Iul 292011
 

Până la un moment dat, pe drumul meu Gianna nu se afla deloc. Îi remarcasem, desigur, particularităţile, dar nu rezonam cu nimic, nici măcar cu hiturile esenţiale, unele dintre ele senzaţionale. Când îns-a luminat sclipirea de mare trebuinţă, adică într-o zi când, din senin, am vrut cu-adevărat s-ascult, am dat de “Pia come la canto io”. Întrebaţi-mă dacă voi putea considera vreodată că vreo altă operă rock o va putea depăşi şi vă voi răspunde, răspicat: niciodată. Mi se pare desăvârşită (are importanţă faptul că Gianna a lucrat la ea 12 ani?): povestea curge, muzica înconjoară şi ridică totul fenomenal iar la sfârşit, deşi nu ştii italiană deloc, înţelegi dacă nu întreaga natură umană, măcar de unde se-aude susurul ei vertebral. Condiţia esenţială este să fie ascultată întreagă, doar atunci se-adună strălucirea ei de-a dreptul deplină, altfel sunt piese mai mult sau mai puţin reuşite, alăturarea lor reflectă însă lumina într-un fel special. O ascult mai ales atunci când sunt speriată şi agresivă, iar la sfârşit mă trezesc la fel, dar e-atât de altfel lumea şi rostul meu atât de plin c-un suflet în mine mai puţin!

O cunoaşteţi pe Pia de’ Tolomei, căci aţi fost cu Dante, în timpul liceului, prin Purgatoriu, şi v-aţi întâlnit cu ea pe la mijlocul părţii a doua, în cântul V:

“ Oh, când va fi să te reîntorci în lume

Şi fii-vei odihnit de pribegia

Ce te-a sleit  –  porni alt duh a spune -,

Adu-ţi aminte şi de mine, Pia:

Trup Siena-mi dete şi Maremma moarte:

O ştie cel ce-mi puse pirostria,

Jurând credinţă veşnică să-mi poarte.”

Dacă aţi ratat clasa de filologie, atunci sigur că aţi ajuns mai târziu, cu Donizetti, acolo unde trebuia, la opera analitică şi geometrizată. Soţul Piei crede că i-a fost necredincioasă şi o trimite, spre pieirea binemeritată, într-o carceră încrâncenată. Pentru că Pia e mai puternică decât ameninţările mişcătoare şi nu se lasă viu murită, se va afla în curând faţă în faţă cu otrava care, din păcate, e nemiluită. Imediat, dar mult prea târziu, Nello află că bărbatul pe care fusese gelos era, de fapt, fratele ei. Ceva nou sub soare? Ceva întunecime prin măruntaie de sertare?

Etimologic, adulterul se întovărăşeşte cu verbul adulterate, care înseamnă “a scădea calitatea unui produs prin adăugarea unor substanţe străine”. A boteza vinul cu apă. A contraface laptele. A falsifica adevărul. A introduce o nouă spermă, mai albă. A deveni imediat următorul.

Pe la 1760, James Boswell a gândit cu voce tare aşa: “Există o mare diferenţă între actul de indifidelitate la un bărbat şi la o femeie.” Samuel Johnson a replicat imediat: “Da, diferenţa e infinită. Bărbatul nu-i aduce femeii în casă copiii bastarzi.” (Boswell a fost biograful lui Johnson şi tare cred că l-aş fi invitat la un ceai de piersici într-o după amiază, într-atât de mult îmi place stilul său de a biografa revoluţionar, fără şablonări rigide şi teamă de stil personal. Apropo de asta, pentru un ban cinstit şi moral, ar dori cineva, vreun om comun şi normal, să-i scriu biografia într-un mod natural?)

Bărbatul, un conservator din fire, nu modifică nicicând aceeaşi proprietate vie.

Bărbatul, mai ales prin alte femei, o solidifică.

Bărbatul, vânător natural, interzice categoric accesul pe propria moşie.

Aşa că, şi de nu se nasc copii, adulterinii sunt pedepsiţi amândoi (să nu-mi spuneţi că lucrurile nu stau aşa, chiar de s-a-nmuiat Codul Penal), în unele cazuri sunt chiar torturaţi şi ucişi (n-aţi auzit de ascuţitul topor conjugalo-moral?), desigur că femeia mai mult decât bărbatul (de-aceea şi mai puţinele coroane de flori şi nici pietricică de monument funerar) pentru că, nu-i aşa?, poziţia conjugală a femeii face (încă mai face) ca evenimentul adulterin să fie considerat drept o infracţiune deosebită, la modul cel mai barbar. La adresa cui, are rost să întreb? A soţului, desigur, prejudiciat în ceea ce are drept bun individual, proprietatea măsurată de teren vaginal. Ţi-ai introdus, infamule, ceva în curtea mea. Ai permis, nenorocito, să fie pângărită calea mea. Va mai curge, sunt convinsă de asta, mult sânge colorat şi cald de amant ipotetic sau poate real, pentru că încă există o conectare a geloziei sexuale la ancestralul instinct de proprietate şi de control sexual (şi va mai tot exista – evolutiv, lucrurile cer mult timp pentru comanda a deselecta).  Un eseu deosebit (pe gustul meu, adică), “Bărbatul care şi-a confundat soţia cu un sclav”, al lui Margo Wilson şi Martin Daly (“The man who mistook his wife for a chattel,” in “The adapted mind. Evolutionary psychology and the generation of culture”, Barkow, Cosmides şi Tooby, Oxford University Press, New York, 1992), scoate în evidenţă faptul că bărbaţii nu au în vedere doar exercitarea controlului şi o pază mai deosebită vizavi de orice rival, ci mai ales declararea şi afirmarea dreptului de proprietate asupra soţiei, bun conjugal, în special pe parte de uter generaţional. Avem dreptul, nu-i aşa?, să manifestăm controlul deplin asupra oricărui fel de proprietate, dar bărbaţii, mai ales, au drept de prim control pe sexualitate. De altfel, primul semn fundamental îl reprezintă inelul de logodnă (cum ar veni, bonul “de casă”, bon aproape fiscal). Cui i se dă (un singur exemplar), cine îl poartă până la semnarea actului de proprietate final? … Aha, da. E un bun semnal. Simţi cumva vreo presiune ciudată, pe vreun inelar?

Repetând ce-am tot aflat de pe drum, pân-acum, conform perspectivei evoluţioniste, bărbaţii vor reacţiona dezadaptativ (în raport cu pilonul “sănătate mentală şi securitate”) faţă de infidelitatea sexuală, iar femeile în legătură cu cea emoţională. Bărbaţii-bărbaţi şi femeile-femei. Cum reacţionează însă bărbaţii-taţi şi femeile-mame? Dar bărbaţii-fraţi şi femeile-surori? Doar nu sunt alţii, nu se transformă senzaţional, nu-şi contrazic, controlează sau escamontează RED-ul sau “raţionamentul” emoţional!  Părinţii, indiferent de sex, sunt mai afectaţi de infidelitatea sexuală a nurorii şi infidelitatea emoţională a ginerelui. Fraţii de ambele sexe sunt mai afectaţi de infidelitatea emoţională a soţului surorii şi de infidelitatea sexuală a soţiei fratelui…. De ce sunt în stare genele comune, frate…, ce trăsătură selectivă de conformitate… (Michalski, Schackelford, Salmon: “Upset în response to a sibling’s partner’s infidelities”, Human Nature, vol. 18, 2007, pag. 74 – 84)

… Ce să vă mai spun, acuma, la final?

Mlaştinile-s pline de femei nevinovate.

Otrăvurile aşteaptă, răbdătoare, pe raft.

Bărbaţii sunt plecaţi la vânătoare.

Secretorii amanţi sunt iarăşi în fapt.

Fir-ar să fie, sună la uşă ca să mă aresteze.

“N-am ştiut, Doamnă, că e termen guvernamental ca să asigur ce n-am. … Da, Doamnă, şi eu tot de asigurarea de bunuri vorbeam.”

Iul 292011
 

sunt in carapace

 ma simt infasurata intr-un zid de care mi-e imposibil sa trec

 pe care majoritatea oamenilor din jurul  meu

il ocolesc cu gratie

la un moment dat am crezut ca am evadat

dar mereu si mereu ma intorc in acelasi loc

stransa intr-un mod ciudat de protector

 in invelisul pe care mi l-am construit ani la rand

confortabil si restrictiv in acelasi timp

acum multa vreme de-a dreptul salvator

are consistenta pantecelui matern

pe care niciodata nu mi l-am amintit

si duritatea sticlei incasabile

realitatea ar trebui sa fie mai mult decat o bila uriasa

realitatea ar trebui sa fie curgatoare mi se spune

pentru cine are curajul sa nu opreasca curgerea

si sa-i priveasca pe ceilalti in ochi

nu mai cred demult ca e suficient un pas si esti liber

nu mai cred demult ca trebuie doar sa vrei

calatoresc printre straturi

si astept sa ma transform

in fluture

 Comentariile sunt închise pentru in carapace sau realitate reproiectata