Iun 262011
 

Unul din doi adolescenţi se pare că a avut adesea idei suicidare. Printre cei care au mai mult de un antecedent, 80% se gândesc frecvent la suicid. După accidentele de circulaţie, se pare că sinuciderea reprezintă a doua cauză de mortalitate la adolescenţi.

Uitasem cât sunt de intense sentimentele trăite de adolescenţi. Am fost surprinsă zdravăn când am aflat astăzi, în urma unei discuţii captivante purtate cu 4 tineri cu vârste cuprinse între 16 şi 18 ani, că absolut toţi au avut gânduri de suicid. Nu-s mulţi. Sunt doar 4. Însă relevant, zic eu. În principiu aceste idei fac parte din criza specifică, în timp ce de mult mai puţine ori ideile sunt puse în aplicare, dar asta nu înseamnă că importanţa lor e de neglijat. Moartea este pentru majoritatea adolescenţilor singura modalitate prin care îşi dovedesc că trăiesc, dar mai ales singura modalitate de a dovedi celorlalţi că ei sunt încă în viaţă.

De obicei parte din motivele clasice (exceptând situaţiile când este vorba de afecţiuni de natură psihiatrică) sunt:

–          Agresivitatea faţă de propria persoană şi faţă de alţii mai puternici asupra cărora nu îşi pot manifesta violenţa. În strânsă legătură cu motivul sus numit, menţionez şi respingerea propriului corp, condamnarea la moarte a acestuia. Această motivaţie apare cu atât mai pregnant în cazurile în care tânărul manifestă ură faţă de unul dintre părinţi şi constată o asemănare din ce în ce mai clară cu mama sau tatăl său – obiect al ostilităţii şi aversiunii. Unul dintre interlocutorii mei de astăzi a menţionat faptul că pe măsură ce trăsăturile i se conturau, constata cu mare dezgust cum începea să semene cu mama ce îl abandonase când avea 10 ani plecând cu actualul soţ în străinătate, cum observa că aveau acelaşi mod de a se strâmba şi a-şi manifesta repulsia faţă de ceva sau cineva şi mai ales cum vocea începea să le semene. Tânăra respectivă a precizat că „îi venea să îşi tragă una în cap” sau „să îşi ia gâtul” şi încerca din răsputeri să se abţină din a face lucrurile care îi aminteau de mama. Adolescentul încearcă cu mare greutate, dar mai ales cu violenţă să se rupă de părinţi la nivel simbolic (chiar şi în familiile armonioase), să îşi definească propria identitate, să îşi descopere unicitatea, să îşi dezvolte aspectele care îl diferenţiază de ai lui. Or dacă pe măsură ce corpul tânărului se transformă dar pare a îl aduce şi mai aproape de unul dintre părinţi sau chiar de amândoi (în cazul similitudinilor flagrante),  e clar că fuziunea continuă să existe, iar procesul de diferenţiere devine complicat, sinuos, greu de suportat. Limitele între adolescent şi părinte se fixează mai anevoios, iar distanţa dintre ei ajunge să fie insuficientă, sufocând copilul. Acesta simte că trupul nu îi aparţine lui, ci în continuare tot părinţilor, simte că nu va căpăta niciodată control asupra propriei persoane. Motiv pentru care îşi face rău prin atac asupra corpului său, ucigându-l (de fapt, ucigându-se). În cazurile fericite, când gândurile suicidare nu apar, adolescentul îşi marchează trupul prin tatuaje, piercing, crestându-l ş.a.m.d., iar asta se întâmplă de obicei ţinând cont de acelaşi scop nodal: pentru a-l delimita de al părinţilor, pentru a-l putea conştientiza, pentru a forţa apariţia sentimentului de individualitate. Pe lângă toate astea, de cele mai multe ori, viziunea dualistă îngreunează fenomenul de creştere şi dezvoltare psihică (accentuând, zic eu, ideile suicidare; în acest sens, pot rememora propria experienţă, când credeam cu toată tăria că dacă aş comite actul suicidar, aş scăpa de corpul pe care îl percepeam ca fiind „nesuferit”, iar sufletul meu ar fi putut fi liber să călătorească oriunde câştigându-şi autonomia) şi încetineşte procesul de conştientizare şi de asumare a identităţii. Afirmarea libertăţii este în mintea adolescentului o consecinţă coerentă a sinuciderii. Mori pentru a fi liber. Mori pentru a rămâne pentru totdeauna în amintirea celor pe care i-ai iubit şi care te-au iubit aşa cum erai în momentul morţii sau în clipele care au precedat decesul tău. Mori pentru a le provoca suferinţă. Mori pentru ca ei să rememoreze clipele petrecute alături de tine şi pentru a îi culpabiliza.  Mori pentru a fi viu! Dacă nu aş şti ce vorbesc, m-aş acuza de nebunie curată şi de cuvinte haotice, fără sens. Dar ştiu exact ce spun. Din fericire, adolescenţa reprezintă cea mai „vie” perioadă din viaţa mea, iar tot ceea ce afirm cu privire la acea etapă este în întregime efect al emoţiilor şi gândurilor reale pe care le-am trăit eu însămi. În plus, astăzi, 4 tineri minunaţi mi-au confirmat că temerile pe care le-am avut eu acum foarte mulţi ani persită încă. A-ţi lua viaţa echivalează cu a rămâne nemuritor. În mintea adolescentului, moartea e privită rareori ca fiind definitivă. În fapt, el vizează doar o scurtă incursiune pe tărâmul morţii, urmată de o reîntoarcere echivalând cu o renaştere pe alte baze, cu altă fundaţie, sub alte auspicii, cu o revenire în sânul familiei de provenienţă şi al mediului (în mediu incluzându-se şi pe sine însuşi) pe care deocamdată îl percepe ca fiind ostil. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Creaţie. Apariţie. Creştere. Rupere. Suicid. Renaştere?