Iul 132011
 

La cererea publicului iubitor de animale, sunt nevoită să-mi mobilizez broasca să alerge după iepurele cutanat şi să-l aducă în faţa Dumneavoastră, pentru a risipi suspiciunea că ar fi frate bun cu cârtiţa cheală, ce trăieşte cu 30 de ani mai mult decât soră-sa (considerată normală) şi e imună la cancer adică e, desigur, deja proverbială.

„Iepuraşul cutanat? Ce-i cu animalul ăsta pe capul nostru?”, am fost întrebată. „O figură de stil?” Ei, aş, metaforele mele nu-s atât de naturale, nu se hrănesc cu morcovi şi-n, plus, au urechile mult mai prăpădite, n-au în ele chestii de-astea, suprasenzoriale. (Partea grozavă e că se împerechează la fel.)

Iepurele ăsta are legătură cu fluxul conştiinţei, cu sentimentul conştiinţei. N-o să mă contraziceţi: conştiinţa pare continuă, întotdeauna conectată, vie, pulsatilă, atotcuprinzătoare şi răspunzătoare de toate gândurile noastre. Oare aceasta să fie realitatea noastră conştient-simţitoare? Conştiinţa să nu aibă ceea ce se cheamă selectivitate, e atentă tot timpul la tot şi la toate? Toată realitatea ce ne înconjoară se află în fluxul conştiinţei? Afara fluxului conştiinţei e altceva faţă de înăuntrul ei?

Vă rog acum, înainte de toate, pentru că aşa mi s-a spus că îndeobşte se face, fiind o metodă testată şi confirmată, să vă îndreptaţi atenţia către presiunea pe care dosul Dumneavoastră o exercită asupra scaunului pe care vă aflaţi. (Jay Ingram e tare simpatic, zice aşa: folosesc cuvântul „fund”, deşi soţia mea îl urăşte, pentru că atunci când am spus „fese” într-un editorial am fost luat în derâdere şi acuzat de pudoare; … acum observaţi, în sfârşit, lingvistic, de câtă fermă originalitate sunt în stare?) Aţi stat tot timpul pe scaun, senzorii de presiune ai pielii au generat constant fluxul informaţional specific înspre creier, însă până când nu nu vi s-a atras atenţia, nimic din acel lanţ de informaţie nu a pătruns în conştiinţă. Acum, la solicitarea mea, aveţi şi dos, aveţi şi scaun. (… zău dac-am vrut să sune aşa…)

Ştiu profesori, vreo doi, care îi întreabă pe studenţi în fiecare zi, de mai multe ori: „eşti conştient acum?” După o uşoară stare de confuzie („profu’ asta e dus… ce întrebare e asta? cum să nu fiu?”), autoexaminarea stării de conştienţă poate releva o extraordinară lume fluidă, ce curge lin, foarte lin, câtă vreme avem nevoie de-o întrebare ca să o auzim. Lumea asta curgătoare face parte din flux, din acelaşi flux? Oare nu cumva există mai multe fluxuri micuţe de conştienţă care sunt împinse de către actul de reflecţie să se verse în fluxul cel mare? Ne-ndoim cumva de starea de unic flux fundamental pentru că nu suntem tot timpul atenţi, iar când în sfârşit ajungem să gândim la ceea ce s-a trezit lângă noi, părând că înăuntru, într-un act de mare decenţă şi generozitate de plasare, ne pare doar că n-am fost conştienţi de asta până atunci, deşi noi chiar am fost?

… Dintr-o dată, în timp ce citiţi, deveniţi conştient de zgomotul ploii de-afară. Până în momentul „c” nu eraţi conştient de ea, atât de mult vă plăcea ce citeaţi, însă atunci când ploaia spartă pe pervaz v-a obligat la reflecţia existenţei sale, vi se pare, nu-i aşa?, că vă puteţi (re)aminti sunetul ei de dinainte de-a deveni o conştientă-ploaie-căzătoare. Citeaţi şi ploaia curgea. Dacă vă (re)amintiţi de ea, înseamnă că citeaţi şi ascultaţi, iar memoria Dumneavoastră se juca cu înregistrarea unor CD-uri de care n-aveaţi habar? Unde se afla ploaia atunci, întreb? În fluxul de conştiinţă sau ba? Dacă se afla în flux, deci conştientă, de ce aţi devenit conştienţi de ea doar atunci când un paragraf neatrăgător din fluxul principal v-a pus în contact direct? Cum să devină conştient ceva ce e deja conştient? Dacă se afla în afara fluxului (adică era inconştientă), ce s-a întâmplat cu ploaia atunci când şi-a relevat existenţa? Inconştientul a pătruns în conştient sau inconştientul a devenit conştient? Câte fluxuri ale conştiinţei sunt şi de ce consistenţă? Habar n-am. Îmi pun şi eu întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Până una-alta, nici nu aş vrea; la cât de puţine ştiu acum, ele n-ar valora nici cât o buză de iepure.

… Iepure, da.

Experimentatorii au folosit „o maşină de atins”, însă merge şi cu un creion ascuţit. Dacă veţi întinde mâna şi vă veţi uita în altă parte în timp ce creionul atinge braţul, de cinci ori la încheietură, de trei ori la cot şi de două ori în zona umărului, la intervale identice şi cu o forţă egală, veţi avea surpriza să simţiţi nu cele trei serii de atingeri în trei locuri diferite, ci un iepuraş care aleargă sprinten pe braţ. Sunt convinsă că, atâta vreme cât nu zic „şoricel” sau „păianjen”, n-aveţi nimic împotrivă, ba chiar credeţi că-i un iepuraş drăgălaş. Deloc nu-i aşa, pentru că pune întrebări şi ne dă, cutanatul, tot fluxul de conştiinţă peste cap. Cum îşi dă seama creierul, ca să creeze această senzaţie, de locul în care se vor afla următoarele atingeri, în condiţiile în care acestea încă nu s-au produs? Numai încheiată rostirea cuvântului „iepure” vă plasează în situaţia privilegiată de a vă putea da seama de ce aţi auzit. Numai încheiată mişcarea vă veţi bucura că a fost o atingere erotică, nu o ciupitură barbară. Cum de ştie creierul să ducă iepuraşul spre umăr, deşi atingerea de pe cot încă nu s-a produs? Cine privilegiaza pe cine? Iepuraşul se lasă condus? Libet are ceva de spus?

Habar n-am. (Adica am, da’ nu suficient.) Îmi pun întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Dar adorm, câteodată, cu ele şi asta da, valorează cât o lăbuţă de iepure.

***

(Vă mărturisesc, de multe ori mă gândesc că nu vă tratez cu consideraţia pe care o meritaţi, pentru că n-am ajuns să stăpânesc ceea ce vreau să vă spun. Nu ştiu ce să studiez mai întâi, sunt în cea mai mare dilemă a vieţii mele pre-profesionale şi nici timp nu-mi pare că mai am. Mă interesează moartea – niciodată nu a încetat să mă preocupe, dar am realizat cu tristeţe că în mulţi, cei mai mulţi, nu e încă încorporabilă, nici ca dat, nici ca dispută. Mă interesează conştiinţa, sincronizarea neuronală, microscopia fascinantă a gândirii, sensul nostru fundamental, atât de multe aş vrea să ştiu încât, în final, aproape descurajată, mă aşez pe jos şi mă las durută de povara unui prea puţin timp, nu timpul zilnic, timpul total.)

 Comentariile sunt închise pentru Iepuraşul cutanat, zis şi cutaneu, care umblă pe traseu
Iul 132011
 

Examinarea relatiilor de iubire nu e inclusa la bac si nici la licenta. Nici nu are cum deoarece nu exista in nici o programa scolara la noi in tara. Insa, un examen la aceasta disciplina (da, da, chiar poate deveni o disciplina) mi se pare necesar pentru a ne construi repere interioare si, ulterior, sa putem experimenta si creea relatii mai armonioase cu alti oameni.

(De ce mă iubeşti? Hm… pot „inventa” nişte motive care să-mi explice declaraţia. Ea îi spune „te iubesc”, iar el întreabă „de ce”. Ea răspunde cu bună credinţă oferindu-i o „poveste”. Desigur, situaţia poate fi inversată: el face declaraţia, iar ea îi pune întrebarea şi el îi „oferă” o poveste motivându-şi declaraţia generată la un nivel fizic de o cascadă neurohormonală).

Mintea crează poveşti, cele mai numeroase nici măcar de adormit copiii, în care mulţi adulţi cred fără nici cele mai mici semne de îndoială. Nu mă refer aici la îndoiala generată de insecuritatea interioară. Îndoiala cu privire la poveştile minţii cuiva se numeşte la mine scepticism. În această privinţă sunt încă la cursuri şi mă antrenez cu perseverenţă, fiind de felul meu (adică în firea umană) credul. „Nu tot ce zboară se mănancă” zice înţelepciunea populară pe care oricum n-aş miza, nefiind o sursă de încredere (profund biasată şi contradictorie), doar că nu e chiar atât de simplu să ne lăsăm ghidaţi de îndemnul acestui proverb şi ne protejăm de propria naivitate, deoarece ca vieţuitoare sociale (fiind echipaţi de selecţia naturală în acest sens) ne vine mai degrabă să ne încredem unii în ceilalţi cel puţin când facem parte din acelaşi grup.

Cred că naivitatea are o legătură cu tendinţa de a ne fixa în tipare (evident, n-ar fi singura legătură), căci tiparele au o desfăşurare previzibilă, iar previzibilitatea oferă certitudine, iar aceasta ne calmează şi ne face să trăim un sentiment de siguranţă. În privinţa oamenilor, previzibilitatea unei persoane ne lasă impresia de încredere, de stabilitate, dar pe de altă o astfel de persoană poate părea cam plictisitoare.

Cuvintele sunt înşelătoare, iar în ceea ce priveşte stabilirea unui adevăr sunt de departe unelte nu tocmai potrivite pe care unii ştiu să le manipuleze cu artă cu bune ori cu rele intenţii. Nu m-aş baza pe cuvintele cuiva, nici măcar pe ale mele, fără a observa ceea ce face concret în sensul a ceea ce exprimă. Dacă el îţi spune că te iubeşte, te simţi iubită? Sunt necesare o serie de acţiuni astfel încât să ai sentimentul că eşti iubită. Mai mult, fiecare se simte iubit în felul său diferit de un altul. Poate te simţi iubită când eşti apreciată pentru rafinamentul tău vestimentar sau, şi poate când eşti îmbrăţisată cu tandreţe. Ne simţim iubiţi în mai multe feluri, iar Gary Chapman descrie aceste feluri în cartea lui cu limbajele iubirii în cuplu. Cred că e de preferat să ne cunoaştem felurile în care ne simţim iubiţi să fim deschişi la a experimenta şi altele noi, dacă vrem să ne scutim de suferinţe inutile şi să ne creştem poate un sentiment ceva mai durabil de fericire. Nu, crede-mă pe cuvânt, nu e suficient să citeşti acea carte ori o alta ca să descoperi cum îţi doreşti să fii iubită. Experienţa şi înţelegerea (poate şi cu ajutorul unor cărţi bine alese) sunt necesare când îţi doreşti şi eşti orientat spre creştere şi descoperire. O idee valabilă cred eu în privinţa a orice atâta vreme cât costurile unei experienţe nu sunt mai mari decât investiţiile de resurse ori când riscurile sunt apreciate ca fiind tolerabile. Nu e necesar să consumi heroină ca să înţelegi mecanismele sistemului opiod şi cravingul unui dependent.

Putem înţelege o relaţie dintre doi oameni ca fiind alcătuită din 3 dimensiuni asociate sistemelor neurohormonale cu care suntem echipaţi:

Încrederea asociată sistemului de ataşament bazat pe oxitocină ,

Dragostea – sistemul iubirii romantice bazat pe serotonină şi dopamină,

Sexualitate – sistemul dorinţei sexuale bazat estrogen şi testosteron . Acestea pot funcţiona separat ori interconectat în diferite combinaţii ceea ce face posibilă apariţia unor situaţii interesante, cum ar fi:

o relaţie de prietenie între un bărbat şi o femeie,

două relaţii de dragoste în paralel (de ex, ea fiind puternic ataşată de soţul ei şi îndrăgostită de un alt bărbat),

sau, un bărbat simultan îndrăgostit de două femei. (exemplele reciproce sunt valabile!)

Ştim bine că oamenii se grăbesc să judece aspru astfel de situaţii, de cele mai multe ori invocând în sprijinul judecăţii morale valori ca sinceritate, fidelitate, loialitate, culpabilizând şi persecutând pe cei implicaţi.

Dar sa nu uit, caci imi veni la un moment de reflectie ideea de a mai adauga o dimensiune si anume:

Discernamantul bazat pe sistemul ratiunii asociat cortexului prefrontal ca fiind cel responsabil (mai rar, caci e dificila confruntarea cu „mama natura”) de evaluarea unor actiuni, cum ar fi costurile implicarii intr-o relatie cu un barbat al alteia ori cu o femeie deja „luata”, si implicit o serie de decizii asociate unor riscuri pe care cateodata le poti anticipa daca acest sistem e bine antrenat.  E o dimensiune, care cred eu ca merita ceva atentie, caci evaluarea, selectarea si ulterior, gestionarea unor relatii par a conduce la avantaje sociale si profesionale.

Câteodată mai visez şi eu (din zona mea nonconformistă) cum că oamenii în calitate de adulţi responsabili îşi vor defini cu claritate natura relaţiei ca o experienţă în doi (sau trei, depinde de preferinţe) asumată fără a mai fi necesară intervenţia publică fie de natură religioasă sau, şi social-juridică. Mai precis, el şi ea ar putea negocia un fel de contract cu drepturi şi obligaţii (fără să apeleze neapărat la notar ori avocat) ca un fel de definiţie comună pentru relaţia lor de iubire. Nu prea văd cum o relaţie s-ar putea dezvolta fără ca cei implicaţi să nu dispună de o definiţie împărtăşită a relaţiei. Nu văd niciun motiv pentru care un adult matur ar accepta să i se spună de o a treia instanţă (părinţi, religie, grupuri sociale), uneori chiar la modul imperativ, cum anume să trăiască într-o relaţie de iubire. De ce să nu experimentezi şi să greşeşti? Iar asta fără să fii judecat, etichetat, culpabilizat ca fiind imoral, iresponsabil, nebun, proastă, curvă ori curvar. O educaţie sănătoasă în privinţa relaţiilor de cuplu începe în familie, însă fără acceptare, sprijin şi încurajare nu poate fi decât nesănătoasă. De ce fiica ta adolescentă să nu încerce o experienţă de iubire cu acel baiat pe care-l place chiar dacă el nu se potriveşte cu preferinţele tale? Tot ce poţi face „bine”este să o înveţi de responsabilitatea deciziei ei şi să o asiguri de încrederea ta ca tată şi să fii acolo când are nevoie. E oare atât de dificil? Cred că da, pentru că nici tu la rândul tău nu ai beneficiat de o astfel de educaţie. Însă, există şi dezvăţ, dacă îţi doreşti şi îţi faci timp ca fiul ori fiica ta să devină un adult echilibrat, autonom şi responsabil de propriul destin.

Şi, în final, mergând pe firele ideilor, ajungem la capătul lor, care în mod inevitabil poartă numele de educaţie. Mă simt iritat când ştiu că sistemul educaţional recompensează ori sancţionează şi se concentrează la modul absolut aproape pe discipline care nu au nimic de-a face cu relaţiile dintre oameni. Mai aud pe ici-colo, de un consilier ori psiholog şcolar care organizează câte un atelier de lucru pe tema relaţiilor. După mine, aceşti oameni care derulează astfel de proiecte ar trebui recompensaţi înzecit. Însă, cine bagă de seamă? Nimeni. Nu merge la matematică, nu e bun de nimic! Creşterea psihologică nu pare să intereseze pe cineva atâta vreme cât cantitatea de cunoştinţe ca echivalent pentru I.Q. este premiată şi celebrată atât de profesori cât şi de părinţi, iar cât despre cei de la nivelul decizional în privinţa politicilor educaţionale aceştia nici nu pătrund cu mintea. Reforma pare a fi un nume pretenţios pentru nişte măsuri luate dezorganizat şi aleator ale căror efecte concrete sunt clare pentru oricine. Crezi că vinovat este el, elevul ori studentul? Nu cred, rezultatele lui reprezintă efectele sistemului tău şi politicii tale în privinţa educaţiei. Dar mă opresc, căci am ajuns la un alt subiect care merită mai mult timp şi mai multă atenţie poate într-un alt articol.

 Comentariile sunt închise pentru 3 la iubire