crezut că da. Acum am mai crescut şi am avut şansa de a nu fi murit încă. Un astfel de noroc te obligă să substitui perspectiva şi instrumentul de măsurare şi să înţelegi, în sfârşit, că poţi schimba lucrurile şi anihila regretul. Că poţi rămâne în viaţă şi, chiar şchiopătând, poţi înainta cu dreptul.

Sigur că nu te  poţi pune cu moartea, mai ales cu moartea copilului tău, nici măcar acum, în 2011, când ne-am obişnuit atât de mult cu o viaţă mult sprijinită, asigurată şi upgradată printr-o grămadă de mijloace, încât ni se pare, mai ales atunci atunci când ne angajăm unui credit ipotecar, pe-o viaţă întreagă, că-i eradicată, la nivel planetar, până şi ideea de moarte, la modul plenar. În vremuri trecute nu era într-atât de neobişnuit să-ţi îngropi copilul înainte de a te fi gândit măcar la propriul testament, pentru că ştiinţa şi speranţa de viaţă încă erau cuminţi şi timide, iar raportarea la moarte se făcea în termeni mult mai umili. Astăzi, când acordarea propriei morţi se realizează în funcţie de culoarea dorită a coşciugului (atât de departe am ajuns cu bunăstarea), când descoperirile salvatoare au atins cote ameţitoare iar speranţa de viaţă (mai ales în ţările binecuvântate) îşi îndreaptă zilnic coloana, mortalitatea infantilă a scăzut într-atât încât statisticile spun că se află la un nivel inferior record. Trecând peste cazurile extreme (de imposibilitate justificată a continuării vieţii lumeşti sau de cele înfiorătoare, groteşti, ale prostiei şi indolenţei, de regulă româneşti), copiii supravieţuiesc primului an de viaţă şi intră, cu succes, în cursa atingerii bătrâneţii. Te îngroapă, aşa cum toţi părinţii doresc.

Dar printre noi se află părinţi cărora le mor copiii chiar acum. Se vor afla părinţi cărora le vor muri, în continuare, copiii. Să nu ne ascundem după cuvinte sau gânduri care înfricoşează prin tocmai nespunerea lor. Vă rog. Se vor afla mereu părinţi cărora le vor muri copiii de cancer sub ochii lor, fără  niciun fir de păr pe cap, cu ochii înfundaţi în orbite şi cu venele sfâşiate de ace, perfuzii şi catetere. Care se vor uita în ochii lor şi mai apoi îi vor închide, miraţi şi-ndureraţi că proprii lor părinţi n-au înţeles ce au vrut să le spună. Că nu li s-a confirmat ceea ce, poate, ar fi fost necesar sa audă.

Copiii aceia chiar vor muri iar părinţii rămaşi vii vor simţi, în mare parte a lor, că au dat greş, că au eşuat, că poartă, într-un fel, vina dezastrului celular. Se vor îndepărta încet, în tăcere, unul de celălalt, despărţindu-se. Unele dintre mame se vor afla permanent sub ameninţarea de a fi internate într-un spital de boli psihice. Alţi părinţi, sub bulgărele care se va tot mări în fiecare zi, îşi vor grăbi propriul sfârşit. Adică vor muri şi ei, înainte de termen, din cauza imputaţiei reci şi tăcute. Vor muri de vină şi de disperare, aşa cred ei, cum s-ar putea gândi că se poate muri de regret?

Eu nu vreau să trăiesc într-o astfel de lume, în care copiii cei vii, fraţii celor morţi, rămân fără părinţi sau cu jumătăţi de părinţi.

Mulţi părinţi nu pot, sau nu vor, sau nu ştiu, sau amână până când se face târziu, să vorbească cu copilul lor bolnav, aflat în stadiu terminal, despre moartea lui apropiată, însă cei care o fac îşi exind astfel şansa de a atinge coarda sentimentului bun al deznodământului care-i ajută să facă faţă pierderii.

“Trebuie să vorbesc despre moarte cu copilul meu care moare?”

“Dacă da, ce limbă să folosesc?”

“Dacă nu, ce limbă să tac, oare?”

… Ohooo, şi câte alte întrebări … Nu pot răspunde în locul vostru, şi nici nu trebuie, vă rog doar să aruncaţi un ochi mai departe:

în 2001, o echipă suedeză de cercetare (Kreicbergs, Onelöv, Valdimarsdóttir, Henter şi Steineck) a încercat să ancheteze toţi părinţii suedezi cărora le murise un copil din cauza cancerului în intervalul 1992 – 1997. Au fost găsiţi 561 de părinţi eligibili, vă rog aplecaţi-vă puţin asupra cifrei. Suedia, anii ‘90, o medie de 112 copii morţi de cancer pe an. România, 2011, n-am habar care-i media oficială, însă, intuitiv, mă cutremur.

561 părinţi eligibili.

449 au răspuns chestionarului, dintre aceştia doar 429 au declarat dacă au vorbit sau nu despre moartea iminentă cu copilul lor.

282 nu au vorbit. (66%)

69 dintre cei care nu au vorbit regretă că nu au făcut-o. (24%)

(In rest, dintre cei care răspunseseră “nu, nu regret”, probabilitatea cea mai mare de a regreta ulterior o aveau părinţii care simţiseră – sau chiar ştiuseră – cum copilul lor îşi conştientizează moartea, dar nu-i vorbiseră despre acest lucru, marea majoritate a acestor părinţi continuând să sufere de depresie şi anxietate. Aspectele vizate de studiu sunt foarte complexe, iar variabilele luate în calcul suficient de concrete. La fel şi corelările chestionarului cu inventare specializate.)

147 au vorbit cu copilul lor despre faptul că va muri.  (34%)

147 dintre cei care au vorbit nu regretă că au făcut-o nici măcar o singură clipă.  (100%)

Sigur că veţi putea privi rezultatele acestui studiu din orice unghi doriţi.

Eu, oricum m-aş poziţiona, văd numai şi numai o sută.

***

E doar o cercetare peste care am dat căutând altceva şi n-am putut să trec mai departe.

Cam atât am avut astăzi de spus. A!, ar mai fi ceva: eu, întotdeauna când citesc câte-un studiu, chiar şi cu maimuţe, îmi imaginez că particip.

 Comentariile sunt închise pentru Despre cum mor copiii şi despre cum trăiesc părinţii care n-au găsit cuvinte ca să le vorbească
Mai 102011
 

Afară plouă. Se-apropie sesiunea, aşa că învăţ din greu. Când învăţ din greu, trebuie să iau pauze dese. Când iau pauze dese, trebuie să citesc. Când citesc, trebuie să fie şi-un jurnal. Când e un jurnal, atunci e Max Frisch. Când e Max Frisch, atunci e un chestionar din 1966. Vă invit să răspundeţi, fără alte instrucţiuni de aplicare. Important rămâne doar atât: dacă e Max Frisch, înseamnă că-i jurnal. Dacă e un jurnal, înseamnă că citiţi. Dacă citiţi, înseamnă că sunteţi într-o pauză deasă. Când sunteţi într-o pauză deasă înseamnă că învăţaţi din greu. Când învăţaţi din greu, se-apropie sesiunea. Afară plouă.

“1.         Sunteţi sigur că vă interesează într-adevăr menţinerea speciei umane dacă Dumneavoastră şi toţi cunoscuţii Dumneavoastră nu mai există?

2.          De ce? Puteţi răspunde telegrafic.

3.          Câţi copii de-ai Dumneavoastră n-au apucat să vină pe lume, prin voinţa Dumneavoastră?

4.          Pe cine aţi fi preferat să nu întâlniţi nicicând?

5.          Aţi fost nedrept faţă de o anumită persoană care nu trebuie să cunoască acest lucru şi din acest motiv, pe cine urâţi mai mult –  pe Dumneavoastră înşivă sau persoana?

6.          Aţi vrea să aveţi o memorie absolută?

7.          Cum se numeşte politicianul a cărui moarte, din boală sau accident de circulaţie etc., v-ar umple de speranţe? Sau socotiţi că nici unul nu este de neînlocuit?

8.          Care este mortul pe care aţi vrea să-l revedeţi?

9.          Dimpotrivă, pe cine n-aţi vrea să revedeţi?

10.       Aţi fi preferat să aparţineţi altei naţiuni (culturi) şi care anume?

11.        Ce vârstă aţi vrea să atingeţi?

12.        Dacă aţi avea putere să porunciţi ceea ce vi se pare astăzi just, aţi porunci fie şi în pofida majorităţii? Da sau nu?

13.        De ce nu, dacă vi se pare just?

14.        Vă vine mai uşor să urâţi un colectiv sau o anumită persoană şi urâţi mai degrabă singur sau în colectiv?

15.        Când aţi încetat să credeţi că veţi fi mai înţelept, sau mai credeţi şi acum?  Indicaţi vârsta.

16.        Vă convinge autocritica?

17.        Ce credeţi că vi se ia în nume de rău de către alţii şi ce vă luaţi singur în nume de rău şi dacă nu este acelaşi lucru, pentru ce aţi cere scuze mai întâi?

18.        Dacă v-aţi putea închipui că nu v-aţi fi născut: vă tulbură această închipuire?

19.        Dacă vă gândiţi la morţi: aţi dori să vi se adreseze decedatul sau aţi prefera să-i spuneţi Dumneavoastră câte ceva?

20.        Iubiţi pe cineva?

21.         Din ce deduceţi asta?

22.        Admiţând cazul că nu aţi omorât nicicând un om: cum vă explicaţi că nu aţi ajuns niciodată până acolo?

23.        Ce vă lipseşte ca să fiţi fericit?

24.        Pentru ce sunteţi recunoscător?

25.        Aţi prefera să fiţi mort sau să trăiţi încă o bucată de vreme transformat într-un animal sănătos? Care ar fi acel animal?”

Max Frisch, “JURNAL”, Editura Univers, Bucureşti, 1984, pagina 112

 Comentariile sunt închise pentru Chestionar ‘66  Etichetate cu:
Mai 102011
 

(din păcate, la data publicării, un click nefericit a şters un paragraf important, între timp l-am recuperat)

Sunt duminici în care lucrez.

Adică duminici ce încheie câte-o săptămână de tură organizată, care începe luni dimineaţa la 9:00 şi se termină, cu mici pauze de somn, duminică la 19:00. Atunci, seara, nu-mi doresc decât să ajung acasă, să umplu cada cu apă (câtă lipsă de imaginaţie), să stau acolo cu ochii închişi şi să n-aud nimic (lucrez cu un public divers, extrem de avid de cunoaştere şi comunicare).

Duminică 8, pe la 17:00, când deja alegeam, mental, mirosul uleiului spumant ce-avea, iacătă, norocul, în timp ce imprimanta lucra de zor la “despre îndoctrinare”, un fel de premiu în meritatul drum spre izvoare, primesc un SMS. (Desigur, pe telefonul mobil, teroarea pe care-o am în dotare.)

A dracului treabă, ar fi spus Rick Blaine, dintre toate telefoanele din lume a intrat tocmai în al meu.

O cunoştinţă, tânăr bărbat divorţat, băiat de 5 ani, copilul rămas la el, prin hotărâre judecătorească. Un vecin de bloc, de fapt. (O să scriu un articol, cândva, post-sesiune, despre blocul meu. Psihologie socială sadea. Şi, credeţi-mă, ştiu ce vorbesc: ne cunoaştem cu toţii, ne rostim numele şi nimeni nu trece pe lângă celălalt tăcut sau foarte încruntat. 54 de apartamente. O performanţă realizată în trei ani. Credeţi-mă pe cuvânt, e ceva. … Mda, în cazul meu, dacă mă căutaţi, s-ar putea să aveţi o problemă legată de nume. Ca s-o rezolvaţi, întrebaţi de Copilu’. Vi se va indica numărul de apartament imediat.)

Doamna Sorina, la ce oră veniţi? Vă caut atunci, vă rog, io nu pot, să ştiţi, vă caut să-i spuneţi Dumneavoastră lui Dan că bunică-sa a murit.”

… C-a mai murit cineva? Nimic nou sub soare, nu era prea greu să accept. (Rog a se citi în cheia potrivită, sub umbrelă, dacă iarăşi plouă astăzi, cumva.)

… Ce-ai citit, Sorino, în Kubler-Ross sau aiurea? Cartea tibetană te-ajută? Da’ cea egipteană? Basarab Nicolescu şi cuprinşii? Watson, cumva? Să te văd: îţi mai aminteşti ceva? Au vreo legătură? Iacătă răspunsul, ţi l-am dat: a murit bunica. Da’ tu ştii care-i întrebarea? Trebuie să i-o pui unui copil de cinci ani. Niciun copil nu va accepta răspunsul până când nu va fi lămurit pe deplin asupra întrebării. (Îmi pare că aici se întâmplă multe fracturi existenţial-educaţionale: mulţi părinţi, aproape toţi, cred că s-au născut şi au fost investiţi divin (şi deplin) pentru a le oferi copiilor răspunsuri (desigur, cât mai savante). Eu cred altceva, că menirea lor e pură grădinăreală: să planteze şi să ude întrebări. Şi să folosească, fără a elibera în aer substanţele toxice, îngrăşămintele corespunzătoare. Mă linişteşte: “n-am ştiu să-i răspund”, mă sperie să n-aud, în fiecare zi: “n-am ştiut ce să-l întreb.”

Cum o fi oare, dintr-un cald şi tare bine, dintr-un uter primitor şi tăcut, să te trezeşti dintr-o dată în zgomote de luptă şi urlete de om nevăzut? Ce-ţi spui oare, facă-se voia cordonului ombilical? Sau te împotriveşti cu toate puterile şi lumea care te revendică trebuie să împingă, să apese, să tragă? Ce simţi oare atunci: că te naşti spre mai bine sau că mori spre mai rău? Vrei să te duci sau vrei să rămâi? Lumea ţi se pare o poartă sau, dimpotrivă, un hău? Agonizezi cum n-ai s-o mai faci niciodată, ce simţi oare, în acele momente: comuniunea cu o lume vie  şi dreaptă?

Ce au, aparent, în comun, naşterea şi moartea? Exact, separarea. (Nu v-ar plăcea cuvântul la care, de fapt, m-am gândit: ruptura.) Separarea de uter, separarea de mamă, separarea de viaţă. Cred că orice copil născut, ştie, intuitiv, că va muri într-o zi, că falsa ruptură este, de fapt, cel mai adevărat întreg, asta în timp ce părinţii lui se străduiesc, încântător de ridicoli, să-l ţină  în viaţă pe Moş Crăciun. (Mai ales când părinţii sunt Barbie şi Ken, iar atunci Moşu’ capătă faţă hidoasă, mallistică.) Un fel de zestre à la Chomsky. Uitaţi-vă atent: mai mult decât altele, copiii joacă, fundamental, jocuri de-a moartea, e felul lor de a testa realitatea vieţii şi de a-şi dez-traumatiza experienţa propriei naşteri. Este, dacă vreţi, pregătirea pentru naşterea morţii reale.

Acesta n-a fost şi nici nu va fi, să ne înţelegem, un articol care-şi propune să dea sfaturi. Sau să expună, savant, posibile soluţii de ieşit basma curată (în general, cu preţul copilului murdărit): “Iacătă cum i-am spus eu lui Dănuţ … phuaiiii, ce grozavă sunt …, că bunica lui a murit. Mânuţele sus, rotiţi şoldurile, balansaţi, faceţi ca mine. Bonus de primăvară: studiez psihologie.” (Vă conjur, dacă ajung cumva, pe acest site, luată în braţe de elanul editorial, să dau sfaturi, pocniţi-mă în cap imediat. Dacă nu-mi veţi fi de ajutor şi voi constata singură asta, mă voi retrage eu, asta mi-e clar.)

Copilul merită mereu adevărul, chiar şi să afle că tu, de exemplu, n-ai reuşit să fii un părinte prea bun. Un părinte întrebător, vreau să spun. Copilul merită să afle, prin întrebările tale grădinărite, pline de pământ, cum s-a născut pentru a trăi murind. (Vedeţi? Toate sunt, pentru că pot fi,  într-o singură frază.) El are deja răspunsul, sunt convinsă de asta. Mai are nevoie doar de întrebarea care să-l poziţioneze corect în faţa separării care-l nelinişteşte. Are nevoie să ştie că atingerea morţii, prin propria bunică, nu-i este potrivnică şi nu-i nici înainte, şi nici înapoi. Moartea se-ntâmplă tot timpul pe drum şi nu-i cere să se dea la o parte, chiar dacă stă culcat în mijlocul lui, prefăcându-se mort, în jocul lui preferat, cel de-a criminalii şi poliţiştii. Eu, care mă gâdil copilăros cu cuvintele, nu suport, am o repulsie organică faţă de moartea murită prin eufemisme, pentru orice fel de categorie de vârstă: a plecat, s-a dus, doarme somnul de veci, l-am pierdut, s-a ridicat la cer. Moartea se moare, dacă ai noştri copii ar fi puşi faţă în faţă cu asta, lingvistic începând, Moş Crăciun ar fi demisionat de mult. (… Eufemism, ştiu.)

Sigur că, în conformitate cu ceea ce învăţăm la şcolile înalte pe unde ne preumblăm şi după ce lingem, filă cu filă, studiile efectuate (au gust bun, mie-mi plac), aflăm că abia pe la 5-6 ani copilul ajunge să înţeleagă că moartea este ireversibilă (porumbelul mort nu va învia niciodată), universală şi inevitabilă (murim cu toţii) şi că bunica (sau căţelul meu preferat, Rapsodie) este nefuncţională (scuzaţi expresia tehnică), moartă fiind. (Când, desigur, conceptul de cauzalitate devine clar şi concret, ca să forţez exprimarea.) Sigur că sunt de acord, dar cred în continuare că născuţii noştri ştiu de la bunul început organic, ce este moartea (s-au luptat, înainte de a se naşte, cu însăşi ideea fricii ei), aşa că au nevoie doar să fie ajutaţi să înţeleagă unde se află, ei şi moartea lor, ei şi moartea lumii, ori lucrul ăsta nu se poate face decât dacă le vorbim despre moarte mereu. Dacă-i ducem la înmormântari şi dacă-i lăsăm să atingă mâna unui mort. Dacă nu îi ţinem departe de moarte, sub orice formă a ei. Dacă nu le ascundem moartea şi nu acoperim cu vălul opac, negru, oglinda din casă, atunci când moare cineva. Dacă-i responsabilizăm înspre moartea care va veni, nu împotriva ei.

… De răspuns, ziceţi. Da, am ştiu ce să-l întreb pentru că limba română are semnul de punctuaţie al morţii. Încerc să vă provoc să-l găsiţi.

Da, am ştiut pentru că mi-am amintit de un articol de-al lui Adrian şi de eliberarea pe care am simţit-o atunci când m-am văzut, citind acel text, în sfârşit normală. (Sunt situaţii în care un singur om ajunge pentru a-ţi da, tu ţie, propriul verdict. Cum ar veni: un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal.) Cei care rezonează veridic cu problematica morţii reale vor şti imediat despre ce vorbesc, dacă nu, atunci poziţia de superioritate în faţa înţelegerii acesteia (moartea schopenhaueriană, ca voinţă şi reprezentare) le este, scuzaţi, doar o infatuare. Altfel n-ar fi avut cum uita.

Da, mi-am imaginat-o, şi încă mi-o imaginez, atunci când e nevoie (nu faci astfel de exerciţii din plictiseală sau pentru a-ţi îndrepta un pic coloana vertebrală) pe fiică-mea moartă.

Şi ştiţi ce răspund întrebării, de fiecare dată? Ştiţi, pentru că aveţi rădăcini.

Nu vă speriaţi. Rămâneţi pe locurile Dumneavoastră.

E doar o problemă de moarte şi comunicare. Se rezolvă simplu, prin interconexiuni.

 Comentariile sunt închise pentru A murit bunica?! A murit. Rămâneţi, vă rog, pe locurile Dumneavoastră, e doar o problemă de moarte şi de comunicare