Iun 192011
 

Din ce am observat eu, prima reactie a altor parinti la afirmatia “eu nu imi pedepsesc copilul” este una de perplexitate. Cum adica, nu il pedepsesti? Pai atunci, cum il educi? Prin educatie intelegand cum ii arati cine e seful, cum iti impui autoritatea, cum ii arati Calea? Se simt atacati in esenta lor de parinti, exprimata prin dreptul divin si inalienabil de a aplica pedepse. Este de neconceput aproape ca un copil sa nu fie pedepsit.

Mai rau si mai trist, venind la noi probabil gratie minunatului curent behaviorist, exista chiar voci in domeniul psihologiei sustinand aceasta modalitate de dresare, ca educare nu pot sa-I zic, de a administra copilului pedepse si recompense dupa un program, din nou, bine stabilit, menit sa ii indrepte comportamentul de fiara salbatica mostenit genetic probabil si sa faca din el o fiinta umana.

Din nefericire, aceasta pare a fi mentalitatea prevalenta cu privire la cresterea copilului, vreme de multe secole, activa si in prezent, nu numai la noi ci din pacate si aiurea in tarile asa zis civilizate. Ascunsa sub o denumire si forma mai evoluata, gen bulinute rosii si negre, time-out sau mustrare, pedeapsa este nelipsita din meniul oricarui educator bine in-format.  Sa reamintim argumentul  forte in favoarea pedepselor: pai nu vezi ca functioneaza? urmat de clasicul “ asa am crescut si eu si uite ce mare si frumos sunt acum”.  Functioneaza pedepsele? Functioneaza la fel ca si tortura, pentru ca se bazeaza pe acelasi mecanism: frica. E asta un motiv sa aplicam tortura in educatia copiilor? Sunt un pic extremista, stiu,  insa parerea mea ferma este ca pedepsele distrug, cu mult inainte ca scoala sa inceapa un proces inca si mai metodic, unul din cele mai frumoase mecanisme ale omului: motivatia intrinseca. Alaturi de motivatia intrinseca, mai are sansa sa dispara si mecanismul de creare a unui sistem de valori autentice pe care copilul sa il respecte natural, de-a lungul intregii sale vieti.

Ca sa ies din sfera explicatiilor ezoterice, voi da un exemplu: sa zicem ca doriti sa va invatati copilul ca este politicos sa salute oamenii pe care ii intalneste in cale de-a lungul unei zile. Desi pare o chestie simpla, este destul de greu pentru un copil de 3, 4 chiar si 5 ani sa faca acest lucru in mod constant si constient. Prima etapa ar fi sa ii explicati despre acest lucru, ce inseamna sa fii politicos si care sunt regulile care se aplica in acest caz. Probabil ca e nevoie de mai multe saptamani de explicatii pentru ca copilul sa inteleaga ce doriti de la el. Apoi, copilul invata din ce vede. Acum, ca i-ati si atras atentia asupra acestui lucru, va va urmari sa vada cum va comporati dvs. cand va intalniti cu alte persoane. Mai departe va dori sa exerseze la randul lui acest lucru. Probabil ca s-ar simti foarte confortabil sa inceapa cu cineva cunoscut- poate chiar cu parintele sau. Apoi poate isi va salute unii din prieteni. Totul merge bine si sunt sperante rezonabile ca in scurt timp copilul va salute asa cum o cer regulile. Si dintr-odata procesul se opreste. Copilul refuza sa salute pe oricine, inclusiv pe dvs. Acum ca stapaneste procesul nu mai are chef sa il puna in practica. Sau trece brusc printr-o perioada de timiditate exagerata si astfel de formalitati sociale ies din sfera lui de interes. Asta inseamna ca totul a fost in zadar? Dimpotriva, informatia a fost stocata, invatarea a avut loc si ea se va arata ulterior cand copilul va fi pregatit mai bine pentru astfel de interactiuni sociale. Pana atunci, va continua sa asimileze si sa consolideze informatii despre interactiunile sociale. Pe masura ce va inainta in varsta informatia va fi integrata la un nivel superior si rezultatele aplicarii sale in practica vor fi din ce in ce mai impresionante. Copilul va lua poate decizia ca anumite persoane antipatice nu merita sa fie salutate. Sau ca mai intai trebuie sa cunoasca uo persoana inainte ca un salut sa intre in scena. Oricum ar fi, e sigur ca rezultatul acestui proces va fi un copil adaptat, cunoscator al regulilor de convietuire sociala. As zice chiar ca aceste reguli au fost suficient explorate pentru a fi internalizate si apoi aplicate cu gratie, siguranta si seninatate intreaga viata. E adevarat, procesul presupune si o semnificativa cantitate de rabdare din partea parintelui ca si ceva mai mult timp de “crestere”.

Am putea sa ne imaginam impreuna ce inseamna sa se intervina in acest proces cu pedepse. Nu l-ai salutat pe dl. Popescu, mergi in camera ta si stai singur 5 minute. Credeti ca asta va stimula copilul sa afle mai multe despre ce inseamna salutul? Sau sa ia singur decizia daca vrea sau nu sa salute pe cineva? As zice ca pedepsele repetate isi vor atinge scopul: copilul va saluta intr-un final, dar o va face intr-un mod mecanic, poate chiar va dezvolta anxietati in legatura cu momentul in care va trebui sa salute pe cineva: oare azi v veni cineva pe care trebuie sa-l salut? Daca va veni, ma voi descurca sa il salut? LA ce foloseste salutul asta enervant ? N-am niciun chef sa salut pe nimeni.

Din aceasta perspectiva, pedepsele reprezinta o scurtcircuitate a activitatii naturale de invatare a copilului. Mai mult, il lipseste de posibilitatea de a investiga ce inseamna cerinta respectiva si de a decide singur cursul actiunii. Ii rapeste sansa de a-si construi o motivatie intrinseca pentru actiunea respective si de a face o achizitie ce va ramane cu el pentru toata viata, contribuind la construirea unui sistem de valori intern.

Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pedepsele sunt umilitoare si ii arata copilului cine e in pozitia de forta. Dar despre asta in urmatorul episod. Incet incet ajungem si la limite.

 Comentariile sunt închise pentru Despre Pedepse fara Recompense de aceasta data
Iun 132011
 

Câteodată mă amuz când aflu de unii care îşi extrag importanţa de sine din practica meseriei de psihoterapeut. Dacă eşti unul dintre ei, şi dacă da, sunt aproape convins că vei nega, ori un viitor meseriaş, urmează să afli că importanţa ta în acest rol profesional este invers proporţională cu eficienţa demersului terapeutic. Cu cât crezi mai cu forţă în propria importanţă de sine cu atât rezultatele muncii tale sunt mai proaste. Este doar o teorie nedemonstrată şi cred că ar prinde bine o cercetare în această direcţie. Cred că e posibil ca această relaţie invers proporţională dintre importanţa de sine şi eficienţă sa fie valabilă nu doar în zona psihoterapiei, ci şi în alte categorii profesionale. Dar, îndeosebi aici, importanţa de sine dăunează grav sănătăţii. Este toxică, nu doar pentru omul cu care creezi o relaţie terapeutică (sau măcar te străduieşti), ci şi pentru tine.

Importanţa de sine ca terapeut poate avea legătură cu trei categorii de credinţe:

Credinţa că tu, meseriaşul, deţii adevăruri despre lume, viaţă, creştere psihologică, comunicare interumană, spiritualitate.

Credinţa că tu eşti o fiinţă deosebită care se înţelege mai profund cu o moralitate superioară, tolerantă şi plină de compasiune şi care are o menire din a vindeca alte fiinţe mai puţin evoluate psihologic şi spiritual.

Credinţa că teoria şi metoda şcolii în care te-ai format sunt cele mai tari, adică valide şi de necontestat.

Cu aceste credinţe sinele mititel care practica această meserie îşi creşte valoarea şi stima, luând uneori proporţii divine uimitoare pentru un melc ca mine cu coarne boureşti. Aceste credinţe iluzorii dar protective în raport cu imaginea de sine pozitivă pot deveni nocive în contextul relaţiei terapeutice. Meseriaşul ghidat din „umbră” de identificarea cu credinţele de mai sus poate manipula din ignoranţă sau cu intenţie mintea celui care a solicită ajutor captând-o într-o realitate personală şi străină celuilalt.

Iar acum, dacă-mi permiţi, iar tăcerea ta o voi considera ca acord, mă voi adresa sinelui tau identificat cu fiecare credinţă în parte. Sper că ţi-am devenit simpatic prin propria aroganţă cu care mă adresez cu speranţa ca tu să înţelegi subtilităţile psihologice ale acestor idei. Iar dacă nu am reuşit să te înfurii până la acest moment sper să-mi iasă spre final.

În primul rând, nu cred că eşti meseriaş dacă tu crezi că dispui de adevăruri, dacă nu te îndoieşti şi dacă nu faci dovada unei gândiri sceptice şi raţionale în raport cu lumea, viaţa, mintea şi universul.

Nu cred că eşti meseriaş, dacă dispui de reţete în privinţa dezvoltării umane, fericirii şi, în general, creşterii calităţii vieţii personale. Reţetele în această privinţă îmi par asemenea manualelor de utilizare pentru obiectele de uz casnic. Tind să cred că un om poate fi mai mult decât un automat, adică poate deveni creativ şi spontan şi mai conştient de propriile sale tipare de comportament. Reţetele nu sunt nici măcar pentru maimuţe, ci doar pentru maşini de spălat, prăjitoare de pâine, aragaze, mixere şi tot aşa. O terapie dedicată creşterii psihologice şi nu doar simptomului nu oferă instrucţiuni de utilizare. Pot face parte din proces ca şi artificii auxiliare, dar atât cât este necesar pentru a facilita un nou comportament ori atitudine. Apa nu se bea doar din pahar de sticlă. Căuşul palmelor poate ţine loc de cană. Iar strategia poate fi diferită de la un om la altul şi ce minune când acesta o descoperă el însuşi în loc să-i oferi tu reţeta. Sau comunici cumva cu un aragaz?

Cred că fiecare om poate descoperi propria reţetă a fericirii şi bunăstării personale care nu e aceeaşi mereu, ci se poate schimba tot aşa cum se schimbă anotimpurile. Rolul tau este de a-l asista in acest proces. That ‘s all.

Nu cred că eşti un meseriaş dacă te crezi o fiinţă deosebită eventual cu o menire divină aici în lumea pământeană. Personal nu cred în fiinţe supranaturale şi nici în fiinţe dotate cu puteri speciale, dar cred în abilităţi şi înclinaţii diferite care pot favoriza exercitarea unei meserii sau alta, ceea ce nu are nimic de-a face cu succesul. Rezultatele vin nu doar pe fondul unor înclinaţii vocaţionale, ci şi a unui efort consistent şi de durată alături de alţi factori contextuali favorizanţi.

Aroganţa specialităţii personale sabotează ori programează destinul fiinţei pe care o asisti pishologic cum altfel decât dintr-o poziţie superioară. Aici nu există respect şi nici compasiune, ci doar o demonstraţie de putere personală asupra unei alte fiinţe percepută ca inferioară. Nimeni şi nimic nu îţi oferă dreptul de a influenţa destine (prin constrângere, persuadare, manipulare, condiţionare) conform viziunii, concepţiei şi filosofiei personale asupra vieţii ori conform unor toane de moment. Poţi, desigur, oferi celui însetat, dar nu cred că e necesar să-i torni pe gât, căci are mâini. Nu creea handicapuri şi nici dependenţe numind asta ajutor profesional.

Nu cred că eşti un terapeut dacă nu ştii să renunţi, să separi ori să te separi şi care nu ştie să refuze cererea cuiva căruia nu-i este sete. Antipatizez meseriaşii care fac analiză psihologică şi care caută să salveze „suflete rătăcite” chiar şi în parcuri la o plimbare ori într-o întâlnire amicală.

Teoria şi metoda şcolii pot deveni dogme, iar tu o persoană dogmatică – crezi orbeşte în ceea ştii. Nu vezi şi nici nu auzi pentru că orice dogmă are un statut special în raport cu restul şi anume este minunată, miraculoasă uneori. Nu eşti tu un individ deosebit, practicând o metodă minunată?

Un copil care se joacă de-a doctorul îmi pare atât de autentic în jocul lui. Dar ştii de ce? Nu se ia prea în serios. Este fermecat de joc în timp ce se joacă. Noi adulţii am uitat de farmecul jocului, fiind fascinaţi doar de iluzii, cum ar fi iluzia importanţei de sine.

 Comentariile sunt închise pentru Broscuţele balonate cu trompe de elefanţi
Iun 122011
 

„Doresc ca tu să îţi doreşti să fii mai ambiţioasă.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti să petrecem timpul împreună în parc.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti o casă în aceeaşi zonă a oraşului, mai aproape de părinţii mei.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti să concepem un copil cât mai curând.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti la bătrâneţe să ne retragem pe malul unui lac la ţară.”

„Doresc ca tu să doreşti să facem dragoste în fiecare zi.”

Ce se întâmplă dacă ea/el nu îşi doreşte ceea ce îţi doreşti tu? Hmmm…vă despărţiţi, nu? Şi pe urmă ce întreprinzi? Cauţi pe altcineva care să răspundă mai bine nevoilor şi dorinţelor tale? Ok. Şi dacă peste un an natura dorinţelor următorului partener (nu cel actual, ci viitorul) se schimbă şi nu mai corespunde în totalitate cu ale tale? Dacă din diverse motive, preferinţa ei/lui de a-şi petrece tot timpul liber doar cu tine se schimbă? Sau invers: dacă natura dorinţelor tale se schimbă şi nu mai vrei tu să îţi petreci tot timpul liber cu partenerul, spre exemplu, alegând să ai o seară pe săptămână pentru lectură? Ce faci? Te desparţi din nou şi porneşti iar în căutare? Cu următorul partener cum procedezi? Corespunde dorinţelor şi nevoilor de la momentul cu pricina, dar dacă peste încă un an natura dorinţelor voastre se schimbă iar? Şi iar, şi iar, şi iar. Cam la câţi parteneri ajungi până la sfârşitul vieţii? Şi unde e stabilitatea? Şi cum îţi educi copiii, târându-i prin zece familii diferite doar pentru că nevoile mamei sau ale tatălui se schimbă de două ori pe an? Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Despre dorinţa ca celălalt să îşi dorească

cum gandesc acum

 Posted by on 12 iunie 2011  Sens si constiinta
Iun 122011
 

„Privim universul cu un fel de aparat fizico-mental. Acest aparat poate reactiona numai la anumiti stimuli. In cadrul unor anumite limite, destul de inguste, aparatul poate fi reglat. Natura faptelor pe care fiecare dintre noi le percepe drept primordiale si impuse de realitate, depinde de felul instrumentului individual si de modul cum am fost educati, sau de modul cum, in mod deliberat, am hotarat sa-l reglam. Pornind de la aceste date putem trage anumite concluzii, care pot fi, din punct de vedere logic, valabile sau nu. Orice filozofie este, din punct de vedere intelectual, legitima, daca – primo- porneste de la fapte care pentru filozoful respectiv constituie date  si daca – secundo- constructia logica edificata pe aceste date sta in picioare. O filozofie intelectuala nu este insa identica cu o filozofie legitima din punct de vedere moral. Putem sa reglam instrumental de care dispunem, in mod deliberat, printr-un act de vointa. Acest lucru inseamna ca putem dori modificari ale experientelor noastre personale, care sa ne fundamenteze filozofia si datele pe care le luam drept punct de plecare. Problema este cum sa construim niste punti intr-adevar solide si logice, care sa lege faptele date de concluziile filozofice. Aproape de nerezolvat. Nu exista argument inatacabil in favoarea niciuneia din teoriile cosmologice esentiale. Atunci ce ramane de facut? Sa ne agatam, in masura posibilului, de faptele empirice, avand mereu in minte idea ca aceste fapte sunt modificabile, de catre oricine doreste sa modifice aparatul preceptor. Asadar fiecare poate vedea, fie o iremediabila absurditate si abjectie, fie posibilitati de declansare a unor valente de bine- dupa cum vrea: este o chestiune de alegere.”

Aldous Huxley, Orb prin Gaza, (1936)

 Comentariile sunt închise pentru cum gandesc acum
Iun 102011
 

La o primă vedere, dependenţa în cuplu ne ofera confort, stabilitate, siguranţă, comoditate, consecvenţă, echilibru. De ce am dori sa renunţăm la dependenţă? Să zicem să sunt nenumărate motive. De exemplu: pentru că nu are potenţial de creştere, fiindcă te face să stagnezi, îţi îngrădeşte libertatea, nu te lasă să îţi manifeşti potenţialul real. În cadrul unei legături de cuplu având la bază dependenţa, o analiză mai amănunţită a sentimentelor care îi leagă pe cei doi participanţi la relaţie, te va face să concluzionezi că de fapt membrii nu acţionează natural, curgător, spontan, nestudiat, ci majoritatea comportamentelor acestora este urmare a unor forţe obsesionale, a unei frici intense, a unui sentiment de panică atotcuprinzător. Într-o relaţie de dependenţă, presupunând că tu eşti soţia, dacă el te va ruga să îi promiţi că nu îl vei părăsi niciodată, ce vei face? Îi vei promite, deşi corect ar fi să îi aduci la cunoştinţă realitatea, şi anume că în prezent îl iubeşti, nu îţi trece prin minte posibilitatea unei despărţiri, însă eşti om şi schimbarea este singura constantă din viaţa unei persoane, iar dacă la un anumit moment din viitorul vostru (peste o lună, un an, cinci, zece ani sau poate niciodată) nevoile tale psihologice fundamentale nu vor mai fi satisfăcute în cadrul cuplului vostru, nu îţi poţi asuma responsabilitatea pentru acţiunile tale provocate de neîndeplinirea trebuinţelor. Aşa că…nu îi poţi promite nimic. Dar asta nu înseamnă că în prezent nu eşti cu totul lângă el şi că iubirea voastră nu e completă. Promisiunile increzătoare şi pline de optimism sunt înşelătoare şi sunt cauzate de angoasă, de anxietate, poate şi de culpabilitatea pe care o resimţi faţă de el. El îţi cerşeşte promisiuni din cauza nevoii lui de siguranţă, din cauza anxietăţii de abandon pe care o resimte, din cauza naturii fuzionale a relaţiei voastre, a fricii de a nu rămâne singur, a nevoii de contopire cu mama probabil (deci, ca urmare a lipsei de asumare a responsabilităţii pentru propria existenţă şi a dorinţei de a se uni în continuare cu cineva care îl va iubi indiferent de obstacolele şi greutăţile vieţii). Iar tu îi vei satisface promisiunea (vorbele nu costă) în principal din aceleaşi motive. Este securizant chiar şi pentru un adult să ştie că cineva „îl veghează” şi îl iubeşte indiferent de acţiunile sale sau de evoluţia sentimentelor sale. Din punctul meu de vedere, dependenţa nu poate fi caracteristică decât persoanelor care nu şi-au asumat creşterea şi transformarea din copil în adult. Din ce motiv un adult stăpân pe sine, care se angajează să fie răspunzător pentru viaţa sa, care e conştient de propria valoare, care îşi cunoaşte punctele forte, dar şi limitele şi slăbiciunile, s-ar agăţa de alt adult şi nu şi-ar imagina viaţa fără respectivul? Da, accept asta în cazul în care e vorba de iubire pură, dar graniţa dintre dependenţă şi iubire e greu de identificat şi nu poate fi recunoscută decât printr-o profundă analiză interioară. Continue reading »