Iun 252011
 

Sunt filosof, a spus întotdeauna Daniel Dennett, nu om de ştiinţă, iar treaba mea, la care încerc să mă pricep cel mai bine, este aceea de a pune bune întrebări, nu de a plasa răspunsuri. (Am apelat la o inversiune voită, îmi pare că, la fel ca şi în cazul bunelor practici – comparativ cu practicile bune -, bunele întrebări sunt superioare întrebărilor bune, bucurându-se de o mare şi evolutivă caracteristică: transferabilitatea. Desigur, s-ar putea să mă înşel. O bună înşelăciune, de data asta absolut egală înşelăciunii bune. Of.)

Să găseşti mereu întrebări mai bune, din ce în ce mai bune, abţinându-te să rumegi mereu vechile răspunsuri (de câte ori n-aţi molfăit o gumă nepermis de mult?), îmi sugerează progres. Alfel, e doar înaintare. Cum în capul meu mă războiesc sângeros cu dex-ul cam des, noţiunile astea, deşi patalamate academic, după mine nu sunt sinonime.

Să fii un bun critic al întrebărilor nu vi se pare într-un spirit mult mai crescător decât să fii un excepţional exeget al răspunsurilor? Aşa că un motto introductiv al lui Nørretranders, citat din el însuşi, îmi este pe placul deplin: Întrebarea ridicată de neurofiziologul american Benjamin Libet a fost una neobişnuit de bună. Ştiu eu un site în care există zilnic asemenea întrebări şi mai aştept încă unul. Am fost ameninţaţi acolo, pe site-ul gravific, ca vom avea parte de o serie Benjamin Libet (delicat dimensionată „mini”). Am şters, aşadar, articolul meu şcolăresc şi abia terminat despre liberul arbitru (care, desigur, era doldora de multe răspunsuri bune, împrumutate de la centru precum fracul lucios pentru nuntă), pregătindu-mă, în hainele casual, de întrebarea pe care o vom găsi, sigur, la Adrian. (Zic aşa, generic, „întrebarea”.)

Da’ parcă nu-mi vine să mă desprind, aşa că pun umărul la pregătirea terenului abordării interogative a lui Libet.

Pân’ la urmă, ce-i cu EEG-ul ăsta pe capul nostru? (Observaţi câtă generozitate sugestivă, la limba asta română?) În 1929 (unii zic 1924), Hans Berger, un psihiatru austriac, a dat de-o descoperire: dacă pe capul subiectului plasezi, strategic, nişte electrozi, măsori activitatea electrică de pe exteriorul craniului. (Mie mi-ar prinde bine un astfel de EEG portabil întru o clară elucidare academică, sunt cursuri la sfârşitul cărora jur că nu ştiu dacă am dormit sau dacă am visat. În acelaşi spaţiu, nici diferenţă între vis frumos şi coşmar nu mai reuşesc să fac.) Electroencefalograma asta înregistrează undele alfa şi alte patternuri de activitate cerebrală, ritmurile alfa, năstruşnicele, dându-te de gol, de exemplu, când te odihneşti. (Nu, mulţumesc, nu vreau EEG şi la serviciu.)

Ceva mai tarziu, prin anii ’65, alţi domni, Hans Helmut Kornhuber şi Lüder Deecke, nişte neurofiziologi capabili care trudeau la o teză de doctorat, au fost tare curioşi să ştie dacă, în afara stării de veghe sau de somn, EEG-ul e atât de iscusit încât să arate cu degetul (electroencefalografic, desigur) dacă omuleţul evoluat tocmai desfăşoară o acţiune. Deget la deget cu mare bucurie, ei au solicitat subiecţilor să presteze o activitate simplă – exact, îndoirea unui deget! – de foarte multe ori. (De ce de foarte multe ori? Pentru că, unu la mână: trebuie să existe o activitate într-un mare număr de celule nervoase înainte de a se produce o schimbare în câmpul electric din jurul creierului, doi la mână: măsurătoarea se face prin învelişul cranian.) Aşa că au adunat toate măsuratorile în jurul pilonului teoretic: dacă exista un eveniment deosebit înregistrat în momentul în care avea loc acţiunea, semnalul urma să fie amplificat dacă mai multe măsurători erau însumate. Iacătă ce-au aflat stimabilii domni cărora le datorează câte ceva Libet, adică tocmai pornirea: o acţiune simplă (ce poate fi mai simplu decât să-i arăţi degetul partenerului de trafic?) este anticipată înăuntrul creierului, acesta prezentând (hai că ştiţi) bereitschaftspotential, adică potenţial de pregătire, o schimbare ce demonstrează că o acţiune este la linia de start, în pregătire. (Am citit eu undeva că măcar un cuvânt în altă limbă folosit dă, aşa, artistic, o notă de intelectualizare neagresivă. În plus, dacă aţi putut pronunţa ubicuitinilarea, şi aţi putut, tot ce începe cu „bere”, intrasezon, e floare la ureche.) Ce mare scofală, zic? Normal că aşa stau lucrurile, creierul, că doar de-aia-i creier (el cochetează cu factorul g, nu cu punctul g, slavă Domnului că am aflat şi eu, într-un final, care-i deosebirea) pregăteşte acţiunea, socotind cum ar trebui să fie realizată. Corect, de acord: dacă-i zice „de pregătire”, înseamnă că trebuie să fie situată înainte de acţiune, că doar n-oi fi venit cu pluta. Ei da, da’ să vedeţi surpriză cu durata. O secundă întreagă. (Media este de aproximativ 800 ms.) Omuleţii au hotărât să-şi îndoaie degetul, dar cu o secundă întreagă înainte de asta, creierul lor arată că se pregăteau să execute acţiunea. Din aproape în aproape, veţi vedea, s-a născut buna întrebare a lui Libet: dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?

Doar nu credeţi că sunt în stare să răspund eu la întrebarea asta.

Dar vă pot aduce în faţa ochilor minţii un alt precedent al experimentelor lui Libet, a cărui concluzie literalizată, de care am aflat foarte curând, mi-a devenit extrem de dragă. Arthur Jensen (cel care a devenit celebru pentru teoria care susţinea că americanii de culoare sunt, faţă de americanii albi, mai puţin inteligenţi din cauze genetice), a făcut numeroase experimente pentru a măsura timpul de reacţie: 0,25 secunde, foarte normal. Totuşi, părându-i-se că unii dintre subiecţi au păcălit, adică au reacţionat prea încet la modul cel mai deliberat (neavând încredere în ceea ce va face Jansen cu rezultatele experimentale, s-a bănuit că aceasta ar fi fost cauza), le-a solicitat să-şi mărească treptat timpul de reacţie. Ei bine, doamnelor şi domnilor, niciunul dintre ei nu a fost în stare de aşa ceva. Cum încercau să mărească timpul de reacţie cu doar o pătrime de secundă, acesta avansa, obraznic, la cel puţin jumătate de secundă. Până când să afle de experimentele lui Libet, Jansen n-a înţeles ce şi de ce se întâmplă, îmi dau seama cum s-o fi simţit, săracu’ de el.

Ce ne spun toate acestea? Că putem reacţiona extrem de rapid, dar nu putem reacţiona în mod voluntar puţin mai încet. Dacă vrem să reacţionăm puţin mai încet decât reacţionăm în mod instinctiv, e musai să reacţionăm conştient, ori asta ia mult mai mult timp. Conştiinţa nu poate presta puţin mai încet ci doar mult mai încet pentru că – mi se pare o nørr-formulare genială -, conştiinţa este un lucru pe care îl folosim atunci când nu este mare grabă.

(M-am folosit, pentru a înţelege lucruri şi pentru a putea să vi le fac cunoscute – pe acestea şi pe altele -, de Daniel Dennett, Susan Blackmore şi Tor Nørretranders. Ce-a ieşit din capul meu după ce-a intrat, Dumnezeu cu mila – ca să zic aşa -, cât despre timpi de orice fel, să fim serioşi: vi se pare că stau bine?)

 Comentariile sunt închise pentru Te grăbeşti? (sau despre puterea mişcătoare a unui singur deget)  Etichetate cu:,