Aug 292011
 

E seară, aproape de opt, am venit de la serviciu de ceva vreme, stau de-atunci cu degetele pe tastatură şi nu mă pricep să încep. Să mă folosesc de timp sau de gâdilat?, parcă n-ar da bine o intrare prea triumfală pe terenul de joc al liberului arbitru controversat. Dacă las teoria să conducă articolul, atunci m-am ars din start, oameni cu intelect adecvat au scris despre asta fraze prelungi şi cursive, cum să exprim eu ce-am înţeles într-un mod retezat? Să mă las scrisă sau să scriu eu articolul? Să renunţ? Să votez? Ce să fac? Poate că înţelept ar fi să acordez abordarea cu un site responsabil, liber arbitrat de-a dreptul remarcabil.

De fapt, e aproape de zece, deşi puteam să jur că de când am terminat primul paragraf a trecut cel mult un sfert de ceas. (Timpul ăsta e de-a dreptul enervant iar percepţia noastră referitoare la curgerea lui este ultima în care să putem avea încredere, nu ştiu cum se face – sper c-aţi observat şi voi – că temperatura dorsală măsurată mental nu-ţi crează niciun fel de probleme faţă de estimarea duratei unui act sexual. Nu purtăm cu noi termometrul, nu purtăm nici cântarul, nici măcar aparatul pentru tensiune sau glucometrul vital, însă murim de-a dreptul pe stradă dacă n-avem la noi amărâtul de ceas digital.) Fără timp nu există flux al conştiinţei, aici vreau să ajung, lansând provocarea de a afla, la un moment dat, dacă timpul este cel care trezeşte conştiinţa, sau aceasta e cea care-l scoate din ceasul mental şi îl personalizează. Există vreo ora douăsprezece a.m., oră de bază, de la care să-nceapă să fie fie măsurată ziua conştientă şi trează? Câte ore are? S-a găsit vreo bucată de timp mai puternică şi echilibrată, care să stea la temelia cronologică a celorlalte ceasuri din viaţă? Acel timp (şi nu altul) îi dă conştiinţei costumul, colorat, de “acum”? Care este ordinea corectă? Trecut, prezent şi viitor? Sau nu contează cum?

Să recunoaştem, conştiinţa-i frumoasă în toate nuanţele şi întrebările ei iar nouă, pentru că-i vie şi asortată, ne place tare mult iluzia phi, ceea ce n-aş spune cu mare convingere despre satisfacţia cercetătorilor în ale conştiinţei, cărora încă le mai dă nevralgii. Recapitulăm iluzia, un pic: licărire verde care dispare, imediat apare licărire roşie în dreapta, până când ceea ce ajungem să vedem curând nu este o succesiune de apariţii şi dispariţii concrete ale celor două puncte colorate, ci doar un singur punct verde care se deplasează cursiv de la stânga la dreapta şi care îşi schimbă culoarea din mers, pe traseu. De ce e iluzia atât de frumoasă şi pe-atât de nesuferită? Sigur o să vă  lămuriţi încercând să răspundeţi următoarelor întrebări (dar înainte de marea încercare, poate c-ar trebui să ne punem de acord asupra a ce e iluzia, să n-o confundăm cu altceva, cine ştie, poate chiar cu eroarea: iluzia e ceva care nu este aşa cum pare, în niciun caz nu e ceva care nu există):

Unu: cum se poate să vedem clar un punct verde modificându-şi culoarea în timp ce se îndreaptă spre punctul al doilea, câtă vreme acesta din urmă nici n-a apărut? Nu e anormal, nu-i prea devreme?

Doi: dacă-i musai să fim conştienţi de al doilea punct pentru ca prezentul culorii să funcţioneze, nu cumva pentru realitate e mult prea târziu, căci primul punct deja a dispărut?

Informaţia despre culoarea prezentă este procesată după cele două poziţii ale punctului pe traseu. Verde-stânga, roşu-dreapta, culoarea curgătoare care se schimbă undeva pe la mijloc. Adică trecut, prezent şi viitor, axa pe care se află, tot timpul, realitatea? (Eu v-am zis deja c-ar trebui să acordăm mai mare importanţă timpurilor verbale, poate că şi acolo gramatica e preocupată mai degrabă să creeze iluzia timpului în loc să-l măsoare.)

Să nu uitaţi ce-am povestit până acum, căci o să facem o pauză de relaxare (cum ne-am obişnuit, desigur, în articolele despre Libet – de ce oare?). O să vă rog să vă gâdilaţi (degeaba râdeţi, e un exerciţiu pe care l-am furat de la mai marii învăţaţi). N-o să reuşiţi (constatare ce-o să vă facă să vă tăvăliţi de râs cu-adevărat), pentru că este cu neputinţă să ne gâdilam singuri în aşa fel încât să obţinem efectul care se produce atunci când ne “ajută”, binevoitor, altcineva. Cunoscând că ne vom gâdila (căci unde-i ordin fizic, cu plăcere), creierul îşi va fixa rapid aşteptările faţă de ceea ce ştie că vom simţi, astfel că mâna noastră nu va produce episodul de râs aproape dramatic, pentru că senzaţia va fi redusă, din centrul de comandă, la modul simţitor, iată, cât se poate de practic.  Dacă însă ne va gâdila altcineva, creierul rămâne dintr-o dată descoperit în abilitatea sa predicţională referitoare la locul şi momentul senzaţiei devastatoare, iar şocul de gâdilat va fi pe măsură de mare. Dar dacă într-un experiment controlat amestecăm distincţia acţională? Gâdilat cu mâna personală asezonat şi sincronizat c-un braţ robotizat, adică dublă gâdileală.  (Braţul era reprezentat de o plăcuţă de plastic care se mişca de-a lungul palmei drepte, fiind controlată de mâna stângă a subiectului. Simplu, dar complicat, cert este că voluntarii se gâdilau tot singuri, ei personal şi prin reprezentant.) Ei bine, iată ce s-a constatat: când sincronizarea mişcărilor (directă şi indirectă) s-a alterat voit şi controlat iar braţul robotizat s-a pus pe întârziat (chiar şi cu două zecimi de secundă), senzaţia de gâdileală a fost mai puternică, iar cu cât a întârziat şi mai mult, senzaţia a explodat. Într-o astfel de acţiune destabilizatoare, creierul devine din ce în ce mai incapabil să lege acţiunea de senzaţie. Acţiunile liniare nu mai conduc, dintr-o dată, direct la consecinţele stăpânite, oarecum, prin anticipaţie. Gâdilarea manuală înseamnă acţiune urmată, imediat, de senzaţie. Dacă însă se interpun între cele două chiar şi câteva miimi de secundă, apar deja, în plan mental, îndoieli legate de iniţierea acţiunii prin mod propriu şi personal.

Am vorbit de timp pentru a ne gândi dacă el se deplasează într-o singură direcţie a realităţii şi dacă are aceeaşi culoare de exprimare, iar despre gâdilat pentru a vedea cum pot fi separate intenţia şi acţiunea şi cum poate fi slăbită convingerea că noi o controlăm pe cea din urmă atunci când intervine timpul întârziat, cu consecinţe serioase în planul existenţial.

Iar acum să ne întoarcem la Libet (de fapt, n-am fost departe deloc) şi să recapitulăm: observaţia fundamentală era aceea că există activitate cerebrală înainte ca noi să decidem acţiunea în mod conştient, conştiinţa apărând prea târziu pentru a-i putea acorda, cu surle şi trâmbiţe, statutul de declanşator al acţiunii voluntare. Mutăm acum consecinţele acţionale în plan moral-social, acolo unde demnitatea existenţelor noastre scrie reguli de orientare. Cu alte cuvinte, nu avem liber arbitru, fie el tăcut sau foarte gălăgios? Poate că, dacă n-ar fi fost un bun observator, chiar şi Libet ar fi putut accepta un asemenea crunt adevăr, însă pentru că luase cunoştinţă de faptul că la nivelul acţiunii voluntare unii dintre subiecţi recunoscuseră că renunţaseră la mişcarea “voită” imediat înainte ca ea să se producă şi mai ales pentru că era vizibilă, şi în acest caz, revolta electrică a celulelor, acel potenţial evocat (dar diferit prezentat, care apărea întocmai şi la timp, apoi cobora până spre zero şi dispărea cu aproximativ 200 de milisecunde înainte ca acţiunea să aibă loc), Libet a găsit conştiintei un nou rol, fundamental, la nivelul acţiunii voluntare: liberul arbitru îşi poate manifesta veto-ul final înainte de producerea acţiunii iniţiate în mod conştient. Adică nu ne putem ascunde, iresponsabili şi liniştiţi, în coteţe securizate moral, nu suntem animale nevinovate şi nici maşini automatizate, suntem şi vom rămâne responsabili pentru vieţile şi acţiunile noastre pentru că da, asta-i clar, nu ne putem împotrivi apariţiilor intenţiilor interne mai puţin onorabile, însă avem deplină putere şi timp suficient pentru a renunţa la planurile setate de acţionare. Conştiinţa nu poate iniţia acţiunea, dar o poate împiedica.

Liberă să nu spun “da”. În noi există permanent, funcţională,  pârghia unui veto absolut conştient, care ne plasează într-un alt plan al libertăţii trăirii, poate pe cel mai înalt: libertatea de a refuza. Creierul nostru se pregăteşte tot timpul să pună în practică intenţii pe care nu le avem, pe care le numim, destul de primar, impulsuri, şi care-s făcute să se ridice din planul cel fizic în cel superior-mental, nefiind deloc obligatoriu să ajungă în planul concret, acţional. Însă discuţia e lungă şi zona de abordare imensă, ceea ce rămâne de reţinut, pentru un articol pe site, este marea diferenţă calitativă între o conştiinţă morală care îţi spune ce poţi să faci şi aceea care îţi spune ce poţi avea impulsul să faci. (Revin la gramatică şi la limba mea dragă: dacă înţelegi cum funcţionează regulile de transformare ale cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii, ai o şansă şi cu liberul arbitru.)

Conştiinţa, ca orice lucru serios, are nevoie de timp, pentru că liberul arbitru al ei operează prin intermediul selecţiei, nu al proiectării rapide. Conştiinţa, cunoscând adevărul că informaţia reprezintă putere, trebuie să ştie ce urmăreşte creierul pentru a-şi putea manifesta veto-ul. Conştiinţa are nevoie de timp. Foarte tehnic, de subliniat ar mai fi faptul că, în contrast cu viaţa obişnuită, normală, veto-urile apar cu frecvenţă mare numai în situaţii care nu sunt frecvente ele însele, atunci când, din varii motive de transformare existenţială, în lumea noastră interioară intră lumea de-afară, când ne pomenim, dintr-o dată, conştienţi şi responsabili de ceilalţi şi îi privim cu ochi interiori tocmai pentru că în ei ne vedem, dintr-o dată, chiar pe noi. Un veto conştient este un veto de care suntem conştienţi, altfel, zi după zi, în mod obişnuit, putem impune sute de lanţuri de vetouri inconştiente unor dorinţe şi impulsuri inconştiente, care nu au nimic de-a face cu conştiinţa. Conştiinţa e singura conştientă de pe Pământ. Ca să se vadă în Univers, conştiinţa are nevoie de timp.

Libet plusează argumentarea şi o împing şi eu, către Dumneavoastră: cum altfel ar funcţiona impulsurile reprimate ale lui Freud? Trebuie să existe un timp pentru reprimare (şi el chiar există), cum s-ar declanşa mecanismul dacă n-ar fi nicio diferenţă între impulsul de a acţiona şi acţiunea propriu-zisă? În rest, ştiu şi înţeleg că-i mai comodă o pravăleală pe canapeaua freudiană şi voi respecta veci-pururi nevoia de odihnă activă şi de siestă integratoare a multora, am însă senzaţia că pentru inconştient, ca şi pentru conştienţă, e mai bun taburetul psihologiei cognitive (un alt fel de a mobila si de a şedea), pentru că:

– unu: fiind mic şi îngust, pe el nu se mai poate aşeza şi altcineva;

– doi: eşti nevoit să ţii coloana dreaptă şi privirea înainte, nu în tavan, ceea ce echilibrează serios perspectiva;

– trei: despre pernuţele sub cap puse încă din viaţă deja m-am exprimat.

_______________________________________________________

Poate că, sub final, merge un exemplu, imposibil de pus în vreo rimă (exclus vreun haiku).

Uitaţi-vă la televizor, la opulenta nuntă borcească.

Ar fi putut să spună nu.

Aug 272011
 

Ieri, un prieten foarte bun şi foarte serios şi cu vreo douăzeci de ani mai mare (e important să fac această precizare), îmi spune aşa: „De câte ori citesc articolele tale mă cuprinde o stare de excitare.” Procesez rapid şi tăcut, de-a dreptul speriată: „… îmi spune asta acum, după aproape un an de scrieri diverse şi adecvate… ultimul articol are legătură cu un act manual şi mai ales c-un câine… să mă simt oare excepţional sau s-o iau la goană cât mă ţin curelele de mult şi de bine?” „… În general, vreau să zic. La toate articolele tale, chiar şi la cele mai puţin reuşite.” (… V-am spus doar că e cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine, anticipează corect, niciodată nu m-a lăsat să mă fac de ruşine. … Pooooftim?!, a zis cumva „mai puţin reuşite”?!… Nope, da’ de unde, chiar că sunt obosită, n-ar fi putut, sigur mi s-a părut.) A continuat, imperturbabil: „Hai să-ţi explic ca în dex, ştiu că tu doar aşa pricepi, din păcate. Excitare, adică stimulare, provocare de organ. Funcţii activate.” „De cap mare sau de altul mai mic?”, zic. „Recunosc că simt chiar dorinţa de a face sex liber, fără obligaţii.” (Este cu douăzeci de ani mai mare, nu mai ştiu dacă v-am spus, da’ asta nu, nu are importanţă în context, ziceam doar aşa, ca să fiţi informaţi foarte bine.) „Sper că nu cu mine.” „Tocmai asta-i interesant. Nu cu tine.” (Ghinionul vieţii mele, mai ales în zona aceea cu valenţe secrete: toţi băieţii mei, mai ales cei care habar n-au că locuiesc în capul meu, se gândesc la alte fete. În rest, să ne fie clar, „băiatul meu” nu e şi domnul de faţă.) „Fii atent ce ţi se-ntâmplă, monşer”, zic, „că-s viitor psiholog mic şi musai să mă antrenez un pic. Ai auzit de priming şi de scheme mentale? (Dacă nu, mare ruşine pe creieru’ lu’ matale.) „Da’ de neuroni, dendrite şi axoni?” (L-am iertat, neumilindu-l şi cu celulele gliale. Apropo de asta, creierul lui Einstein era la fel de greu ca şi al nostru, pare-se că doar lobii parietali erau mai laţi, ceea ce i-a oferit o proprie şi interesantă sfericitate, astfel că Sandra Witelson, doctoriţa de la Universitatea McMaster, a înaintat lumii, destul de convinsă, concluzia că această dezvoltare atipică – să nu-i zic „lăţeală – l-a „lungit” mental într-atât de mult pe norocosul proprietar încât am văzut cu toţii cât de departe a ajuns să gândească matematic, vizual şi spaţial. Interesant e faptul că în creierul lui Einstein s-a constatat o densitate neobişnuit de mare a celulelor gliale slujitoare, ceea ce s-ar putea interpreta printr-o activitate neuronală atât de intensă încât se făcea nevoie, obligatoriu, de contribuţie celulară imensă. Celulele gliale sunt cele care, printre altele, dau papa bună la neuroni, absolut exclus fast-food-ul sinapsial. În restul de viitor nutritiv, n-am nicio îndoială că şi nepoţii nepoţilor noştri se vor delecta cu creierul lui Einstein în laborator şi cu hamburgherii în buzunare, am scris cu „gh” ca să scutur mental – poate-mi iese – schema cu hingherii de chifle tăiate în care înghesuie animale destul de decedate.) … „Eşti atent la mine sau excitarea-i prea mare?” „Repet: mi se întâmplă doar când scrii.” (Frumos compliment, n-am ce zice, plasat exact lângă eterna rană din zona sentimentală.)

