Iul 282011
 

Emoţiile intense sunt indicatori de acces în privinţa recuperarii unor amintiri. O idee la care voi reveni. Însă ştim bine cum că memoria este un proces reconstructiv. Amintirile nu sunt de încredere. Dacă îţi imaginezi o conversaţie cu un extraterestru o poţi numi amintire odata încheiat procesul imaginativ, deoarece conversatia va fi retinuta în memoria de lunga durata. În situatia în care procesul a fost derulat într-o stare de constiinţă modificată poţi ulterior chiar crede (cu atât mai mult când crezi cu tărie în prezenţa lor prin apropiere) că ai petrecut câteva ore minunate cu acea entitate din Tau Ceti, un sistem solar care are în centru o stea asemenea Soarelui aflată la 12 ani lumină – motiv de interes pentru căutătorii de viaţă extraterestră.

Se poate intampla ca o persoană care îşi doreşte o astfel de conversaţie (în funcţie de preocupări poate fi chiar cu Dumnezeu, cu sufletul cuiva drag ori cu spiritul vreunui animal ca în calatoriile samanice) sa intre spontan într-o stare de reverie acompaniată de o emoţie intensă de bucurie ori de seninătate, iar mintea va genera un film al acestei conversaţii în care persoana va fi un personaj activ şi nu un spectator. Procesul imaginativ crează, mixând informaţii care sunt deja prezente în memoria de lungă durată. Starea conştiinţei la momentul derulării filmului fiind alterată şi deci filtrul raţiunii adormit (în unele cazuri nu cred că există) filmul dobândeşte caracterul realităţii.

Nu te grăbi. Nu e nimeni nebun aici. O astfel de persoană va avea unele îndoieli cu privire la veridicitatea întâlnirii. Fără aceste îndoieli, pot fi de acord şi putem avansa ipoteza unui derapaj psihotic. Oare chiar să se fi întâmplat? E doar imaginaţie? Dar a fost atât de real! Subiectul nostru nu ştie că aşa zisa realitatea e fabricată în interiorul capului de către un mare regizor, creierul. (într-un anume sens, suntem co-participanţi la o iluzie colectivă creată de creierele noastre şi pe care o numim realitate obiectivă.)

Spre deosebire de regizorii de filme de la Hollywood, creierul reuşeşte să creeze filme care par extrem de reale, deoarece dispune de toate modalităţile senzoriale. Integrarea senzorială extinsă (nu doar a informaţiei vizuale) într-un film fiind, de altfel, şi aspiraţia regizorilor şi programatorilor de realităţi virtuale.

Cum e posibilă o aşa păcăleală? Iluzia e alimentată de emoţiile intense şi ample. Am trăit pe pielea mea, ne spune subiectul. Emoţia reprezintă energia care alimentează filmul. Fără curent electric nu avem film. Emoţia este asociată unor interpretări cognitive. Emisfera stângă crează povestea (în cuvinte) a ceea ce simţim conform neurostiintelor cognitive. În toată această poveste, subiectul nostru a devenit un agent fără liber arbitru (exista studii care arata ca acest liber arbitru e mai degraba iluzoriu), deoarece câmpul conştiintei sale este drastic limitat. Astfel că, filmul se derulează automat fără participare conştientă şi voluntară, astfel că nu poate pune pauză la film şi derula înapoi pentru a revedea secvenţa în care entitatea îi dezvăluia secretul fericirii ori al călătoriei în timp.

Cu mare uşurinţă, intrucât emoţia trăită intens a ancorat solid amintirea, va relata povestea conversaţiei neobisnuite şi altor persoane, adăugând alte elemente (de validare) care nu au fost prezente la momentul evenimentului. Totuşi, confruntat cu scepticismul unora, eroul nostru se decide să încerce o sedinţă de hipnoză. Ce crezi că descoperă? Neobisnuita intalnire chiar a avut loc, deoarece experienţa a fost… solid memorată, dar reconstruită cu poveşti în care crede şi care sunt (ca orice credinţă) puternic conectate la identitatea de sine. Mai mult, hipnotizatorul biasat de propria sa expertiză şi de propriile credinţe, îi validează teoria, introducând elemente sugestive în starea hipnotică.

Memoria este un proces reconstructiv şi dinamic asemenea unui fişier în care scriem mai mereu (nu ştim că facem asta!) şi nu fix, static cum este un fişier închis acum 10 ani şi pe care dacă îl redeschidem astăzi este acelaşi.

Încredinţat de acest adevăr (nu de acesta, ci de cel de mai sus) îşi face un blog sau scrie o carte pentru a împărtăşi publicului larg povestea sa. Încurajat de apetenţa publicului pentru mistic şi ezoteric va porni o campanie de promovare a existenţei acelor entitati din Tau Ceti, asumandu-şi un rol de mesager pentru umanitate. S-ar putea să fie un tip fericit (mai ales, că face tot mai des calatorii diplomatice), deoarece şi-a găsit un sens nobil, iar în ceea ce ne priveşte cred că ne putem întoarce la ipoteza cu derapajul.

 Comentariile sunt închise pentru conversatii cu entitati din Tau Ceti
Iul 282011
 

Dragii mei, sigur că vă amintiţi, despre creierul fenomenal de cal am mai vorbit, de ce n-am face-o şi despre fundul lui senzaţional?

Delirezi lingvistic şi articolistic, Madam, îmi veţi spune pe şleau, cât de jos vrei să cobori ştacheta privirii psiho-anatomice pe un site serios, academic şi moral? Păi, până la fundul de cal, zic, cât despre delirat, creierul meu, la fel ca şi al vostru, se joacă cu joncţiunile cognitive ceva de speriat.

Anotimpistic, vara asta e vara mea cu belele. Nu vă voi plictisi cu detalii existenţiale minore dar major de tembele, ci v-arunc direct în gaura prăpădului fundamental: în toamnă am de dat examenele la statistică. (… ce-aveţi cu praful de pe dex, iar? păi dacă aşa se spune: din punct de vedere statistic, lingvistic, artistic, aiuristic, logistic etc., anotimpistic devine de-a dreptul necesar…) Aţi aflat deja cât costă espiesesul salvator şi senzaţional, aşa că înţelegeţi, din punct de vedere material, de ce creierul nostru, săracul, n-are în baza de gestiune un program de analiză statistică individual. Credeţi cumva că domnişorul va accepta un aşa afront personal? V-arăt eu vouă echipament logistic esenţial, zice ‘mnealui (cred că un pic ofuscat), nu rămân eu de fundul căruţei, pardon, de fundul de cal! Aşa că, ţanţoş şi (i)raţional, se pune într-una pe corelat, de-a dreptul consecvenţial.

De testul Rorschach am aflat cu toţii. (Pentru unii este atât de tentant, încât şi-au imprimat „modelul” colorat chiar şi pe materialul de purtat. Nu râdeţi, am văzut Rorschach pe un tricou de băiat.) Cândva la mare preţ prin tehnica proiectivă de interpretare a petelor de cerneală, testul a condus destulă vreme  în  topul uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti.  (Unii spun că aşa stau lucrurile şi acum.)  (… Ups. Greşeală comună de exprimare sau act ratat esenţial? „… uneltelor de diagnostic pentru psihanalişti” în loc de „…uneltelor de diagnostic ale psihanaliştilor”. Vă rog, vă implor, nu mă chemaţi la tribunal.) Nu voi intra în amănunte de controverse actuale pe subiect (nu penetrez pentru că încă nu sunt în stare, nu pentru că n-am afinitate de delimitare), dar voi puncta: 10 planşe, 5 alb-negru şi 5 policrome, ce scot în evidenţă, prin abordarea perceptivă individuală, structura trăsăturilor de personalitate. În viziunea mea, în întâmplarea petelor de cerneală domină o idee oarecum fundamentală, speculativă funcţional: e suficientă plasarea faţă în faţă cu ambiguitatea sau cu incidentarea pentru a ne releva interioritatea la modul cel mai clar.

Ei bine, în 1969 (testul Rorschach s-a născut în 1921, trecuse, deci, de majorat), Loren şi Jean Chapman, o familie de profesori de la Universitatea din Wisconsin, au publicat în Journal of Abnormal Psychology (numărul 74, paginile 271 – 280) un studiu teribil de interesant: „Illusory correlation as an obstacle to the use of the valid diagnostic signs”. În acea perioadă homosexualitatea era încă văzută drept o boală mentală (credeţi că de atunci, în optica de abordare, s-au folosit dioptrii foarte mari?) aşa că, sper că vă imaginaţi, testele proiective reprezentau mană cerească pentru utilizatorii şi analizatorii de pete pe cearceaf ale celor deja stigmatizaţi. Chapmanii au avut excelenta idee de a pune sub lupa cercetării 32 de terapeuţi cu ştate vechi în domeniu, interesaţi fiind de ceea ce au observat aceştia la clienţii lor homosexuali scanaţi cu Rorschach (am vrut să zic, de fapt: „împroşcaţi cu Rorschach”, da’ m-am repliat). Aproape jumătate au răspuns că homosexualii aveau tendinţa de a vedea un conţinut anal, adică da, pe naiba, fundul de cal. Ei bine, cercetările controlate au arătat altceva: comparativ cu heterosexualii, homosexualii bărbaţi nu sunt deloc mai predispuşi să vadă funduri sau, cine ştie, alte organe de cal. În desluşirea iţelor acestei deraieri interpretative, cercetătorii s-au folosit de un alt animal: şobolanul alb, adică studentul uman. (Repet, clinicienii raportau regulat covariaţii între răspunsurile la test şi orientarea homosexuală, pe când ei, cercetătorii, nu izbuteau să le descopere, oarecum în paralel, nicicum. Astfel, presupunerea decentă a acestora din urmă n-a putut să fie decât aceea că specialiştii diagnosticieni ajung la aceste corelaţii tocmai pentru că răspunsurile primite de la terţi se potrivesc cu schemele stereotipice proprii.)

Chapmanii au oferit studenţilor de an întâi cazuri fictive, trimodulare, fiecare dintre ele prezentând, pe o planşă, o pată de cerneală, apoi o descriere a imaginii – ceea ce pretinsese clientul că a văzut şi, în final, o pereche de simptome emoţionale, ca de exemplu: „se simte trist şi deprimat”, alături de: „manifestă atracţii sexuale faţă de alţi bărbaţi”. Desigur, cazurile au fost construite în aşa fel încât în nici unul să nu existe vreo corelaţie între orientarea sexuală şi eventualul fund de cal văzut prin pata de cerneală. Nicio imagine prezentată nu a fost asociată, sistematic şi metodic, cu homosexualitatea. La sfârşit, când studenţii au fost întrebaţi dacă au sesizat vreo legătură între dispoziţia homosexuală şi vederea a ceva anumit în petele de cerneală, mai mult de jumătate dintre ei (la fel ca şi în cazul psihologilor clinicieni, cei cu şcoală şi experienţă grozavă) au răspuns că da, desigur, văd o corelaţie cu fundul de cal. (… Îţi şi trebuie vreo două mastere şi trei doctorate ca să corelezi, iluzoriu şi repede: „Bărbaţi homosexuali care văd funduri de cal, nespecificând deloc c-ar fi vorba de iepe. Tâmpit să fii să nu-ţi fie clar.”) Aşadar, au raportat, în mod eronat, o corelaţie iluzorie între imaginile stereotipizate şi homosexualitate. Nu au apropiat, corelativ, nicio imagine non-stereotipizată cu homosexualitatea. Mai apoi, cercetătorii au repetat experimentarea iar notele de caz au fost în aşa fel aranjate încât la homosexuali s-a introdus mai puţin fund de cal (mai puţin conţinut anal)  faţă de heterosexuali. Planşele au fost modificate în aşa fel încât două dintre imaginile non-stereotipizate să reprezinte caracteristicile homosexualităţii, dar în pofida acestui lucru (corelaţia perfectă), subiecţii au raportat o corelaţie inexistentă şi iluzorie cu imaginile stereotipizate de două ori mai frecventă decât corelaţia perfectă cu imaginile non-stereotipizate.

Suntem conduşi de scheme supraestimate şi de teorii amăgitoare. Deşi cu faţa înainte, suntem orientaţi, adesea, de fundul de cal. Aşa că n-ar strica, atunci când ne lăudăm de zor, la modul moral, că nu suntem deloc manipulaţi cognitiv si mental, să înţelegem de unde ni se trage. Chiar şi la modul pur, sexual.

Iar în final, dacă mă întrebaţi direct vă voi răspunde la fel: mie nu-mi place Rorschach pentru că, pur şi simplu, nu-mi place fundul de cal. Eu, de când mă ştiu, am fost fascinată de fundul roz de maimuţă, considerându-l mult mai creţ şi mai original. Rog un psihanalist să-mi trimită interpretarea discret, prin mailul personal.

Nu-i nevoie de pete de cerneală pentru că tocmai ce-am vărsat cafeaua pe blugul cel original.

La fel ca şi articolul, pe blogul oficial.

***

În rest, până la următorul articol sau până la următorul anotimp esenţial, am nevoie de sprijinul vostru. Pregătesc o lucrare şi aş dori să mă ajutaţi. Dacă sunteţi amabili, şi ştiu că sunteţi, vă rog să-mi răspundeţi, prin mail, următoarelor întrebări (sorinacomp@yahoo.com; desigur, comp vine de la competenţă, nicidecum de la compulsie):

1.         Care este numele singurei specii de pisică originară din Australia?

2.          Care este numele legendarei insule plutitoare din Grecia Antică?

3.          Care este numele singurei femei semnatare a Declaraţiei de Independenţă?

Câte trei minute pentru fiecare, nu mai mult. Vă rog să nu căutaţi răspunsurile pe internet. (De fapt, să nu le căutaţi nicăieri.) Nu mă interesează să ştiţi, ci cât de aproape aţi fost de răspuns, chiar dacă nu l-aţi putut verbaliza în intervalul de lucru mental (lapsus, oboseală, confuzie etc.). Mă interesează să fiţi cinstiţi când îmi răspundeţi: „La două dintre ele nu mai ştiu exact, dar îmi stătea pe limbă.” De fapt, mă  interesează la câte întrebări aveaţi idee despre  răspuns,  dar aţi ratat expunerea  pentru că n-aţi reuşit să deveniţi concreţi.

Mulţumesc tare mult. Fireşte, vă ţin la curent. Suntem, împreună, foarte aproape de premiul Nobel. Ca s-ajungem acolo ne mai trebuie, exact, o singură chestie: o parte de cal.

… Mai bine nu. Cu cât mă gândesc mai bine, cu-atât îmi este mai clar. Luaţi voi calul. Eu vin pe jos, c-un homosexual.

 Comentariile sunt închise pentru Ieri, despre cuplu – azi, despre fundul de cal (sau, mai academic spus, despre conţinutul anal)  Etichetate cu: