Iun 302011
 

Nici nu am început să scriu şi deja am un cucui proaspăt de la piatra cu care m-am trezit în cap doar gândind ce intenţionez să aştern aici. Nu mai arunca, draga sau dragul meu (nu ştiu de ce, dar cred că ar fi mai oportun să mă adresez în principal femeilor: deci „draga mea”). Este doar părerea proprie. Nu are sub nicio formă valoare de adevăr absolut. E doar adevărul meu pe care simt nevoia să ţi-l împărtăşesc şi ţie.

În urma unui articol mai vechi pe care l-am scris (cel cu vacile, boii, taurii şi alţi reprezentanţi de seamă proaspăt căsătoriţi ai regnului animal), am fost acuzată de câteva persoane că propovăduiesc infidelitatea şi depravarea în cuplu, motiv pentru care m-am simţit datoare să îmi spăl puţin obrazul închinând ode devotamentului şi comunicării în cuplu („dialogul tămăduitor între bărbat şi femeie” şi „fericirea în cuplu: o datorie personală”). Plus că începuse să îmi fie teamă că îmi voi pierde definitiv toţi prietenii (o asemenea depravată nu merită să aibă niciun prieten. Na!). Între timp, teama mi-a pierit, prietenii mi i-am pierdut, aşa că iată: Continue reading »

Iun 292011
 

În sinea mea vorbită, mi-aş dori să nu mai scrie nimeni niciun articol ceva vreme, iar aceaste versuri să rămână, mult timp, pe prima pagină.

Am cumpărat astăzi cartea şi am citit o singură poezie, prima,  interconexionând interiorul, după care i-am cerut autorului permisiunea de a o publica, răscolind după el exteriorul.

Vai de cei ce nu cred în poezia terapeutică.

Propunere

Ce-ar fi dacă într-o zi

ţi-ai aşeza oasele

pe scaunul gol al locului meu.

Nudul lemnos al mobilierului

e apreciat de lumina soarelui,

dar se bucură numai la

atingerea ochilor tăi.

Ce-ar fi dacă într-o zi

ai aştepta fiecare picătură

de ploaie,

să te construiască ca într-un

puzzle uriaş

în eternitatea dintre două secunde.

Ce-ar fi dacă într-o zi

ţi-ai întinde un vis

cu creta pe asfalt,

şi ai lăsa vântul să îl dezlipească

împingându-l spre viaţă

arătându-l lumii.

Ce-ar fi dacă mâine

ai fi visul tău de a fi

şi ţi-ai lăsa ochii să vadă

culoarea lor,

ce-ar fi dacă mâine

ai putea să iubeşti

rotocoalele şi dungile

pe care mâinile tale

le desenează când se mişcă

prin aer.

Ce-ar fi dacă mâine

ai putea să iubeşti

fiecare nod legat între

două fire de respiraţie

diferite.

Ce-ar fi dacă mâine

te-ai trezi într-un alt

univers,

la fel ca acesta,

numai că mai

atent.

LUCIAN ALECU

„IN (TERIOARE)”

Editura SPER

Colectia ISIS – Poezie terapeutica

Bucuresti, nr. 3, 2011

pag. 15 – 16

 Comentariile sunt închise pentru Mă tot gândesc la un titlu simplu şi potrivit, l-am găsit, în sfârşit: Lucian Alecu, “In(terioare)”  Etichetate cu:, ,
Iun 262011
 

Unul din doi adolescenţi se pare că a avut adesea idei suicidare. Printre cei care au mai mult de un antecedent, 80% se gândesc frecvent la suicid. După accidentele de circulaţie, se pare că sinuciderea reprezintă a doua cauză de mortalitate la adolescenţi.

Uitasem cât sunt de intense sentimentele trăite de adolescenţi. Am fost surprinsă zdravăn când am aflat astăzi, în urma unei discuţii captivante purtate cu 4 tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, că absolut toţi au avut gânduri de suicid. Nu-s mulţi. Sunt doar 4. Însă relevant, zic eu. În principiu aceste idei fac parte din criza specifică, în timp ce de mult mai puţine ori ideile sunt puse în aplicare, dar asta nu înseamnă că importanţa lor e de neglijat. Moartea este pentru majoritatea adolescenţilor singura modalitate prin care îşi dovedesc că trăiesc, dar mai ales singura modalitate de a dovedi celorlalţi că ei sunt încă în viaţă.

De obicei parte din motivele clasice (exceptând situaţiile când este vorba de afecţiuni de natură psihiatrică) sunt:

–          Agresivitatea faţă de propria persoană şi faţă de alţii mai puternici asupra cărora nu îşi pot manifesta violenţa. În strânsă legătură cu motivul sus numit, menţionez şi respingerea propriului corp, condamnarea la moarte a acestuia. Această motivaţie apare cu atât mai pregnant în cazurile în care tânărul manifestă ură faţă de unul dintre părinţi şi constată o asemănare din ce în ce mai clară cu mama sau tatăl său – obiect al ostilităţii şi aversiunii. Unul dintre interlocutorii mei de astăzi a menţionat faptul că pe măsură ce trăsăturile i se conturau, constata cu mare dezgust cum începea să semene cu mama ce îl abandonase când avea 10 ani plecând cu actualul soţ în străinătate, cum observa că aveau acelaşi mod de a se strâmba şi a-şi manifesta repulsia faţă de ceva sau cineva şi mai ales cum vocea începea să le semene. Tânăra respectivă a precizat că „îi venea să îşi tragă una în cap” sau „să îşi ia gâtul” şi încerca din răsputeri să se abţină din a face lucrurile care îi aminteau de mama. Adolescentul încearcă cu mare greutate, dar mai ales cu violenţă să se rupă de părinţi la nivel simbolic (chiar şi în familiile armonioase), să îşi definească propria identitate, să îşi descopere unicitatea, să îşi dezvolte aspectele care îl diferenţiază de ai lui. Or dacă pe măsură ce corpul tânărului se transformă dar pare a îl aduce şi mai aproape de unul dintre părinţi sau chiar de amândoi (în cazul similitudinilor flagrante),  e clar că fuziunea continuă să existe, iar procesul de diferenţiere devine complicat, sinuos, greu de suportat. Limitele între adolescent şi părinte se fixează mai anevoios, iar distanţa dintre ei ajunge să fie insuficientă, sufocând copilul. Acesta simte că trupul nu îi aparţine lui, ci în continuare tot părinţilor, simte că nu va căpăta niciodată control asupra propriei persoane. Motiv pentru care îşi face rău prin atac asupra corpului său, ucigându-l (de fapt, ucigându-se). În cazurile fericite, când gândurile suicidare nu apar, adolescentul îşi marchează trupul prin tatuaje, piercing, crestându-l ş.a.m.d., iar asta se întâmplă de obicei ţinând cont de acelaşi scop nodal: pentru a-l delimita de al părinţilor, pentru a-l putea conştientiza, pentru a forţa apariţia sentimentului de individualitate. Pe lângă toate astea, de cele mai multe ori, viziunea dualistă îngreunează fenomenul de creştere şi dezvoltare psihică (accentuând, zic eu, ideile suicidare; în acest sens, pot rememora propria experienţă, când credeam cu toată tăria că dacă aş comite actul suicidar, aş scăpa de corpul pe care îl percepeam ca fiind „nesuferit”, iar sufletul meu ar fi putut fi liber să călătorească oriunde câştigându-şi autonomia) şi încetineşte procesul de conştientizare şi de asumare a identităţii. Afirmarea libertăţii este în mintea adolescentului o consecinţă coerentă a sinuciderii. Mori pentru a fi liber. Mori pentru a rămâne pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-ai iubit şi care te-au iubit aşa cum erai în momentul morţii sau în clipele care au precedat decesul tău. Mori pentru a le provoca suferinţă. Mori pentru ca ei să rememoreze clipele petrecute alături de tine şi pentru a îi culpabiliza.  Mori pentru a fi viu! Dacă nu aş şti ce vorbesc, m-aş acuza de nebunie curată şi de cuvinte haotice, fără sens. Dar ştiu exact ce spun. Din fericire, adolescenţa reprezintă cea mai „vie” perioadă din viaţa mea, iar tot ceea ce afirm cu privire la acea etapă este în întregime efect al emoţiilor şi gândurilor reale pe care le-am trăit eu însămi. În plus, astăzi, 4 tineri minunaţi mi-au confirmat că temerile pe care le-am avut eu acum foarte mulţi ani persită încă. A-ţi lua viaţa echivalează cu a rămâne nemuritor. În mintea adolescentului, moartea e privită rareori ca fiind definitivă. În fapt, el vizează doar o scurtă incursiune pe tărâmul morţii, urmată de o reîntoarcere echivalând cu o renaştere pe alte baze, cu altă fundaţie, sub alte auspicii, cu o revenire în sânul familiei de provenienţă şi al mediului (în mediu incluzându-se şi pe sine însuşi) pe care deocamdată îl percepe ca fiind ostil. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?
Iun 252011
 

Sunt filosof, a spus întotdeauna Daniel Dennett, nu om de ştiinţă, iar treaba mea, la care încerc să mă pricep cel mai bine, este aceea de a pune bune întrebări, nu de a plasa răspunsuri. (Am apelat la o inversiune voită, îmi pare că, la fel ca şi în cazul bunelor practici – comparativ cu practicile bune -, bunele întrebări sunt superioare întrebărilor bune, bucurându-se de o mare şi evolutivă caracteristică: transferabilitatea. Desigur, s-ar putea să mă înşel. O bună înşelăciune, de data asta absolut egală înşelăciunii bune. Of.)

Să găseşti mereu întrebări mai bune, din ce în ce mai bune, abţinându-te să rumegi mereu vechile răspunsuri (de câte ori n-aţi molfăit o gumă nepermis de mult?), îmi sugerează progres. Alfel, e doar înaintare. Cum în capul meu mă războiesc sângeros cu dex-ul cam des, noţiunile astea, deşi patalamate academic, după mine nu sunt sinonime.

Să fii un bun critic al întrebărilor nu vi se pare într-un spirit mult mai crescător decât să fii un excepţional exeget al răspunsurilor? Aşa că un motto introductiv al lui Nørretranders, citat din el însuşi, îmi este pe placul deplin: Întrebarea ridicată de neurofiziologul american Benjamin Libet a fost una neobişnuit de bună. Ştiu eu un site în care există zilnic asemenea întrebări şi mai aştept încă unul. Am fost ameninţaţi acolo, pe site-ul gravific, ca vom avea parte de o serie Benjamin Libet (delicat dimensionată „mini”). Am şters, aşadar, articolul meu şcolăresc şi abia terminat despre liberul arbitru (care, desigur, era doldora de multe răspunsuri bune, împrumutate de la centru precum fracul lucios pentru nuntă), pregătindu-mă, în hainele casual, de întrebarea pe care o vom găsi, sigur, la Adrian. (Zic aşa, generic, „întrebarea”.)

Da’ parcă nu-mi vine să mă desprind, aşa că pun umărul la pregătirea terenului abordării interogative a lui Libet.

Pân’ la urmă, ce-i cu EEG-ul ăsta pe capul nostru? (Observaţi câtă generozitate sugestivă, la limba asta română?) În 1929 (unii zic 1924), Hans Berger, un psihiatru austriac, a dat de-o descoperire: dacă pe capul subiectului plasezi, strategic, nişte electrozi, măsori activitatea electrică de pe exteriorul craniului. (Mie mi-ar prinde bine un astfel de EEG portabil întru o clară elucidare academică, sunt cursuri la sfârşitul cărora jur că nu ştiu dacă am dormit sau dacă am visat. În acelaşi spaţiu, nici diferenţă între vis frumos şi coşmar nu mai reuşesc să fac.) Electroencefalograma asta înregistrează undele alfa şi alte patternuri de activitate cerebrală, ritmurile alfa, năstruşnicele, dându-te de gol, de exemplu, când te odihneşti. (Nu, mulţumesc, nu vreau EEG şi la serviciu.)

Ceva mai tarziu, prin anii ’65, alţi domni, Hans Helmut Kornhuber şi Lüder Deecke, nişte neurofiziologi capabili care trudeau la o teză de doctorat, au fost tare curioşi să ştie dacă, în afara stării de veghe sau de somn, EEG-ul e atât de iscusit încât să arate cu degetul (electroencefalografic, desigur) dacă omuleţul evoluat tocmai desfăşoară o acţiune. Deget la deget cu mare bucurie, ei au solicitat subiecţilor să presteze o activitate simplă – exact, îndoirea unui deget! – de foarte multe ori. (De ce de foarte multe ori? Pentru că, unu la mână: trebuie să existe o activitate într-un mare număr de celule nervoase înainte de a se produce o schimbare în câmpul electric din jurul creierului, doi la mână: măsurătoarea se face prin învelişul cranian.) Aşa că au adunat toate măsuratorile în jurul pilonului teoretic: dacă exista un eveniment deosebit înregistrat în momentul în care avea loc acţiunea, semnalul urma să fie amplificat dacă mai multe măsurători erau însumate. Iacătă ce-au aflat stimabilii domni cărora le datorează câte ceva Libet, adică tocmai pornirea: o acţiune simplă (ce poate fi mai simplu decât să-i arăţi degetul partenerului de trafic?) este anticipată înăuntrul creierului, acesta prezentând (hai că ştiţi) bereitschaftspotential, adică potenţial de pregătire, o schimbare ce demonstrează că o acţiune este la linia de start, în pregătire. (Am citit eu undeva că măcar un cuvânt în altă limbă folosit dă, aşa, artistic, o notă de intelectualizare neagresivă. În plus, dacă aţi putut pronunţa ubicuitinilarea, şi aţi putut, tot ce începe cu „bere”, intrasezon, e floare la ureche.) Ce mare scofală, zic? Normal că aşa stau lucrurile, creierul, că doar de-aia-i creier (el cochetează cu factorul g, nu cu punctul g, slavă Domnului că am aflat şi eu, într-un final, care-i deosebirea) pregăteşte acţiunea, socotind cum ar trebui să fie realizată. Corect, de acord: dacă-i zice „de pregătire”, înseamnă că trebuie să fie situată înainte de acţiune, că doar n-oi fi venit cu pluta. Ei da, da’ să vedeţi surpriză cu durata. O secundă întreagă. (Media este de aproximativ 800 ms.) Omuleţii au hotărât să-şi îndoaie degetul, dar cu o secundă întreagă înainte de asta, creierul lor arată că se pregăteau să execute acţiunea. Din aproape în aproape, veţi vedea, s-a născut buna întrebare a lui Libet: dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?

Doar nu credeţi că sunt în stare să răspund eu la întrebarea asta.

Dar vă pot aduce în faţa ochilor minţii un alt precedent al experimentelor lui Libet, a cărui concluzie literalizată, de care am aflat foarte curând, mi-a devenit extrem de dragă. Arthur Jensen (cel care a devenit celebru pentru teoria care susţinea că americanii de culoare sunt, faţă de americanii albi, mai puţin inteligenţi din cauze genetice), a făcut numeroase experimente pentru a măsura timpul de reacţie: 0,25 secunde, foarte normal. Totuşi, părându-i-se că unii dintre subiecţi au păcălit, adică au reacţionat prea încet la modul cel mai deliberat (neavând încredere în ceea ce va face Jansen cu rezultatele experimentale, s-a bănuit că aceasta ar fi fost cauza), le-a solicitat să-şi mărească treptat timpul de reacţie. Ei bine, doamnelor şi domnilor, niciunul dintre ei nu a fost în stare de aşa ceva. Cum încercau să mărească timpul de reacţie cu doar o pătrime de secundă, acesta avansa, obraznic, la cel puţin jumătate de secundă. Până când să afle de experimentele lui Libet, Jansen n-a înţeles ce şi de ce se întâmplă, îmi dau seama cum s-o fi simţit, săracu’ de el.

Ce ne spun toate acestea? Că putem reacţiona extrem de rapid, dar nu putem reacţiona în mod voluntar puţin mai încet. Dacă vrem să reacţionăm puţin mai încet decât reacţionăm în mod instinctiv, e musai să reacţionăm conştient, ori asta ia mult mai mult timp. Conştiinţa nu poate presta puţin mai încet ci doar mult mai încet pentru că – mi se pare o nørr-formulare genială -, conştiinţa este un lucru pe care îl folosim atunci când nu este mare grabă.

(M-am folosit, pentru a înţelege lucruri şi pentru a putea să vi le fac cunoscute – pe acestea şi pe altele -, de Daniel Dennett, Susan Blackmore şi Tor Nørretranders. Ce-a ieşit din capul meu după ce-a intrat, Dumnezeu cu mila – ca să zic aşa -, cât despre timpi de orice fel, să fim serioşi: vi se pare că stau bine?)

 Comentariile sunt închise pentru Te grăbeşti? (sau despre puterea mişcătoare a unui singur deget)  Etichetate cu:,
Iun 242011
 

Trăim în epoca stelelor, o etapă din evoluţia Universului, aici pe Pământ născuţi fiind într-o fereastră geologică propice evoluţiei vieţii. Suntem facuti din atomii unor stele care au murit cu miliarde de ani în urmă. Oriunde privim putem fi conştienti de prezenţa stelelor. Fără exploziile stelare, supernovele, noi nu am exista şi nimic altceva nu ar exista. Poetic fie spus, stelele sunt părinţii noştrii, iar noi suntem copiii stelelor. O stea a murit cândva în trecutul cosmic îndepărtat ca eu ori tu să ne naştem.

Când hidrogenul din Univers se va termina stelele vor muri una cate una. Primele vor fi cele masive, urmate de stelele pitice. Universul va deveni tot mai rece şi mai întunecos şi prin urmare neprietenos vieţii.

Copil fiind simţeam o legătură cu stelele. Povestea cu barza nu am înghiţit-o cum de altfel, nici pe cea cu Moş Crăciun. Povestea cu noi oamenii ca şi copii ai stelelor îmi pare mai atractivă şi, mai mult de atât, conţine un adevăr ştiinţific.

Cred că mulţi copii sunt atraşi de luminiţele de pe cerul nopţii. Chiar şi în prezent sunt atras magnetic de stele. Când se întâmplă să ies noaptea nu pierd ocazia să le privesc aproape cu aceeaşi fascinaţie ca atunci când eram copil. Sunt aceleaşi şi cu aceeaşi dispunere pe boltă ca acum aproape 30 de ani. Am fost însoţit de aceste stele în toată această vreme şi pot fi sigur de compania lor şi pe viitor.

Stelele, inclusiv Soarele nostru, au viaţă lungă comparabil cu a cea a speciei noastre. Eu ori tu care citeşti vom fi nici măcar pulbere de stele pe când Soarele, dacă îmi amintesc bine, va mai trăi încă 6 miliarde de ani. Deşi peste aproximativ 1 miliarde de ani, Pământul va deveni un loc ostil vieţii ca urmare a radiaţiilor solare extreme. Devine comic din această perspectivă cosmică să te gândeşti la tine ca la o fiinţă specială. Toti suntem o apă şi un pământ ne spune înţelepciunea populară. Doar nişte vieţuitoare pe o mică planetă dintr-un colţ mai liniştit al galaxiei care se agită şi fac mult zgomot pentru nimic, punând în pericol biosfera de care aparţin. Biosfera este un sistem cibernetic aşa că „ecoul” acţiunilor noastre se va întoarce şi sunt curios sub ce formă. Să fie nişte bacterii lacome de colonizare ori viruşi războinici însetaţi de putere? Da, aşa-i astfel de fiinţe ne seamănă prin atributele menţionate. Totuşi, ele vor acţiona instinctual cumva – o reacţie ca un fel de „ecou” al biosferei generat de acţiunile lacome şi ameninţătoare ale speciei noastre. E doar un scenariu apocaliptic construit pe premiza că viaţa este un tot unitar, un fel de organism la scară planetară şi care va reacţiona instinctiv asemeni corpului tău în cazul unei intoxicaţii ori infecţii căutând să elimine sursa de pericol. Nu fac profeţii, spun doar că este o posibilitate, considerând acţiunile intruzive şi abuzive (de ex. extinderea de teritorii pentru agricultură şi aşezări umane) în raport cu alte specii (de fapt, cu majoritatea speciilor).

Şi din moment ce sunt la capitolul scenarii ale viitorului umanitaţii, cochetez cu ideea unor androizi care vor explora spaţiul cosmic şi care vor fi conştienţi (sau poate nu) că sunt urmaşii unei specii de fiinţe inteligente de pe planeta Pământ. Probabil pentru a afla ar trebui să călătoresc în timp peste mai mult de o sută de mii de ani (nu te poţi încrede în acest număr, chiar dacă am un reper) când voi da nas în nas cu niscaiva androizi conştienţi, printre primii reprezentanţi ai unei noi specii de viaţă artificială, care nu ştiu cât de artificială ar mai fi. Chiar dacă teoretic este posibil şi cum e destul de improbabil să apuc timpurile unei astfel de tehnologii mă multumesc cu călătoriile imaginare. Aş putea argumenta un asftel de scenariu, insă nu sunt în dispoziţia necesară.

O tehnologie pentru călătorii cosmice primită cadou de la nişte extratereştrii, zici? Aştia din galaxia vecină Andromeda îmi sunt dragi şi presimt eu că sunt pacifişti. Sunt delicioase presimţirile cum ar fi aceea că mâine plouă deoarece mă doare în cot, un început de reumatism cu valenţe profetice. Noi, oamenii, avem obiceiul de a ne atribui nişte puteri miraculoase. Ne place să ne încredem şi să facem dovada unei „specialităţi” de nişă, ca să zic aşa în termeni de marketing. Ce iluzorie această „specialitate” a fiinţei umane! Specialitatea şi specializarea sunt peste tot prezente şi le poţi observa aproape oriunde, îndeosebi pe cărţile de vizită, căci pe fruntea unui om nu apar spre deosebire de discursul lui verbal ori scris, adică într-o realitate a poveştilor, căci în realitatea concret-experienţială nu există.

Un om dacă are o legătură profundă cu unul dintre zei în funcţie de orientarea religioasă devine special. El este special chiar şi dacă renunţă aparent la specialitatea lui fiind profund dedicat slujirii zeului şi tuturor celorlate vieţuitoare din ograda zeului. Dând deoaparte religia, o disciplină poate deveni un domeniu spiritual, iar o figură marcantă poate fi un fel de zeu şi activitatea profesională implicit va fi desfăsurată conform unor dogme de către un „specialist”. Nu înţelege greşit că specializarea are ceva bun ori rău (o dihotomie care mă calcă pe nervi când o aud). Specializarea este cunoaşterea aprofundată a unei discipline sau activităţi. Specialitatea specialistului (pentru a evita orice ambiguităţi, mă refer la aroganţă şi dogmatism) şi limitarea lui rigidă la specializarea sa devine periculoasă, deoarece crează separare şi adversitate în raport cu alte discipline şi domenii de activitate, unde întâlnim alţi specialişti. În acest fel, se nasc nenumăraţi mici dumnezei, unii dintre ei cu doctorate şi alte titluri ca însemne ale investirii lor „divine”. Un exemplu vrei? Unii specialişti psihologi speculează despre conştiinţă cu o lejeritate care mă uimeşte (bănuiesc că sunt biasaţi de iluzia cunoaşterii). Este că sunt un specialist? Eu ştiu chestii, tu nu ştii. This is the game cu diferenţa ca aceste chestii sunt interogate şi pot renunţa la ele. (sâc!) Poate că nu-mi iese mereu, dar mă străduiesc.

Şi, revenind la copiii stelelor, cred că dacă medităm profund la această idee, relaţia dintre noi şi orice altceva (plante, fiinţe, pietre) va deveni specială, nu pentru că tu ori eu suntem speciali (şi superiori) faţă de alte fiinţe. Poate va conta mai mult şi mai presus de eu, un individ, relaţia cu toate celelalte entitati ce populează planeta. Ar fi frumos, cred eu, să înţelegem că mâna stânga nu e contra şi nici opusă mâinii drepte, iar eliminarea uneia dintre ele nu înseamnă o alungire ori o creştere în putere ale celeilalte. Desigur, pentru început am putea exersa cu o persoană din apropiere.

 Comentariile sunt închise pentru Fiinte speciale şi specialisti