Primingul unei scheme seamănă cu trompeta lui Amstrong (spun asta pentru  că în fundal se aude „What a wonderful world”), care va activa, fără ştirea noastră, celulele nervoase responsabile (sau iresponsabile) de scopurile noastre inconştiente (tratate nu neapărat cu soluţie freudiană). Citirea ritmică a unui blog nu e deloc incidentală, e acolo ceva care te ţine ancorat, ceva care s-ar mula (subliminal pe alocuri, sau chiar direct, aproape experimental) pe structura schematică a noimelor tale. Scopurile noastre aţipite sunt bătute pe umăr şi trezite încet-încet de familiarul din care am ajuns să tot citim, care va acţiona, elegant sau chiar agresiv, precum un declanşator de exprimare şi manifestare al schemelor la care, de regulă, nu privim în mod conştient (pentru că luciditatea asta neuronală are în ea, de multe ori, pentru viaţa reală, ceva subversiv). „Sunt însurat de-atâţia ani şi nici prin cap nu-mi trece, altfel, să fac sex cu o altă femeie.” (Ai o problemă mare, monşer, am zis eu repede, în capul meu pişicher.) Asta-i ţelul tău conştient, foarte bine. Şi nici eu nu scriu despre sex atât de plastic încât să pot să instig sau să reuşesc să sensibilizez, însă da, abia acum realizez, de primingul-vină s-ar putea să fie desele şi săltăreţele mele rime prozaice, care pot da, la un moment dat, impresia şi cadenţa unei ritmicităţi sexuale. (Asta la tine, tu fiind un pic mai ciudat – am ţinut să îi subliniez -, ceilalţi cititori n-au nicio treabă. Cât despre rimele mele, cred ca am o problemă serioasă cu capul, nici nu mai ştiu dacă bolnavii ar trebui sau nu să-şi ceară scuze.) Şi, ca să rămânem în zona serioasă a experimentelor controlate (căci rimele mele nu sunt), şi ca să mai adăugăm un sens verbalo-mental întregului cognitiv, iacătă ce-au făcut Bargh, Chen şi Burrows: unor voluntari tineri care trebuiau să pună în ordine nişte cuvinte astfel încât să contureze o noimă frazală, li s-au pus în faţă foarte multe cuvinte care aveau legătură cu starea de om bătrân. Altora, doar cuvinte plate, neutre (să nu înţelegeţi cumva, prin contrast lingvistic, că cele „de bătrâneţe” erau mai săltăreţe…) Se urmărea, bineînţeles, un priming al schemei „om bătrân” şi observarea efectelor acestuia în plan comportamental. „Vă mulţumim frumos, aţi fost grozavi.”, le-au spus la final cercetătorii şi le-au strâns mâinile, conducându-i spre uşă şi indicându-le folosirea liftului de la capătul unui coridor foarte lung. Cât timp credeţi că le-a luat tinereilor ca să străbată coridorul (ei fiind, desigur, cronometraţi de un diabolic complice)? Comparativ cu „normalii”, cei care tocmai lucraseră în zona de bătrânei s-au comportat, mental şi fizic, ca atare, abia trăgându-şi picioarele. Numai ei. Au interiorizat, aşadar, starea de încetineală şi slăbiciunea. Aşa că zic, înţeleaptă, să rămâneţi cel mai bine pe site, printre rime, s-ar putea s-o duceţi din ce în ce mai  senzaţional atât cu tensiunea, cât şi cu sperietoarea ce se cheamă „prostată” (asta zic şi eu denumire masculină deşteaptă).

… Aceasta a fost, precum aţi observat, o introducere asertivă şi conjuncturală într-un articol despre Libet, dintr-un serial pe care l-am lăsat, din motive neîntemeiate, în pauză de publicitate.

Paradoxal, introducerea ţine loc şi de final, căci cuprinsul va fi publicat mâine.

Aug 272011
 

Imi pare ca exista trei tipuri de efecte atunci cand un om are contact cu anxietatea mortii:

– fugi de mananci pamantul si iti continui existenta in acelasi fel, crezand mai cu putere in fiinte ori energii supranaturale salvatoare,

– te copleseste si “aluneci” in depresie cu ganduri de suicid (recomandabil sa cauti ajutor psihologic din partea unei persoane care metaforic fie spus “a murit fara a muri”),

– te transformi, nu intr-un varcolac sau intr-o fiinta angelica, nici in sensul in care iti creste o pereche de ochi noi, desi in sens symbolic e un adevar aici, si nici ca-ti creste I.Q-ul ori E.Q-ul.

Nu te transformi in sensul in care devii altcineva. Nu devii neaparat o persoana mai buna, mai iubitoare, desi nu cred ca este exclus, dar depinde de variabilele personalitatii.

Ce cred eu ca poate fi definitoriu si oarecum general valabil e ca transformarea aduce cu sine o perspectiva diferita asupra a ceea ce numim realitate care deriva din intelegerea mortii in primul rand ca renuntare. Renunti sa te strofoci, sa te lupti, sa te incordezi inutil, sa faci lucruri doar ca urmare a unui trebuie strain sinelui tau autentic (despre care stim ca e discontinuu, adica esti o colectie de euri, nu doar unul singur)

Renuntarea apare odata cu resemnificarea propriei existente. Din aceasta renuntare se iveste o pofta nebuneasca de viata, dar nu intelege eronat ca viata devine o distractie adolescentina de genul carpe diem. Pofta de viata la care fac referire este simplul fapt ca iti place ca esti viu, ca esti constient de sentimentul de a fi viu, ca esti ceea ce esti si ca lasi sa fie realitatea exact asa cum este. Metaforic, ai renuntat la a modela fum  sau la a scrie cu creta alba pe o tabla alba, ai renuntat sa te tragi de par ca sa creasca mai repede sau sa pastrezi aerul in piept ca sa ai pentru cand dormi, ai renuntat la efortul de a simti iubire, cand simti dezgust, la atitudinea apreciativa, desi iti vine sa critici, la dorinta nevrotica ca lumea sa fie cum crezi tu ca trebuie sa fie (cum iti imaginezi, cum te astepti fie constient, fie inconstient). Pe scurt, ai renuntat sa te opui curgerii spontane a vietii, a realitatii experientei din momentul prezent.

Resemnificarea existentei personale in raport cu moartea ca finitudine absoluta a vietii devine paradoxala. Resemnificarea inseamna a oferi un nou sens, un inteles unei experiente. O poveste de viata devine coerenta si acceptata ca parte din existenta unei persoane cand este clara si armonizata cu un tel din viitor.

S-a nimerit sa existi si ai devenit cineva(sinele, eul)- buletinul sau ID-ul tau de acces in Matrix sau in poveste, intr-o realitate iluzorie in timp ce simultan esti nimeni.

Insa existenta in realitate, iar acum ochii si urechile mari, NU ARE SENS. Nu exista nimic de inteles din propria viata. Absolut NIMIC.  Nu exista nimic pretios in faptul ca existi in raport cu moartea. Pretiozitatea ta are legatura pe de o parte cu imaginea ta in ochii tai si ai altora si cu structurile sociale. Iar pe de alta parte importanta (sau pretiozitatea) deriva din povestea sinelui tau desfasurata pe linia timpului. Doar in aceasta poveste la care participi poate exista SENS.

Cu tine ori fara tine, viata isi continua curgerea, noaptea si ziua vin una dupa alta, soarele rasare si apune, accidentele nefericite apar in continuare, pasarile canta, oamenii muncesc, iar unii mai si canta. Chiar daca TU nu existai pentru a aduce o schimbare sociala, politica, intelectuala, se putea intampla aproape cu certitudine ca altcineva mai devreme ori mai tarziu sa creeze si sa comunice acele idei inovatoare intr-un domeniu sau altul.

Cand cineva intelege cu toata pielea, pofta de viata vine de la sine, iar uneori si fericirea. Iar asta fara motivatii si teluri de atins, de implinit, de realizat. Dar nu in sensul in care proiectele, aspiratiile si dorintele personale dispar. Cum ar putea sa dispara? Esti doar o fiinta umana, nu una angelica (inchipuita!) ori un zombi. Atitudinea in raport cu ele este alta si anume: mai relaxata si uneori ludica.

Sentimentul constient de a fi VIU (de a simti viata curgand prin tine)  nu mai depinde de rezultatele tale. Nu mai cauti sa te simti viu, apeland la diverse distractii si placeri comerciale ori alergand dupa teluri marete. Te simti viu si asta e placut in sine. Orice altceva este ca un fel de bonus sau de adaos comercial la propriu si la figurat.

Doar imaginea ta (imaginea de sine) va fi raportata la aceste bonusuri. Iar in privinta asta poti fi relaxat. Nu e nimic real aici. Cu o imagine te poti juca asa cum te joci cu imagini in programul Photoshop. Cand stii asta (cu toata fiinta), experientele tale psihologice, subiective pot capata o nota de umor. (te amuzi, de exemplu, cand “te trezesti” ca te judeci aspru.). Te poti simti viu, plictisindu-te de moarte. Nu faci nimic, doar esti (existi) si te simti viu, iar asta e placut in sine. Pentru a evita orice ambiguitate, aceasta placere de a te simti viu nu iti tine de foame, nu te imbraca si nu te adaposteste dupa cum nici nu te fereste de evenimente nefericite.

Sentimentul constient de a fi viu creste din contactul cu moartea. Nu poti deveni constient de senzatia de viu decat daca ramai sufficient timp in contact cu spaima mortii (legea contrastului). Cu cat contempli moartea mai mult timp si lasi anxietatea sa patrunda in constiinta ta, cu atat sentimentul de viu creste si devine mai stabil. (Cred ca e necesar un antrenament al atentiei).

Aceeasi viata pe care o poti contempla in exterior curge si prin tine si devii constient de vibratia ei cand te focalizezi pe corp. Poti intelege cu toata fiinta (o intelegere insotita de o emotie de bucurie, liniste ori seninatate) procesul curgerii spontane a vietii supus implacabilei tendinte entropice, atunci cand eul dispare, cand acel “cineva” chipurile prins in corp dispare. Uneori, transformarea este brusca cu mari riscuri pentru integritatea psihologica a unui om.

Resemnificarea in termeni paradoxali consta in acceptarea lipsei de sens a vietii si asumarea unui sens personal de dragul jocului (esti in poveste!) sau din joaca la care s-a nimerit sa participi de la momentul nasterii pana acum si pana candva in viitor cand nu vei mai fi nicicand. Acest sens se naste din joaca (din poveste), iar tu poate il poti pune in cuvinte. Nu este ceva de cautat cu lumanarea, de intrebat la ghicitori, terapeuti si spirite inchipuite. Sensul se iveste spontan din chiar procesul existentei personale. Mai degraba il descoperi, dar fara eforturi, la fel cum un copil pe plaja afla ca poate modela nisipul umed si poate construi un castel pe care il poate impodobi cu scoici.

 Comentariile sunt închise pentru despre a muri fara a muri
Aug 262011
 

(Scriu acest articol noaptea, oarecum sub presiune, în sensul că mă ruşinez, un pic, de „Lecţia de nume”. Cumva, aş vrea să-mi consolidez convingerea că Dumneavoastră realizaţi, după atâta vreme, că sunt absolut capabilă să mă exprim aproape normal şi că scăpările prin DEX-ul ortodox şi moral fac parte din jocul meu existenţial. Cu alte cuvinte, scriu şi public acest articol pentru a-l acoperi, pe prima pagină a interconexiunilor, pe ultimul. Procedez, oare, precum un animal?)

***

Eu nu sunt Doamna Fidget, dar am, ca şi domnia sa, un animal de companie. Îl cheamă Lio, e o broască ţestoasă cu handicap fizic dar foarte sănătoasă la cap, pe care-o tratez, multinivelar, cum se poate mai bine. (Să nu credeţi cumva că articolul fidgetian n-a avut rezonanţă şi în mine, aşa că azi dimineaţă m-am asigurat, o dată în plus, că fac tot ce se poate ca broasca mea să se descurce singură atunci când eu demult voi fi apus: i-am lăsat toată mâncarea pe raftul de sus.)

Despre flori şi despre albine, numai şi numai de bine. Însă despre suprimarea crudă a existenţei normale a unui animal, interiorizându-te în el pe tine, cu nevoia ta control şi, paradoxal, de ieşire din rol, asta-i altă mâncare de peşte. Hai să vă spun, înainte de a trece la experimentul de diagnostic moral, cu ce interpretare generală a subiectului rezonez (cândva, poate că în alt context virtual, am mai făcut precizarea asta: dacă ulterior veţi simţi nevoia să-mi aruncaţi cu bolovani în geamurile de la balcon, vă rog să alegeţi unii cu forme cât mai imperfecte, sunt o colecţionară înrăită de felurite pietre.) Am fost ajutată să privesc lucrurile aşa, astfel că, atunci când mă uit cu drag la broasca mea, mulţumesc din suflet lecturilor de tot soiul: într-un fel aproape natural, omul cu câinele (să-l personalizăm pe animal) rezolvă o discontinuitate destul de importantă în universul actual. Planurile animal şi uman ne-au unit dar ne-au şi izolat, ne-au supraetajat şi, în definitiv, ierarhizat, aşa se face că al meu primitiv câine nu-şi va dori niciodată să fie ca mine, ceea ce inteligenţa mea va accepta cu plăcere, la fel ca şi conştiinţa de sine. Însă, cel puţin la un moment dat, incapacitatea mea de a trăi în prezentul uman (manifestată chiar şi gramatical) mă va izola temporar  (salvator, poate) de însăşi existenţa mea şi mă va determina, într-un plan destul de bine-ascuns mental, să-mi doresc ieşitul din mine, din stratul meu special.  Animalul de companie nu-i altceva decât o punte între noi şi restul naturii pierdute şi câteodată dorite, pe care ne plasăm atunci când nu simţim c-am aparţine.  Animalul de companie stă cu trei picioare în lumea naturii şi cu unul în lumea noastră, adulmecând cald mirosul uman, e ca un fel de ambasador interlumesc, natural şi universal, cine n-ar dori, vorba lui Bosanquet (via Lewis) să aibă un reprezentant la curtea lui Pan? O punte între noi şi restul naturii sub-umane, de care, câteodată, ne este tare dor. Aceasta este varianta fericită, normală, când animalul, măcar pentru rolul lui de pod şi liant, e respectat şi neasimilat.

Ce te faci însă când o ai pe doamna Fidget în tine iar ai tăi, cu mare curaj şi înţelepciune, refuză supra-ofrandele tale de control şi-atâta dăruire? Ce faci când constaţi că îşi doresc (şi chiar reuşesc) să-şi fie ei înşişi darul liber şi curgător? Iată, ai un dram de noroc salvator: realizezi totuşi asta, îţi dai seama. Câinele tău însă n-are deloc: nevoia ta de control îl va transforma în erou nemuritor pentru restul familiei tale, pe care-o va salva de tine, dar nu-l va păzi, săracul, şi pe el. Îi vei mutila existenţa animală (de altfel, atât de decentă şi de normală), pentru că nu vei fi putut s-o faci cu cea umană. Pe bietul câine de apartament îl vei aduce în starea să aibă nevoie de tine toată viaţa, îl vei prosti şi infantiliza să-şi dorească doar ce-ţi doreşti tu, să aibă parte doar de ce vrei tu, când vrei tu, când poţi tu, pentru că, nu-i aşa, câte favoruri umane îi faci numai tu?

Pe doamna Fidget am condamnat-o virtual, am stabilit deja. Numai gândindu-ne la biată familia ei oropsită şi sărmanul ei patruped şi simţim, iarăşi, oareşce mişcări viscerale. Apropo de asta, ce spuneţi de un tânăr bărbat de 25 de ani care se masturbează în timp ce câinele său dă târcoale organelor sale sexuale şi iată, efortul comun, om-animal, conduce, aaaah, la efectul final? (Aţi vrea să vă arăt şi o poză sau vă mulţumiţi doar cu stilul meu literar?)

Ce părere aveţi despre asta?, au fost întrebaţi nişte studenţi occidentali (în cadrul unui studiu amplu, multidirecţional, pe care nu-l pot detalia acum, dacă mai vreau serviciu şi pentru ziua de mâine.) Phuuuuuaaaiiiii, repulsie totală, dezgust integral, condamnare morală pe linie, ucidere virtuală. De acord, au spus cercetătorii, acum vă rugăm să justificaţi moral răspunsurile Dumneavoastră. De ce un “phuuuuuaaaiiiii” atât de prelung şi de repezit? Lăsând la o parte oribilitatea de reprezentare, conform cadrului teoretic occidental, în lume se poate întâmpla orice, câte vreme nimeni nu este rănit. (Nu-i aşa? Ca folosirea animalelor în filme: staţi liniştiţi, e-adevărat că l-au împuşcat pe cal, da’ el, totuşi, n-a murit, fiind ditamai elementul contractual.)

Ei bine, la partea aceasta de raţionalizare, studenţii dezlănţuiţi întru a înfiera fără întârziere au devenit, absolutamente brusc, “înlemniţi moral”, n-au fost în stare să articuleze coerent nimic din proaspăt manifestata dezaprobare. De ce oare? Pentru că, va trebui să admitem cât mai curând, emoţiile deţin o pârghie importantă în a “ridica”, primordial,  aprobarea sau condamnarea. Când emitem judecata, în noi tace, dar loveşte, primitivismul emoţional (de ce oare îl consider, fără niciun studiu de care să mă sprijin, de rang esenţialmente vizual?) În cazul de faţă s-ar putea ca toţi (noi toţi) să fi văzut cu ochii minţii, până să se fi pornit tăvălugul cognitiv şi raţional, penisul lucios al unui câine excitat, alături de ochii închişi, dar satisfăcuţi, ai tânărului bărbat, suficientă bogăţie de concentrare a imaginii pentru a ne îngusta, rapid, perspectiva morală.

Să fie clar: nu susţin astfel de combinaţii între om şi câine (… oare între o veveriţă şi un raton da?…; mă mai gândesc, adică, pardon, mai “văd” până mâine). Dar cred că, aşa forţat cum e, exemplul e taman bun, prin impactul lui emoţional (iar?), să demonstreze cât de mare e prăpastia între afectul scurt, dar decizional şi (mai lenta) raţiune.

Când emitem judecăţi de condamnare, pare atât de clar (câtă inducere în eroare!) că ne-am gândit bine şi profund înainte, cum e şi normal, doar suntem inteligenţe superioare. Iacătă cum, dacă suntem întrebaţi după de ce oare am fost atât de categorici în verdict, în timp ce ni se cere asta nu scoatem  pe gură nici măcar un dram de onorantă şi morală justificare.

Eu v-am mai spus, cândva, ceva, preluat (şi adaptat) de la amicul Montaigne: în viaţă scriu istoria, orice aţi spune, timpurile verbale.

Dacă n-ar fi ocupaţi de doamnele Fidget, până şi câinii de apartamente s-ar apuca, mai serios, de gramatică.

_______________________________________________________

(Johnatan Haidt şi Mathew Hersh: „Sexual morality: the culture and emotions of conservatives and liberals”, 2001, Journal of Applied Social Psychology, 31, 191 – 221)

 Comentariile sunt închise pentru Ce face un bărbat excitat împreună c-un câine  Etichetate cu:
Aug 252011
 

(pentru o mai mare rapiditate de afişare virtuală, acest text este preluat şi prelucrat dintr-o corespondenţă privată, la cererea publicului spectator iubitor de mame, bunici şi, nu în ultimul rând, de marii pitici)

Aveam  vreo  5-6  ani,  bunicii   îmi   citeau   seară     de  seară   „Cireşarii” (… ce poveşti?! – le tocisem demult!), mă îndrăgostisem de personajul Victor până undeva spre genunchi (ceea ce, pentru vârsta aceea, era absolut suficient), rivalizam cu potrivita lui Laura, dar o şi iubeam (pentru că, nu-i aşa, ea îl iubea pe el, iar noi le dorim tot binele din lume celor care se iubesc fără noi).

Aşa că, dintr-o mult dospită şi absolută convingere salvatoare ce m-ar fi proiectat, fără îndoială, mult mai aproape de magnificul Victor, o convoc pe maică-mea la o şedinţă individuală şi-i cer să mă asculte cu toată seriozitatea: „Te rog să înţelegi că nu mai vreau să mă cheme Sorina, pentru că ceilalţi copii   s-ar   putea   să   mă  strige  la  şcoală  Sorina-Găina sau Sorina-Maşina sau Sorina-Băşina (…. Graur-Graur, unde eşti, mă laşi singură în DEX?! … vă cer milioane de scuze, însă cuvântul chiar este disponibil pentru uzul comun, ar fi fost mare păcat pentru redarea de istorie să fi folosit subterfugii de lingvistică memorie) şi nu vreau să ajungem acolo. Te rog să te   gândeşti   cum   să   mă   scoţi   cât  mai   repede  din   încurcătura asta.” (… Am fost, încă de pe-atunci, un copil precoce şi preţios, de-a dreptul onomastic-moral. Acum sunt o copilă mai mare, la fel de îndrăgostită, fără pic de speranţă, de virtual.)

M-a ascultat, aşa cum îi cerusem şi chiar mai mult de-atât, şi-a stabilit, fără nicio urmă de împotrivire că da, copila mea, suntem într-o mare încurcătură pentru că vor rămâne aspecte legale peste care nu vom putea trece, nu vom putea mâzgăli concret pe certificat (copil binecuvântat… de mic oamenii l-au luat în serios),  şi da, dacă-i atât de important pentru mine şi pentru viitorul meu social, categoric că-i musai să răscolim tot pământul după un nou şi potrivit nume. Atâta aşteptam, îl aveam pregătit: „LAURA!”, am strigat repede, încântată.

„În regulă, minunat nume.” a replicat, la fel de serioasă, maică-mea. … „Laura-Gaura”.  Şi s-a uitat în ochii mei adânc.

… De-atunci, concave sau convexe, iau lucrurile (aproape)-aşa cum sunt.

 Comentariile sunt închise pentru Lecţia de nume (din ciclul, neînceput şi neterminat: „Interconexiuni psihonomastice”)  Etichetate cu: