Iul 312011
 

Musai e să scriu şi azi, deşi sunt cu timpul în sac, pentru c-am dat de un experiment taman bun de prezentat într-un weekend care anunţa ploi seci şi atitudini acre, mai ales dacă v-aţi fi dus în vizite la mame sau, şi mai rău, la soacre. … Realizaţi, sper, că ăsta-i doar un prost şi trist umor, generat, clar, de un deficit materno-s(o)acral.

N-o să încercaţi să negaţi, însă chiar şi în perioade de maximă răzvrătire şi delimitare, toţi am beneficiat de un inconştient cam sprinţar, care ne-a lucrat fără doar şi poate (era să zic: „pe la spate”). „Oare ce va spune mama?” ne-a ciocănit, fără încetare, în cap. (Ce o să zică sau ce n-o să zică, mai contează oare poziţionarea, când în final e urmărită, de fapt, acceptarea?)

Mare lucru (ca s-o luăm de unde, de fapt, trebuia să pornim) că psihanaliza nu s-a dovedit a fi singura cale de acces spre interiorul minţii noastre. Psihologia socială vine din urmă cu un fitness senzaţional, lucrând pe un aparat de intelecto-gimnastică extrem de actual, fără să gâfâie teoretic deloc şi fără să se opintească experimental, interesată fiind, mai mult ca niciodată, de malaxorul nostru igieno-mental. Inconştientul neluminat n-a rămas doar arena bătăliilor psihice sângerânde, ci s-a fertilizat într-o pepinieră de acte profunde – să le zic altruiste? – care vin peste noi, în linişte, ca să transforme durele acţiuni conştiente într-unele mai blânde (şi, câteodată, chiar triste). Aveam să aflu că Bargh, ca şi Chartrand (în „The unbearable automaticity of being”, American Psychologist 54, 462 – 479), vede inconştientul drept „valetul mental” care are grijă de noi, de dorinţe sau de nevoi, fără să mai fie deloc necesar să îl fluierăm noi. Aşa că, liberă de multe sarcini cognitivo-logistice, mintea conştientă se poate lăfăi în luxul reflecţiilor (in)decente, al sensurilor decidente şi al alegerilor pertinente. Aşa să fie, oare? Conştienţa e liberă de iluzia directoare? Inconştientul nostru e partener corect sau, totuşi, necinstit? Tovarăş de afaceri care ne eliberează de povara multor fapte (a se vedea cum funcţionează, la parametri maximi, orice abilitate) sau asociat care îşi introduce mâna în contabilitate, semnând în locul nostru multe acte?

Sens şi scop. Cuvintele magice care le luminează pe toate. Mama. Dorinţa de a o face mândră de noi (cât am fi noi de răi). Dacă unul dintre ţelurile noastre în viaţă este să facem lucrurile bine într-un fel şi pentru mama şi ne-am întrebat, de multe ori, bibilind mărgele sau rezolvând exerciţii de matematică grele: „Oare ce ar spune mama? Ar fi mândră de mine?”, să fiţi sigur că inconştientul, care ascultă pe la uşi şi priveşte chiar şi prin găuri de lacăte grele, a înregistrat neliniştea noastră şi s-a pus, deja, pe implementat strategii paralele. Ce va face un valet bun, instruit? Îţi va aduce ziarul chiar şi fără să suni dintr-un clopoţel aurit. (… Mda. De acord. Asta poate face chiar şi un câine… În lumina asta nouă, ştiu o broască ţestoasă ce-şi va schimba priorităţile, de mâine.)

Inconştientul nostru, niciodată nemotivat, este extrem de sensibil la oameni. Aşa că mai ales în acest caz, când o avem în mintea ascunsă pe mama (desigur, fără s-o vedem şi nici măcar s-o gândim), inconştientul ne va pune pe jar, să facem, adică, un efort suplimentar în orice-am întreprinde, doar e vorba de mama, nu de orice părinte!

Fitzsimons, Bargh, 2003: „Thinking of you: Nonconscious pursuit of interpersonal goals associated with relationship partners” (Journal of Personality & Social Psichology 84, 2003: 148 – 164): într-una din zile, cercetătorii au adunat mai mulţi studenţi albi – adică şobolani umani ţinuţi în cuşti cognitive şi hrăniţi cu resturi mucegăite de psihologie; … studenţi din lumea-ntreagă, iertaţi-mă pentru marea jignire şi lipsa de prestanţă, mă aflu sub influenţa învăţământului (mult) prea deschis la distanţă -, aceia ce, cu mai multe luni înainte, răspunseseră unui chestionar în care declaraseră ce scopuri aveau, în funcţie de mamele lor. (Unii aveau, alţii nu, lupta se dădea cam pe la jumătate, de ce în lumea asta, când e vorba de mame, lucrurile sunt, de regulă, echilibrate?…)

Să facem un mic popas de psihologie cognitivă. Schemele mentale – vi le amintiţi, nu-i aşa? Neuroni diferiţi care, adunaţi şi-nschemănaţi, ştiu totul despre mama. Pe oricare dintre ei i-am întreba ceva despre ea, pentru că de regulă, neuronii vorbesc cam prea tare, ceilalţi neuroni află şi se pregătesc, şi ei, de mişcare. Tac şi ascultă, gata oricând de sinapse materne, de completare. Efectul de priming, de restabilire şi înaintare. (Neuronii schemelor sunt foarte buni fraţi, se ajută unii pe alţii in orice împrejurare.)

Aşadar, studenţii au fost împărţiţi în mai multe grupe, unii dintre ei beneficiind de tratament special, inconştientul lor fiind în aşa fel manipulat încât să activeze scopurile legate de mamă. Într-o discuţie amicală, destinsă şi extinsă (astfel încât să acopere întreaga zonă de interese şi valori, în care scopul, de orice fel, este întotdeauna parte cuprinsă), au fost întrebaţi ce preferinţă politică are mama, ce formaţie preferată, la ce vârstă s-a măritat, ce şcoli a urmat, care e marea ei pasiune, ce profesie are etcetera, adică au activat toate părţile schemei mentale „mama mea şi scopurile sale”. În fapt, şi scopul lor legat de mamă fusese zdravăn scuturat.

Alţi voluntari au fost întrebaţi doar despre ei, fără vreo referire, cât de mică, la  mamă  (consonant,  ar  fi  trebui  să  scriu „mămică”.     … Dac-aţi şti cât mă scot din sărite astfel de diminutive!… Cum, adică? Dacă are copil mic, înseamnă că şi ea se face mai mică? Regresează din start, funcţional, din rolul fundamental? Cât despre tată, phuaiii, tătic... Nu, frăţioare, dacă e deja adult responsabil cu copil în dotare atunci să fie de la început mamă şi tată mare.)

În final, toţi studenţii au primit câte un test de abilităţi verbale, simplu ca bună ziua: pornind de la un set de şapte litere, în cinci minute să genereze cât mai multe cuvinte. Ei bine, voluntarii care aveau drept scop ca mamele lor să fie mândre de ei şi cărora tocmai li se scuturase, zdravăn, schema maternă, i-au umilit pe toţi ceilalţi la nivelul de performanţă. (Desigur, întrebaţi fiind după aceea, nici unul nu a realizat că schimbul de întrebări-răspunsuri despre mame le-a influenţat radical rezultatul în rezolvarea sarcinii. Inconştientul, agitat şi bine pus pe treabă, a ridicat scopul subiecţilor de a o face mândră pe mama la rang de pârghie acţională, ducând, precum aţi văzut, la rezolvare ultra-favorabilă.)

… Nu mă pot abţine să nu cârcotesc, aşa cum am mai făcut-o de dulce, cândva, într-un articol de post. Ăsta e test de abilităţi verbale?! Şapte litere în mai multe cuvinte?! Erau studenţi, pentru Dumnezeu, nu elevi de liceu… Eu i-aş fi tratat cu mult mai mult respect şi seriozitate: le-aş fi dat şapte cuvinte  amestecate (de exemplu: „ăsteia, dat, premierul, jos, ţării, neapărat, trebuie” pe care să le fi aranjat, în maximum 15 secunde, într-o propoziţie logică şi vitală, asta mai zic şi eu competenţă analitico-verbală! De exemplu: „Premierul ţării ăsteia trebuie nepărat dat jos.”

… Aoleu, am cam încurcat-o. Acuma-mi spuneţi c-avem microfoane pe site?! … Nu trageţi în reprezentant de popor, vă implor, nu vedeţi realitatea? Păi nu scuturarăm de scheme, pân-acu’? N-am niciun strop de vină, vă conjur! Responsabilă pentru performanţa mea lingvistică e mama, bre, e mama, nu intelectul meu politic pur!

Iul 292011
 

Până la un moment dat, pe drumul meu Gianna nu se afla deloc. Îi remarcasem, desigur, particularităţile, dar nu rezonam cu nimic, nici măcar cu hiturile esenţiale, unele dintre ele senzaţionale. Când îns-a luminat sclipirea de mare trebuinţă, adică într-o zi când, din senin, am vrut cu-adevărat s-ascult, am dat de “Pia come la canto io”. Întrebaţi-mă dacă voi putea considera vreodată că vreo altă operă rock o va putea depăşi şi vă voi răspunde, răspicat: niciodată. Mi se pare desăvârşită (are importanţă faptul că Gianna a lucrat la ea 12 ani?): povestea curge, muzica înconjoară şi ridică totul fenomenal iar la sfârşit, deşi nu ştii italiană deloc, înţelegi dacă nu întreaga natură umană, măcar de unde se-aude susurul ei vertebral. Condiţia esenţială este să fie ascultată întreagă, doar atunci se-adună strălucirea ei de-a dreptul deplină, altfel sunt piese mai mult sau mai puţin reuşite, alăturarea lor reflectă însă lumina într-un fel special. O ascult mai ales atunci când sunt speriată şi agresivă, iar la sfârşit mă trezesc la fel, dar e-atât de altfel lumea şi rostul meu atât de plin c-un suflet în mine mai puţin!

O cunoaşteţi pe Pia de’ Tolomei, căci aţi fost cu Dante, în timpul liceului, prin Purgatoriu, şi v-aţi întâlnit cu ea pe la mijlocul părţii a doua, în cântul V:

“ Oh, când va fi să te reîntorci în lume

Şi fii-vei odihnit de pribegia

Ce te-a sleit  –  porni alt duh a spune -,

Adu-ţi aminte şi de mine, Pia:

Trup Siena-mi dete şi Maremma moarte:

O ştie cel ce-mi puse pirostria,

Jurând credinţă veşnică să-mi poarte.”

Dacă aţi ratat clasa de filologie, atunci sigur că aţi ajuns mai târziu, cu Donizetti, acolo unde trebuia, la opera analitică şi geometrizată. Soţul Piei crede că i-a fost necredincioasă şi o trimite, spre pieirea binemeritată, într-o carceră încrâncenată. Pentru că Pia e mai puternică decât ameninţările mişcătoare şi nu se lasă viu murită, se va afla în curând faţă în faţă cu otrava care, din păcate, e nemiluită. Imediat, dar mult prea târziu, Nello află că bărbatul pe care fusese gelos era, de fapt, fratele ei. Ceva nou sub soare? Ceva întunecime prin măruntaie de sertare?

Etimologic, adulterul se întovărăşeşte cu verbul adulterate, care înseamnă “a scădea calitatea unui produs prin adăugarea unor substanţe străine”. A boteza vinul cu apă. A contraface laptele. A falsifica adevărul. A introduce o nouă spermă, mai albă. A deveni imediat următorul.

Pe la 1760, James Boswell a gândit cu voce tare aşa: “Există o mare diferenţă între actul de indifidelitate la un bărbat şi la o femeie.” Samuel Johnson a replicat imediat: “Da, diferenţa e infinită. Bărbatul nu-i aduce femeii în casă copiii bastarzi.” (Boswell a fost biograful lui Johnson şi tare cred că l-aş fi invitat la un ceai de piersici într-o după amiază, într-atât de mult îmi place stilul său de a biografa revoluţionar, fără şablonări rigide şi teamă de stil personal. Apropo de asta, pentru un ban cinstit şi moral, ar dori cineva, vreun om comun şi normal, să-i scriu biografia într-un mod natural?)

Bărbatul, un conservator din fire, nu modifică nicicând aceeaşi proprietate vie.

Bărbatul, mai ales prin alte femei, o solidifică.

Bărbatul, vânător natural, interzice categoric accesul pe propria moşie.

Aşa că, şi de nu se nasc copii, adulterinii sunt pedepsiţi amândoi (să nu-mi spuneţi că lucrurile nu stau aşa, chiar de s-a-nmuiat Codul Penal), în unele cazuri sunt chiar torturaţi şi ucişi (n-aţi auzit de ascuţitul topor conjugalo-moral?), desigur că femeia mai mult decât bărbatul (de-aceea şi mai puţinele coroane de flori şi nici pietricică de monument funerar) pentru că, nu-i aşa?, poziţia conjugală a femeii face (încă mai face) ca evenimentul adulterin să fie considerat drept o infracţiune deosebită, la modul cel mai barbar. La adresa cui, are rost să întreb? A soţului, desigur, prejudiciat în ceea ce are drept bun individual, proprietatea măsurată de teren vaginal. Ţi-ai introdus, infamule, ceva în curtea mea. Ai permis, nenorocito, să fie pângărită calea mea. Va mai curge, sunt convinsă de asta, mult sânge colorat şi cald de amant ipotetic sau poate real, pentru că încă există o conectare a geloziei sexuale la ancestralul instinct de proprietate şi de control sexual (şi va mai tot exista – evolutiv, lucrurile cer mult timp pentru comanda a deselecta).  Un eseu deosebit (pe gustul meu, adică), “Bărbatul care şi-a confundat soţia cu un sclav”, al lui Margo Wilson şi Martin Daly (“The man who mistook his wife for a chattel,” in “The adapted mind. Evolutionary psychology and the generation of culture”, Barkow, Cosmides şi Tooby, Oxford University Press, New York, 1992), scoate în evidenţă faptul că bărbaţii nu au în vedere doar exercitarea controlului şi o pază mai deosebită vizavi de orice rival, ci mai ales declararea şi afirmarea dreptului de proprietate asupra soţiei, bun conjugal, în special pe parte de uter generaţional. Avem dreptul, nu-i aşa?, să manifestăm controlul deplin asupra oricărui fel de proprietate, dar bărbaţii, mai ales, au drept de prim control pe sexualitate. De altfel, primul semn fundamental îl reprezintă inelul de logodnă (cum ar veni, bonul “de casă”, bon aproape fiscal). Cui i se dă (un singur exemplar), cine îl poartă până la semnarea actului de proprietate final? … Aha, da. E un bun semnal. Simţi cumva vreo presiune ciudată, pe vreun inelar?

Repetând ce-am tot aflat de pe drum, pân-acum, conform perspectivei evoluţioniste, bărbaţii vor reacţiona dezadaptativ (în raport cu pilonul “sănătate mentală şi securitate”) faţă de infidelitatea sexuală, iar femeile în legătură cu cea emoţională. Bărbaţii-bărbaţi şi femeile-femei. Cum reacţionează însă bărbaţii-taţi şi femeile-mame? Dar bărbaţii-fraţi şi femeile-surori? Doar nu sunt alţii, nu se transformă senzaţional, nu-şi contrazic, controlează sau escamontează RED-ul sau “raţionamentul” emoţional!  Părinţii, indiferent de sex, sunt mai afectaţi de infidelitatea sexuală a nurorii şi infidelitatea emoţională a ginerelui. Fraţii de ambele sexe sunt mai afectaţi de infidelitatea emoţională a soţului surorii şi de infidelitatea sexuală a soţiei fratelui…. De ce sunt în stare genele comune, frate…, ce trăsătură selectivă de conformitate… (Michalski, Schackelford, Salmon: “Upset în response to a sibling’s partner’s infidelities”, Human Nature, vol. 18, 2007, pag. 74 – 84)

… Ce să vă mai spun, acuma, la final?

Mlaştinile-s pline de femei nevinovate.

Otrăvurile aşteaptă, răbdătoare, pe raft.

Bărbaţii sunt plecaţi la vânătoare.

Secretorii amanţi sunt iarăşi în fapt.

Fir-ar să fie, sună la uşă ca să mă aresteze.

“N-am ştiut, Doamnă, că e termen guvernamental ca să asigur ce n-am. … Da, Doamnă, şi eu tot de asigurarea de bunuri vorbeam.”

Iul 292011
 

sunt in carapace

 ma simt infasurata intr-un zid de care mi-e imposibil sa trec

 pe care majoritatea oamenilor din jurul  meu

il ocolesc cu gratie

la un moment dat am crezut ca am evadat

dar mereu si mereu ma intorc in acelasi loc

stransa intr-un mod ciudat de protector

 in invelisul pe care mi l-am construit ani la rand

confortabil si restrictiv in acelasi timp

acum multa vreme de-a dreptul salvator

are consistenta pantecelui matern

pe care niciodata nu mi l-am amintit

si duritatea sticlei incasabile

realitatea ar trebui sa fie mai mult decat o bila uriasa

realitatea ar trebui sa fie curgatoare mi se spune

pentru cine are curajul sa nu opreasca curgerea

si sa-i priveasca pe ceilalti in ochi

nu mai cred demult ca e suficient un pas si esti liber

nu mai cred demult ca trebuie doar sa vrei

calatoresc printre straturi

si astept sa ma transform

in fluture

 Comentariile sunt închise pentru in carapace sau realitate reproiectata
Iul 282011
 

Emoţiile intense sunt indicatori de acces în privinţa recuperarii unor amintiri. O idee la care voi reveni. Însă ştim bine cum că memoria este un proces reconstructiv. Amintirile nu sunt de încredere. Dacă îţi imaginezi o conversaţie cu un extraterestru o poţi numi amintire odata încheiat procesul imaginativ, deoarece conversatia va fi retinuta în memoria de lunga durata. În situatia în care procesul a fost derulat într-o stare de constiinţă modificată poţi ulterior chiar crede (cu atât mai mult când crezi cu tărie în prezenţa lor prin apropiere) că ai petrecut câteva ore minunate cu acea entitate din Tau Ceti, un sistem solar care are în centru o stea asemenea Soarelui aflată la 12 ani lumină – motiv de interes pentru căutătorii de viaţă extraterestră.

Se poate intampla ca o persoană care îşi doreşte o astfel de conversaţie (în funcţie de preocupări poate fi chiar cu Dumnezeu, cu sufletul cuiva drag ori cu spiritul vreunui animal ca în calatoriile samanice) sa intre spontan într-o stare de reverie acompaniată de o emoţie intensă de bucurie ori de seninătate, iar mintea va genera un film al acestei conversaţii în care persoana va fi un personaj activ şi nu un spectator. Procesul imaginativ crează, mixând informaţii care sunt deja prezente în memoria de lungă durată. Starea conştiinţei la momentul derulării filmului fiind alterată şi deci filtrul raţiunii adormit (în unele cazuri nu cred că există) filmul dobândeşte caracterul realităţii.

Nu te grăbi. Nu e nimeni nebun aici. O astfel de persoană va avea unele îndoieli cu privire la veridicitatea întâlnirii. Fără aceste îndoieli, pot fi de acord şi putem avansa ipoteza unui derapaj psihotic. Oare chiar să se fi întâmplat? E doar imaginaţie? Dar a fost atât de real! Subiectul nostru nu ştie că aşa zisa realitatea e fabricată în interiorul capului de către un mare regizor, creierul. (într-un anume sens, suntem co-participanţi la o iluzie colectivă creată de creierele noastre şi pe care o numim realitate obiectivă.)

Spre deosebire de regizorii de filme de la Hollywood, creierul reuşeşte să creeze filme care par extrem de reale, deoarece dispune de toate modalităţile senzoriale. Integrarea senzorială extinsă (nu doar a informaţiei vizuale) într-un film fiind, de altfel, şi aspiraţia regizorilor şi programatorilor de realităţi virtuale.

Cum e posibilă o aşa păcăleală? Iluzia e alimentată de emoţiile intense şi ample. Am trăit pe pielea mea, ne spune subiectul. Emoţia reprezintă energia care alimentează filmul. Fără curent electric nu avem film. Emoţia este asociată unor interpretări cognitive. Emisfera stângă crează povestea (în cuvinte) a ceea ce simţim conform neurostiintelor cognitive. În toată această poveste, subiectul nostru a devenit un agent fără liber arbitru (exista studii care arata ca acest liber arbitru e mai degraba iluzoriu), deoarece câmpul conştiintei sale este drastic limitat. Astfel că, filmul se derulează automat fără participare conştientă şi voluntară, astfel că nu poate pune pauză la film şi derula înapoi pentru a revedea secvenţa în care entitatea îi dezvăluia secretul fericirii ori al călătoriei în timp.

Cu mare uşurinţă, intrucât emoţia trăită intens a ancorat solid amintirea, va relata povestea conversaţiei neobisnuite şi altor persoane, adăugând alte elemente (de validare) care nu au fost prezente la momentul evenimentului. Totuşi, confruntat cu scepticismul unora, eroul nostru se decide să încerce o sedinţă de hipnoză. Ce crezi că descoperă? Neobisnuita intalnire chiar a avut loc, deoarece experienţa a fost… solid memorată, dar reconstruită cu poveşti în care crede şi care sunt (ca orice credinţă) puternic conectate la identitatea de sine. Mai mult, hipnotizatorul biasat de propria sa expertiză şi de propriile credinţe, îi validează teoria, introducând elemente sugestive în starea hipnotică.

Memoria este un proces reconstructiv şi dinamic asemenea unui fişier în care scriem mai mereu (nu ştim că facem asta!) şi nu fix, static cum este un fişier închis acum 10 ani şi pe care dacă îl redeschidem astăzi este acelaşi.

Încredinţat de acest adevăr (nu de acesta, ci de cel de mai sus) îşi face un blog sau scrie o carte pentru a împărtăşi publicului larg povestea sa. Încurajat de apetenţa publicului pentru mistic şi ezoteric va porni o campanie de promovare a existenţei acelor entitati din Tau Ceti, asumandu-şi un rol de mesager pentru umanitate. S-ar putea să fie un tip fericit (mai ales, că face tot mai des calatorii diplomatice), deoarece şi-a găsit un sens nobil, iar în ceea ce ne priveşte cred că ne putem întoarce la ipoteza cu derapajul.

 Comentariile sunt închise pentru conversatii cu entitati din Tau Ceti
Iul 282011
 

Dragii mei, sigur că vă amintiţi, despre creierul fenomenal de cal am mai vorbit, de ce n-am face-o şi despre fundul lui senzaţional?

Delirezi lingvistic şi articolistic, Madam, îmi veţi spune pe şleau, cât de jos vrei să cobori ştacheta privirii psiho-anatomice pe un site serios, academic şi moral? Păi, până la fundul de cal, zic, cât despre delirat, creierul meu, la fel ca şi al vostru, se joacă cu joncţiunile cognitive ceva de speriat.

Anotimpistic, vara asta e vara mea cu belele. Nu vă voi plictisi cu detalii existenţiale minore dar major de tembele, ci v-arunc direct în gaura prăpădului fundamental: în toamnă am de dat examenele la statistică. (… ce-aveţi cu praful de pe dex, iar? păi dacă aşa se spune: din punct de vedere statistic, lingvistic, artistic, aiuristic, logistic etc., anotimpistic devine de-a dreptul necesar…) Aţi aflat deja cât costă espiesesul salvator şi senzaţional, aşa că înţelegeţi, din punct de vedere material, de ce creierul nostru, săracul, n-are în baza de gestiune un program de analiză statistică individual. Credeţi cumva că domnişorul va accepta un aşa afront personal? V-arăt eu vouă echipament logistic esenţial, zice ‘mnealui (cred că un pic ofuscat), nu rămân eu de fundul căruţei, pardon, de fundul de cal! Aşa că, ţanţoş şi (i)raţional, se pune într-una pe corelat, de-a dreptul consecvenţial.

