Iul 262011
 

Acesta este, cel mai probabil, singurul articol despre cuplu pe care îl voi scrie pe acest site, numărându-se, modest, printre rarităţile ce vor mai fi publicate aici (ah, dulce limba mea română!), am primit un locşor virtual în care mă voi retrage un timp, să pot să scriu în linişte, veselă şi optimistă, articole mai triste. Sunt câţiva oameni, mereu alţii, care ar avea nevoie de mine acolo, într-un spaţiu în care, dacă nu pot vedea rotunde-cuvintele scrise, măcar vorbele scârţâite să le poată auzi.

Mi-au fost solicitate, de câteva ori, articole despre cuplu. O dată, chiar cu disperare. N-am promis niciodată, ba chiar am schimbat, cu insuficientă eleganţă, subiectul, şi-am sfârşit prin a zice bogdaproste pentru că nimeni n-a insistat suficient de mult. Să-mi fi tăiat craca publicistică de sub picioare? Până şi eu am o scriitoricească brumă de instinct de conservare. Ce să vorbesc eu despre cuplu? Sunt cam bătrână pentru cuplul cel tânăr (cum ar veni, prea mică pentru cuplul cel mare) şi-am ajuns la vârsta la care îmi doresc cu ardoare, pentru binele celuilalt (desigur, după satisfacerea primordială a binelui meu), să fiu, cum se zice cam naşpa prin târg, „înşelată”. De altfel, am fost mereu, şi-a ştiut-o întreg universul, cum să propovăduiesc eu convingerea că aşa este bine fără să fiu suspectată imediat de neaoşă ipocrizie? Nu m-am gândit niciodată să spun „da” pentru totdeauna, să promit o veşnicie în care nu cred şi să fiu pusă în situaţia dezlănţuirii iadului personal-social-partajant-dezintegrant în urma unei replici nevinovat de libere, de care ştiu sigur că aş fi fost în stare: „Acum aş vrea/aş avea nevoie să ţin în braţe alt bărbat; mă pot întoarce la tine?”

La patruzeci de ani, cred cu tărie că în cuplu nu-i loc, pe lângă angajamentul energizant, de exclusivitate, de tăria legăturii posesivităţii depline. Mai direct spus, n-am nicio problemă să fac dragoste cu bărbatul pe care-l iubesc, chiar dacă ştiu că tocmai s-a ridicat de pe tine. (M-aş putea exprima foarte academic în continuare însă nu, nu doresc.) N-aş fi scris nici măcar acest articol dacă azi dimineaţă, întorcându-mă din parc, n-aş fi găsit pe jos un bilet (să-i zicem scrisoare) în care ea îi spunea că nu mai vrea să audă de el în veci pentru că şi-a introdus-o în alta, ceea ce era de neconceput întru o continuare în care ea să permită, chiar şi după o temeinică spălare şi dezinfectare, să-i fie intromis ei ceva ce, în atari oribile şi terifiante condiţiuni planetare, ar „murdări-o prea tare”. Am crezut, iniţial, că biletul i-a scăpat vreunui gardian ce-şi făcea rondul pe-acolo şi-am avut pornirea de a afla ce şi cum, bine că n-am făcut-o. Poate că aşa, stând faţă în faţă cu viaţa, alta decât a mea, cu o altă minte, la fel ca a mea, dar atât de alăturea, m-aş fi abţinut, într-un final, să scriu, dar am realizat, în timp ce mă îndreptam spre omul cu „pricina” că, în fond, am mare nevoie să spun. De fapt, cred cu tărie că biletul ţi-a căzut ţie.

Am auzit de câteva ori, profund sonorizată şi inegal respirată, această întrebare şi nu alta: „cum să-l mai primesc înapoi după ce şi-a băgat-o în alta?!” (Mă scuzaţi, mediile în care m-am învârtit nu au fost niciodată îndeajuns de elevate, deşi au fost suficient de spălate, câtă vreme au produs o destulă cantitate de clăbuc şi minţi destul de curate.) Depinde, zic, de cum interpretezi intimitatea asta genitalo-bucală. (Fie, accept, spuneţi-i „orală”). Eu cred că, de fapt, cele mai intime relaţii din viaţa mea nu sunt cu cel care îmi provoacă orgasme (sau la a cărui bunăstare organică particip şi eu, prin teribila măiestrie şi reale fantasme), ci cu ginecologul şi dentistul meu. Vi se pare ciudat că nu accept decât bărbaţi în astfel de posturi? Că îmi scot pălăria în faţa profesionistelor femei, dar nu îmi fac programare decât la bărbaţi? (Am teoria mea, profund sexistă, despre obstetrica bărbătească şi ginecologia masculină, ce să-i faci, e destul de tare şi de solidă, de când mă ştiu în astfel de contexte larg penetrant-deschise, iacătă, rezistă.)

Ei bine, Doamna mea, poţi afla că, deşi asta declari sus şi tare, că te deranjează trădarea sexuală, Buss, prin experimentele sale, te-a dat de gol şi nu-mi cere să pun umărul să-l azvârlim împreună de-a dura pe scări, pentru că sunt tocmai scările evolutive „normale” (rulante, ce credeai?) Mister Buss, nevând ce face, a aplicat electrozi pe unde-a putut mai multor femei şi bărbaţi, solicitându-le să-şi imagineze trădarea în cele două variante hard: sexuală şi emoţională. Desigur, bărbaţilor le-a curs sudoarea, muşchiul corugator pentru încreţirea sprâncenei a indicat o contracţie semnificativă, pulsul s-a accentuat năpraznic atunci când şi-au imaginat trădarea sexuală, femeile însă, desigur, n-au avut mari probleme fiziologice când şi-au reprezentat înşelătoria fizică, ci, văleleu şi vai şi-amar, au avut (pe lângă toate cele de mai sus, ridicate la scară de gen-generală), palpitaţii intense (echivalentul sudat al câtorva ceşti de cafea) când şi-au imaginat, exact, trădarea emoţională. Însă pentru sămânţa de scandal planetar, desigur că „ţi-ai băgat-o în alta” e fraza esenţialmente esenţială. N-ar strica să aruncaţi un ochi pe cercetările experimentale ale lui Buss, verificate multicultural, veţi constata că diferenţa între sexe este vizibilă şi în privinţa aşteptărilor referitoare la comportamentul partenerului: bărbaţii cred că o femeie care face sex trebuie să fie neapărat şi îndrăgostită, pe când femeile sunt îngrijorate că bărbatul îndrăgostit trebuie, în mod necesar, să facă şi sex. (… Phauiii, ce-mi place… Viaţa merită trăită iar sexul plin experimentat pe deplin. Ca să murim cu fruntea sus, psihologia musai să ne fie mult electrodată. De ajutor în ale demnului electro-ştreang: Buss, Larsen şi Western, 1996, „Sex differences în jealousy: Not gone, not forgotten and not explained by alternative hypotheses”, Psychological Science, 7; Buss, Shackelford, Kirkpatrick, Choe, Hasegawa, Bennett, 1997, „Jealousy and the nature of beliefs about infidelity: Test of competing hypotheses about sex differences in the United States, Korea and Japan”, Buss, 1995: Evolutionary psychology: A new paradigm for psychologcal science”, Psychological Inquiry, 6)

Ştiţi însă de unde cred, în prostia mea cronică şi aplecarea existenţială, că vine toată transpiraţia? Deşi declarăm contrariul sus şi tare, bărbaţi sau femei, nu suntem deloc conştienţi de faptul că vom muri. Mă credeţi sau ba, doar conştientizarea asumată a morţii potenţează şi validează iubirea. (Rog fiii şi fiicele să ne povestească ce văd în propriul înăuntru, pe patul jilav al părinţilor muribunzi, în speţă patul alb de spital.) Acceptaţi sau ba, nu viaţa menţine cuplul în calmă respiraţie salvatoare, ci moartea murită atent şi conştient zi după zi. Dacă aţi rămas vii şi mişcători într-un cuplu, asta se datorează doar morţii din voi, al naibii sfârşit fără nevoie de săpun! Doriţi-vă să fiţi septici, pentru Dumnezeu, asta înseamnă interacţionare salvator-crescătoare! Însă dacă ţineţi la asepsie, mai ales sexual-sentimentală, vă invit, cu tot dragul, să închideţi ochii şi să vă introduceţi de pe-acum vată în nas (îndemn, desigur, pentru o mai mare siguranţă, la umplerea tuturor orificiilor eminamente fundamentale).

Viaţa omului liber (a cuplului liber) se află întotdeauna cu moartea de mână, într-o nesiguranţă ce naşte dezvoltare. Vreţi altceva, certitudine, siguranţă, proprietate rezervată, garanţie, confirmare? Atunci voi sunteţi, iertaţi-mi îndrăzneala, cei care ar trebui să se afle într-o rezervă, la psihiatrie. Înţelegeţi ce vreau să spun? Neliniştea, anxietatea şi angoasa mea apar pentru că evit cu înverşunare tensiunea şi îndoiala (evit şi dezaprob trădarea – ca s-o ţin cât mai departe) şi mai ales pentru că mă conformez, câteodată aproape organic, celorlalţi, prescripţiilor de cuplu şi de dinamică a relaţiilor sexuale, în speţă realităţii declarative că a fi înşelată e naşpa. Că eu, dacă sunt înşelată, sunt naşpa. Ba nu, să fiu înşelată e bine. Să mă las înşelată cu mintea cea mai limpede e cel mai mişto lucru din lume. Refuz să fiu încordată tot timpul, mereu pe poziţie de revendicare, să ţin securea posesiei la intrare, la pândă în fiecare secundă, sclava nedeclarată a aşteptărilor mele mărunte şi-atât de amare. (… Nu că asta aş fi făcut vreodată, da’ ştiţi, aşa scrie în unele manuale cu poze, de-astea foarte lucioase, actuale.) În ultima vreme mă întorc din ce în ce mai des la Fromm (ce mult m-aş bucura să ne-ntâlnim pe-acolo, cândva) şi la evidenţa că nicio persoană vie nu poate evita tristeţea sau nesiguranţa, esenţial fiind – ca maximă trebuinţă salvatoare – să nici nu-şi dorească vreodată securitatea, altfel creşterea ce ar putea să evolueze natural, neconstrâns, nestrivit şi clar se va chirci cumplit de crud în handicap de-a dreptul planetar (surclasând, desigur, dizabilitatea).

S-o luăm altfel, un pic mai ştiinţific.

Cum şi de ce se ajunge la cuplul atât de vital şi totuşi, non-fundamental?

Suntem născuţi pentru a explora şi a inventa. Ne naştem ca fiinţe creative. Avem nevoie de stimuli pentru a-i putea transforma în avantaje pentru supravieţuire. „Doar ADN„, deci materie, nu înseamnă nimic. „Doar mediu chimic„, de asemenea, nu înseamnă nimic. Ceea ce contează, în ultimă instanţă, este relaţia lor. Această relaţie, precum relaţia dintre un bărbat şi o femeie, este creatoare. Bărbaţii, ei singuri, nu pot produce nimic. Femeile, locuitoare exclusive ale Pământului, în scurt timp nu ar mai exista. Însă întâlnirea lor este minunată! Sună cunoscut, nu? Dacă tu ai avea un timp infinit la dispoziţie nu ai experimenta absolut totul din lumea ta? Şi, după ce ai epuiza toate posibilităţile lumii în care trăieşti (poate chiar mai devreme), care ar fi ultimul lucru neexperimentat? Comportamentul este organizat în cineva ce pari a fi tu, apoi realizezi că faci ceva aproape opus (o răneşti pe partenea ta, pe care o iubeşti) şi te întrebi (ea sigur se întreabă!) cine eşti, de fapt. Întrebarea este înşelătoare indiferent cum te uiţi la ea. Ea conţine premisa (greşită!) că eşti într-un fel. Este ca şi cum te-ai întreba cum este, de fapt, un cântec. Un cântec este un proces în desfăşurare! Nici o notă nu este definitorie pentru el (şi să nu uităm de pauze, la fel de importante). Nu-l poţi conţine, dintr-o dată, în conştiinţa ta, este necesar să-l asculţi. Dacă te-ai oprit la o secvenţă de sunete (un refren favorit) şi spui “aşa sunt”, te păcăleşti singur. Tu eşti mereu în derulare şi, exact ca un cântec, ai un final (moartea!). Selecţia naturală, spunea cineva, este cea mai frumoasă idee din istoria cunoaşterii. Sunt de acord. Iar Charles Darwin, în clipa în care i-a trecut această idee prin cap (şi a avut răbdarea necesară ca s-o verifice), sigur a fost fulgerat de geniul cel bun al descoperirilor ştiinţifice decisive. Nu este o idee uşor de acceptat şi nu mă refer aici la strămoşii noştri cu coadă şi păr, trăitori prin copaci şi amatori de giumbuşlucuri inofensive (deşi, pentru fundamentaliştii creştini, nu ştiu dacă şi islamici, dar intuiesc, încă e o nucă prea tare). Dimpotrivă, am în vedere celălalt “capăt”, ceea ce pentru unii pare a fi finalul sau scopul ultim (în raport cu începutul). Afirmaţia mea de maximă ireverenţiozitate este următoarea: într-o analiză ultimă, toate activităţile şi acţiunile umane au un scop sexual, în sensul de căutare a succesului reproductiv, adică, şi mai preţios vorbind, de maximizare a şanselor propriilor gene (care sunt nişte banale informaţii, un fel de reţete de prăjituri – citeşte, în loc de ”prăjituri”, proteine) de a se propaga. Bărbaţii sunt în competiţie, luptă unii cu alţii pentru a avea acces la femeile cu cele mai bune gene (cu fitness înalt) şi femeile, de asemenea, sunt prinse în propriile lor rivalităţi sexuale, pentru a avea parte de cei mai atrăgători bărbaţi. Aceste lupte se dau peste tot, în sala de clasă, în spaţiul bine compartimentat oferit de corporaţie, pe scena de teatru, la mall şi inclusiv pe şosea (cine are maşina cea mai tare?), nefiind decât rareori (şi în mod oribil) sângeroase, dar implicând cantităţi uriaşe de imaginaţie, creativitate, inteligenţă şi, cum aş putea să uit, nepăsare pentru sentimentele celuilalt, viclenie şi disponibilitate de a trişa. Dincolo de aceste excepţii, dacă respirăm şi inima pulsează undeva în stânga, dacă livrăm un ovul pe lună sau 300 de milioane de spermatozoizi pe zi suntem prezenţi în jocul reproductiv cu miliarde de jucători, marele Joc al Vieţii pe planeta noastră (probabil şi pe altele, nu neapărat bazate pe chimia atomului de carbon) şi merită să participăm în mod responsabil, adică să ne benoclăm bine de tot la tot ce este în jur, să ne mişcăm fundurile pentru a mări fitness-ul fizic dar mai ales cel mental şi să alegem, în cele din urmă (până aproape de menopauză, respectiv andropauză, preferabil mai repede) un cetăţean pentru un pic de intimitate civică, asezonată cu endorfine şi oxitocină.

A fi fericit este o problemă de orientare a atenţiei. Sună cunoscut, nu?

… De la paragraful zece încoace, acesta este un articol format, în exclusivitate, din fraze însăilate ce-i aparţin lui Adrian, din spusele lui despre continuitatea sinelui şi alte iluzii, spiritualitate, responsabilitate, moarte, libertate, evoluţie, selecţie naturală, întâmplare şi ordine, mai puţin despre vecinul cel rău cu ditamai Hummeru’. Absolut nicio frază nu vine din zona lui publicistică de „cuplu declarat”. V-am înşelat cu Adrian, chiar eu v-am aşezat cu el în pat psihologico-artistic, eliberându-mă şi poziţionându-mă voyeuristic, căci partenerii, iacătă, se pot schimba pe parcurs, iar Universul îşi continuă, liniştit şi parcă mai plin, devenirea. V-am oferit preludiul, dar Adrian a făcut toată treaba, v-a adus, cum să zic?, fericirea. Paradoxal însă, pentru cei care-au gustat articolul meu, orgasmul vostru nu e al lui, îmi aparţine. (Desigur, verbul e folosit în sensul lui eliberator, pentru a închide cercul deschis – ce fain paradox -, altfel ştiţi ce cred despre asta.) Dacă până la sfârşit nimeni nu s-a prins, nici măcar autorul originar/l (… ei, nu!), atunci am reuşit să explic ce cred şi ce simt despre cuplu folosindu-mă de orice altceva adus, aparent şi nu tocmai, din afară: angajamentul spiritual întru eternitate are binemeritata şi personala lui veşnicie, însă împroprietărirea lui pământeană prin semnături întru garanţii reprezintă cea mai mare şi corectă înşelătorie. Pentru teroriştii din dragoste care cer exclusivitate şi sfâşie întru fidelitate, am un sfat, absolut singurul pe care îmi permit să îl dau, cu suficientă tenacitate: uitaţi-vă-n jur şi trăiţi-vă dragostea liberi, cuplul vostru e-n toate.

 Comentariile sunt închise pentru Despre cuplu

Rezistenta la schimbare

 Posted by on 26 iulie 2011  Autocunoastere
Iul 262011
 

Cred ca suntem creati sa functionam intr-un mediu predictibil, stabil. Prea multe surprize sau evenimente iesite din comun ne epuizeaza. Tindem sa cautam situatiile familiare si sa modelam situatiile nefamiliare dupa un model pe care l-am mai intalnit anterior. Avem un tipar de intelegere a lumii in capul nostru si incercam in fiecare moment sa il validam. Afurisita de perceptie ne joaca constant feste. Nu incetez sa ma minunez retroactiv de ce prostii de interpretari am putut sa fac la un moment dat si sa si cred in ele.

Nu e de mirare ca suntem supusi atator bias-uri de care tot vorbesc colegii mei aici.

Ce nu pricep eu de unde atata rezistenta. Ca doar am evoluat intr-un mediu dinamic si constant schimbator. De unde atata nevoie de control. Sau poate chiar controlul ne-a asigurat supravietuirea. A devenit un model de succes.

Stiu ca ma uit la cate un film si ma gandesc ca daca eu in viata reala as trece intr-o saptamana prin atatea intamplari ca cele din film probabil as simti nevoia sa dorm un an.  Realitatea virtuala insa e mai mult decat acceptabila. In calitate de spectator schimbarea este chiar interesanta.

Ma gandesc ca dorinta noastra secreta este in fapt liniste si predictibilitate depline, avand in vedere cat de greu facem fata schimbarilor. Sau a mea. Si a voastra?

De cateva luni traiesc intr-o continua schimbare. Asa gen cum vezi in filme. Din fericire nu in toate aspectele vietii mele. Si tot ce imi doresc e ca lucrurile sa revina la normal. Am momente in care pur si simplu ma opresc din gandit [si asta e extrem de grav pentru mineJ] Situatiile noi ma blocheaza in asa mare masura ca trebuie sa ma restartez constient. Astept ca lucrurile sa revina la normal. Si in acelasi timp realizez ca e posibil ca lucrurile sa nu mai revina niciodata la acel normal la care jinduiesc. Ca daca ceva s-a schimbat si sta in acest fel de foarte multa vreme e posibil ca acesta sa fie noul normal.  Doar ca mi-a luat mai mult de jumatate de an sa iau in calcul aceasta posibilitate. Halal viteza de reactie.

Chestia aia cu “go with the flow” este al naibii de greu de pus in practica. Creierul tine cu dintii la modelele de intelegere si reactie pe care si le-a insusit cu greu in ani de munca. Schimbarea e ceva dificil. Necesita mult efort si multe calorii. Si orice pas gresit ne poate pune in pericol de moarte.  In acelasi timp, asa cum am citit de la altii mai intelepti decat mine, ne schimbam in fiecare moment al vietii noastre; corpul nostru e in continua schimbare; lipsa de schimbare inseamna in fapt moarte la nivel celular. De ce la nivelul constientului e atat de diferita situatia? Nu stiu. Stiu doar ca ma consideram mult mai adaptabila decat media la schimbare pana acum putin vreme. Surprise, Surprise…

 Comentariile sunt închise pentru Rezistenta la schimbare
Iul 242011
 

Am revăzut din întâmplare ieri câteva fragmente dintr-un interviu acordat de membrii formaţiei Nirvana după moartea prin sinucidere a lui Kurt Cobain în 1994.  În reportajul respectiv erau prezentate, printre altele, şi regretele altor colegi de breaslă. Ce am remarcat a fost graba cu care fiecare dintre cei intervievaţi judecau comportamentului sinucigaşului, afirmând cu o siguranţă frapantă în glas: „He had everyhing: a glorious career, a beautiful child, a nice wife (asta e maxim ce se poate spune despre Courtney Love : -)), money, fame, a big house, he was healthy. He had no reason to kill himself.” Continue reading »

Iul 232011
 

Am avut o perioadă care a durat…hmmm…aproximativ 10-15 ani în care aş fi acceptat să fiu oricum şi în orice fel, cu condiţia să fiu slabă şi drăguţă. Din fericire, perioada a trecut (era de aşteptat să depăşesc etapa respectivă a vieţii mele, că doar nu era să mă ţină până la 50 de ani).

Un lucru e clar: mediul nu ne ajută pe noi, fetele, să ne putem accepta aşa cum suntem. Totul în jurul nostru îmi pare a fi o conspiraţie împotriva fetelor şi femeilor pe care natura nu le-a înzestrat cu un chip de înger sau cu forme de catwalk. Este normal ca în viaţa fiecărei reprezentante a sexului frumos să existe un model. Iar modelele sunt cum sunt. Nu avem de unde alege. Mai ales în perioada adolescenţei, când căutarea individualităţii este pregnantă, când dezvoltarea conştiinţei de sine se află pe primul loc printre priorităţile (inconştiente) ale tinerei, nevoia de modele este apreciabilă. Chiar şi eu (care nu mai am chiar 16 ani), în momentele de vulnerabilitate (sper eu, din ce în ce mai rare) simt uneori nevoia să mă identific cu cineva, să caut o persoană de acelaşi sex pe care să o imit, pe care să o simt aproape din mai multe puncte de vedere. Jenant, ştiu, dar asta e. Există momente în viaţa mea, rarisime de acum, însă totuşi mai există. În aceste condiţii, îmi imaginez (şi îmi amintesc, totodată) ce zbucium poate fi în interiorul unei fete de 15-16-17 ani care se caută pe sine, încearcă să afle cine este ea, ce dorinţe are, cât este de valoroasă, prin ce este specială faţă de cei din jur, şi care în jurul său identifică doar modele de neatins, de care ea, prin capacităţile şi atuurile sale nu se poate apropia. Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Tânără imperfectă în căutarea unui model la fel de imperfect