De testul Rorschach am aflat cu toţii. (Pentru unii este atât de tentant, încât şi-au imprimat „modelul” colorat chiar şi pe materialul de purtat. Nu râdeţi, am văzut Rorschach pe un tricou de băiat.) Cândva la mare preţ prin tehnica proiectivă de interpretare a petelor de cerneală, testul a condus destulă vreme  în  topul uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti.  (Unii spun că aşa stau lucrurile şi acum.)  (… Ups. Greşeală comună de exprimare sau act ratat esenţial? „… uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti” în loc de „…uneltelor de diagnostic ale psihanaliştilor”. Vă rog, vă implor, nu mă chemaţi la tribunal.) Nu voi intra în amănunte de controverse actuale pe subiect (nu penetrez pentru că încă nu sunt în stare, nu pentru că n-am afinitate de delimitare), dar voi puncta: 10 planşe, 5 alb-negru şi 5 policrome, ce scot în evidenţă, prin abordarea perceptivă individuală, structura trăsăturilor de personalitate. În viziunea mea, în întâmplarea petelor de cerneală domină o idee oarecum fundamentală, speculativă funcţional: e suficientă plasarea faţă în faţă cu ambiguitatea sau cu incidentarea pentru a ne releva interioritatea la modul cel mai clar.

Ei bine, în 1969 (testul Rorschach s-a născut în 1921, trecuse, deci, de majorat), Loren şi Jean Chapman, o familie de profesori de la Universitatea din Wisconsin, au publicat în Journal of Abnormal Psychology (numărul 74, paginile 271 – 280) un studiu teribil de interesant: „Illusory correlation as an obstacle to the use of the valid diagnostic signs”. În acea perioadă homosexualitatea era încă văzută drept o boală mentală (credeţi că de atunci, în optica de abordare, s-au folosit dioptrii foarte mari?) aşa că, sper că vă imaginaţi, testele proiective reprezentau mană cerească pentru utilizatorii şi analizatorii de pete pe cearceaf ale celor deja stigmatizaţi. Chapmanii au avut excelenta idee de a pune sub lupa cercetării 32 de terapeuţi cu ştate vechi în domeniu, interesaţi fiind de ceea ce au observat aceştia la clienţii lor homosexuali scanaţi cu Rorschach (am vrut să zic, de fapt: „împroşcaţi cu Rorschach”, da’ m-am repliat). Aproape jumătate au răspuns că homosexualii aveau tendinţa de a vedea un conţinut anal, adică da, pe naiba, fundul de cal. Ei bine, cercetările controlate au arătat altceva: comparativ cu heterosexualii, homosexualii bărbaţi nu sunt deloc mai predispuşi să vadă funduri sau, cine ştie, alte organe de cal. În desluşirea iţelor acestei deraieri interpretative, cercetătorii s-au folosit de un alt animal: şobolanul alb, adică studentul uman. (Repet, clinicienii raportau regulat covariaţii între răspunsurile la test şi orientarea homosexuală, pe când ei, cercetătorii, nu izbuteau să le descopere, oarecum în paralel, nicicum. Astfel, presupunerea decentă a acestora din urmă n-a putut să fie decât aceea că specialiştii diagnosticieni ajung la aceste corelaţii tocmai pentru că răspunsurile primite de la terţi se potrivesc cu schemele stereotipice proprii.)

Chapmanii au oferit studenţilor de an întâi cazuri fictive, trimodulare, fiecare dintre ele prezentând, pe o planşă, o pată de cerneală, apoi o descriere a imaginii – ceea ce pretinsese clientul că a văzut şi, în final, o pereche de simptome emoţionale, ca de exemplu: „se simte trist şi deprimat”, alături de: „manifestă atracţii sexuale faţă de alţi bărbaţi”. Desigur, cazurile au fost construite în aşa fel încât în nici unul să nu existe vreo corelaţie între orientarea sexuală şi eventualul fund de cal văzut prin pata de cerneală. Nicio imagine prezentată nu a fost asociată, sistematic şi metodic, cu homosexualitatea. La sfârşit, când studenţii au fost întrebaţi dacă au sesizat vreo legătură între dispoziţia homosexuală şi vederea a ceva anumit în petele de cerneală, mai mult de jumătate dintre ei (la fel ca şi în cazul psihologilor clinicieni, cei cu şcoală şi experienţă grozavă) au răspuns că da, desigur, văd o corelaţie cu fundul de cal. (… Îţi şi trebuie vreo două mastere şi trei doctorate ca să corelezi, iluzoriu şi repede: „Bărbaţi homosexuali care văd funduri de cal, nespecificând deloc c-ar fi vorba de iepe. Tâmpit să fii să nu-ţi fie clar.”) Aşadar, au raportat, în mod eronat, o corelaţie iluzorie între imaginile stereotipizate şi homosexualitate. Nu au apropiat, corelativ, nicio imagine non-stereotipizată cu homosexualitatea. Mai apoi, cercetătorii au repetat experimentarea iar notele de caz au fost în aşa fel aranjate încât la homosexuali s-a introdus mai puţin fund de cal (mai puţin conţinut anal)  faţă de heterosexuali. Planşele au fost modificate în aşa fel încât două dintre imaginile non-stereotipizate să reprezinte caracteristicile homosexualităţii, dar în pofida acestui lucru (corelaţia perfectă), subiecţii au raportat o corelaţie inexistentă şi iluzorie cu imaginile stereotipizate de două ori mai frecventă decât corelaţia perfectă cu imaginile non-stereotipizate.

Suntem conduşi de scheme supraestimate şi de teorii amăgitoare. Deşi cu faţa înainte, suntem orientaţi, adesea, de fundul de cal. Aşa că n-ar strica, atunci când ne lăudăm de zor, la modul moral, că nu suntem deloc manipulaţi cognitiv si mental, să înţelegem de unde ni se trage. Chiar şi la modul pur, sexual.

Iar în final, dacă mă întrebaţi direct vă voi răspunde la fel: mie nu-mi place Rorschach pentru că, pur şi simplu, nu-mi place fundul de cal. Eu, de când mă ştiu, am fost fascinată de fundul roz de maimuţă, considerându-l mult mai creţ şi mai original. Rog un psihanalist să-mi trimită interpretarea discret, prin mailul personal.

Nu-i nevoie de pete de cerneală pentru că tocmai ce-am vărsat cafeaua pe blugul cel original.

La fel ca şi articolul, pe blogul oficial.

***

În rest, până la următorul articol sau până la următorul anotimp esenţial, am nevoie de sprijinul vostru. Pregătesc o lucrare şi aş dori să mă ajutaţi. Dacă sunteţi amabili, şi ştiu că sunteţi, vă rog să-mi răspundeţi, prin mail, următoarelor întrebări (sorinacomp@yahoo.com; desigur, comp vine de la competenţă, nicidecum de la compulsie):

1.         Care este numele singurei specii de pisică originară din Australia?

2.          Care este numele legendarei insule plutitoare din Grecia Antică?

3.          Care este numele singurei femei semnatare a Declaraţiei de Independenţă?

Câte trei minute pentru fiecare, nu mai mult. Vă rog să nu căutaţi răspunsurile pe internet. (De fapt, să nu le căutaţi nicăieri.) Nu mă interesează să ştiţi, ci cât de aproape aţi fost de răspuns, chiar dacă nu l-aţi putut verbaliza în intervalul de lucru mental (lapsus, oboseală, confuzie etc.). Mă interesează să fiţi cinstiţi când îmi răspundeţi: „La două dintre ele nu mai ştiu exact, dar îmi stătea pe limbă.” De fapt, mă  interesează la câte întrebări aveaţi idee despre  răspuns,  dar aţi ratat expunerea  pentru că n-aţi reuşit să deveniţi concreţi.

Mulţumesc tare mult. Fireşte, vă ţin la curent. Suntem, împreună, foarte aproape de premiul Nobel. Ca s-ajungem acolo ne mai trebuie, exact, o singură chestie: o parte de cal.

… Mai bine nu. Cu cât mă gândesc mai bine, cu-atât îmi este mai clar. Luaţi voi calul. Eu vin pe jos, c-un homosexual.

 Comentariile sunt închise pentru Ieri, despre cuplu – azi, despre fundul de cal (sau, mai academic spus, despre conţinutul anal)  Etichetate cu: