Aug 032011
 

După nişte transformări de program, iacătă cum mă aflu, toată săptămâna aceasta, la spitalul care trebuie, cel clinic de psihiatrie, la un workshop cu adevărat profesional şi interacţional, în care psihopatologia ia formă umană iar încercarea stabilirii unui diagnostic devine o joacă concretă şi extrem de serioasă, în care îţi tremură picioarele sub povara propriului cap iar vorbele îţi par, mai tot timpul, balast.

În articolul anterior scriam despre sens şi despre scop în context experimental, negândindu-mă deloc, existenţial, la Viktor Frankl, însă, câteva ore mai târziu, după publicare, faţă în faţă cu o pacientă în care se afla o pulsiune de moarte teribilă şi cu o alta în care contactul direct cu traumatizantul era posibil doar la modul teoretico-teatral, mi l-am reamintit. Ajunsă acasă, în gând cu replica primei referitoare la moarte şi mama sa: „Nu puteam să-i spun că mie mi-e frică de moarte, că poate se speria şi ea” şi cu convingerea celei de-a doua: „O better life nu ţi-o dă psihologul. O better life ţi-o faci tu”, luând în foarte serios rugămintea acesteia din urmă: „Luaţi notiţele corespunzătoare, sper. Să scrieţi simplu şi beautiful.”, l-am scos din raft şi l-am recitit. Aseară, după o altă dublă-interacţiune exploratoare, în care am stat chiar lângă pacienţi, ne-am privit în ochi, ne-am adulmecat mirosurile şi ne-am întrebat fiecare pe unde suntem în acest univers polar şi prea paradoxal, am clickuit pe un site pe care mă simt întotdeauna bine, poate tocmai pentru ca îmi arată, constant, câte nu ştiu şi câte încă n-am aflat. Unul dintre articolele republicate era de-a dreptul „corespunzător, simplu şi beautiful”, un articol despre Viktor Frankl.

El este cel care a observat realismul „generaţiei noastre”, curent de abordare restructurat ce a făcut posibilă cunoaşterea omului aşa cum este el în realitate, nu aşa cum a făcut-o psihiatria vreme de multe decenii, poziţionându-se în faţa minţii umane cu cheia medicamentoasă în buzunar, precum în faţa unui mecanism tehnic mult prea defectat şi ducând astfel terapia pe aceeaşi direcţie, de procedeu neumanizat. Salvarea noastră reală se continuă nu într-o medicină psihologizată, ci în aceea a unei psihiatrii umanizate, tocmai pentru că omul nu este un lucru printre toate cele câte sunt şi care se determină unele pe altele în lanţ mecanicist şi funcţional, ci o fiinţă care se autodetermină, el este ceea ce face din sine însuşi. În fond şi în fapt, omul, aşa cum este el în realitate, este şi cel care a construit camerele de gazare, şi cel care a fost introdus în ele. Omul conţine în el ambele potenţialităţi, depinde numai de acţiunile şi de deciziile sale dacă activează o virtualitate sau alta, depinde doar de sine, nu de condiţiile în care se află sau care, ele singure, îl găsesc. N-ar trebui sa uităm niciodată ceea ce a văzut Frankl cu ochii morţii care căpătase un sens tocmai pentru că moartea era, încă, în viaţă: în lagărele de concentrare, unii dintre deţinuţi s-au comportat ca porcii, iar alţii ca sfinţii. Omului îi rămâne, în orice condiţii, infima bucăţică de libertate a sensului, inclusiv a celui destructurant.

Nu mai am timp nici măcar să revăd aceste rânduri, nu ştiu dacă am fost în stare să le ofer un sens acţional, le scriu printre sarcini plate de serviciu, pe punctul de a pleca la spital, dar colegilor mei, cu care mă voi întâlni acolo, le ofer, pentru că sunt liberi să primească şi poate chiar că este timpul, crezul psihiatric franklian:

„CREZUL MEU PSIHIATRIC

Nu se poate concepe nimic care să îl condiţioneze într-atât de mult pe om, încât să îl lase fără nici cea mai mică urmă de libertate. De aceea, în cazurile nevrotice şi chiar în cele psihotice, omului tot îi rămâne o rămăşiţă de libertate, oricât ar fi ea de limitată. Într-adevăr, nucleul cel mai lăuntric al personalităţii pacientului nu este nici măcar atins de psihoză.

O persoană psihotică incurabilă poate să îşi piardă capacitatea de a funcţiona, dar îşi păstrează demnitatea sa de om. Acesta este crezul meu psihiatric. Fără el, aş considera că nu merită să fiu psihiatru. De dragul cui aş fi? Doar de dragul maşinăriei creierului, distrusă, care nu poate fi reparată? Dacă pacientul nu ar fi mai mult de atât, eutanasia ar fi justificată.”

Victor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieţii” Editura METEOR PRESS, 2009

who am I?

 Posted by on 3 august 2011  Autocunoastere, Minte - corp, Psihologie
Aug 032011
 

O idee tare greu digerabilă, dar validată experimental de către un psiholog pe nume Michael Gazzaniga, ulterior şi de alţii, constă în faptul că mintea e divizata şi prin urmare Eul nu este unul singur şi nu este continuu.

Eul este o structura psihologică creată de mintea umană prin asocierea de la o vârstă timpurie cu corpul şi numele. Pare că Eul sau sinele e unul singur şi continuu, dar dovezile ne arată că suntem mai mulţi, căci mintea este altcătuită din module, considerând funcţionarea modulară a creierului, o teorie îmbrăţişată de majoritatea cercetătorilor din neuroştiinţe.

În cartea „Teatrul Minţii” a lui Jay Ingram găseşti referinţele pentru ideea de mai sus. În realitate funţionăm cu mai multe euri asociate mai multor module mentale. Mintea seamănă cu o federaţie de state, fiecare cu legile ei, deşi există şi legi fundamentale pentru întreaga federaţie doar că fiecare stat poate să le interpreteze nuanţat. De exemplu, legea percepţiei selective prin care atenţia se orientează în funcţie de interesele noastre. Dacă îmi e foame, voi descoperi o sumedenie de reclame la hamburgeri gustoşi pe care nu le-am observat, desi drumul imi este cunoscut. În funcţie de intensitatea senzaţiei de foame s-ar putea să văd un hamburger chiar şi acolo unde nu este. Cu toate astea, o altă parte a minţii îţi comunică cum că trebuie să ajungi la timp la întâlnirea stabilită şi că e necesar să-ţi amâni satisfacerea nevoii de hrană. Cei doi sine reuşesc să ajungă la o înţelegere şi astfel te opreşti pentru a-ţi lua hamburgerul dorit cu condiţia să-l haleşti la viteză maximă pe timpul deplasării. Un exemplu trivial şi totuşi în acest fel funcţionăm zilnic. Situaţia se complică când pe scenă în lumina reflectorului apar personaje (părţi ale minţii) cu nevoi psihologice mai subtile.

Nu întâmplător folosesc metafora teatrului. Reflectorul este eul conştient, cred eu cam fără mare putere, având o lăţime de bandă de maxim 40 de biţi pe secundă. La un aşa eu conştient cred că te întrebi urgent ce ne facem cu liberul arbitru. Fii fără grijă, dispui de el doar că într-o măsură minusculă şi doar uneori în versiunea optimistă.

Mintea ar fi o scena ca un fel de spaţiu unde se derulează procesele mentale. Deşi un astfel de spaţiu nu există în realitate după cum nici o minte nu există. Procesele cerebrale generează impresia unei minţii continue, deci şi a unui sine singular-continuu, la fel cum TV-ul generează impresia unei imagini continue, de altfel doar cadre fixe din pixeli coloraţi derulate la o anume viteză.

Câteodată când reflectorul mai luminează pe ici-colo prin marea scenă tu te mai prinzi de ceea ce se joacă în anumite momente. Şi dacă insişti cu reflectorul descoperi treptat tot mai multe detalii şi îţi poţi face o idee despre intriga acţiunii dramatice. Uneori când efortul de manipulare al reflectorului e prea mare pentru resursele tale energetice dată fiind o situaţie existenţială tragică, ambiguă, confuză apelezi la un specialist în teatru, care să te susţină şi să-ţi lărgească banda de conştiinţă. E bine de reţinut că acest specialist nu e un critic de teatru şi nici regizorul tău, chiar dacă e priceput la regia de teatru mental. Mai degrabă, e un martor care te însoţeşte prin propria ta dramă astfel ca tu sa dispui de mai multă lumină acolo unde consideri necesar să improvizezi ceva.

Cu un eu conştient putem face ordine printre personajele noastre astfel încât măcar uneori să coopereze şi nu doar să lupte pentru supremaţie. Este ca într-o şedinţă de consiliu unde se desfăşoară o negociere mediată de o terţă parte. Fiecare membru al consiliului vine cu propriile dorinţe şi nevoi. Sinele conştient se străduieşte să medieze negocierile. E de la sine înţeles că unii membri din consiliu sunt infantili, poate maliţioşi ori cine ştie cum. Cu cât negocierile reuşesc pe formula win-win cu atât un om funcţionează mai coerent, mai armonios în viaţa lui. Evident, primul pas e reprezentat de aşezarea la masa de negocieri. Nu întotdeauna ne iese mai ales cu personajele mai rebele care au o toleranţă microscopică în raport cu un cadru mai structurat.

Din perspectiva acestei teorii a eurilor multiple, devine incorect din perspectiva experienţială să ne exprimăm „eu vreau cutare, dar (tot eu) vreau şi altceva” sau „eu sunt un tip isteţ (sunt identificat cu această etichetă!) şi (tot eu) evident că nu sunt prost”, îmi doresc să fiu împreună cu acest bărbat, dar nu vreau să mă despart de cel cu care sunt”.  Un sine (eu) continuu există doar ca iluzie a minţii. O iluzie care crează impresia de coerenţă unitară în procesele mentale şi comportamentele umane – un tipar economicos şi simplu în procesul diferenţierii de mediu.

În realitate, există euri care curg unul după altul într-un perpetuum mobile de care nu eşti conştient. Tare mult i-ai mai trage una peste bot colegului tău care emite inepţii cu un aer pedant şi totuşi comunici cu el conciliant şi cu tact. Alte două euri, unul agresiv, celălalt diplomat, acesta din urmă câştigând dreptul de a fi pe scenă, celălalt rămânând în spatele cortinei.

Cu această idee în minte te poţi descoperi şi lăsa surprins de care alt sine mai apare în lumina reflectorului, renunţând la a te mai culpabiliza ori judeca nevrotic raportându-te la cine crezi tu că eşti, adică imaginea de sine. Dacă sinele e schimbător cum mai poţi crede într-o imagine absolută? Poţi, desigur, pentru că lăţimea de bandă a conştiinţei este extrem de îngustă. Acesta e unul din motive la care îl adăugăm pe cel al educaţiei parentale şi sociale (pardon, condiţionat, nu educat). Eşti într-un anume fel, fel care este recompensat şi nu esti altfel, pentru că eşti sancţionat. Un exemplu: fii blând cu surioara ta şi mama te iubeşte. Ai ţipat la ea, ţi-ai luat la revedere de la porţia de ciocolată (suficientă ca şi ameninţare). Ai luat notă mare aşa că mami cu tati te iubesc, deoarece eşti un băiat deştept şi silitor. Ai venit cu notă mică te-ai lins pe bot o saptămână de dat pe role, pentru că eşti un leneş.

A ne descoperi aceste parti din sine reprimate, negate şi sancţionate, dar şi pe cele recompensate şi apreciate merită eforturile noastre. În acest fel, cred eu că mintea începe să funcţioneze ceva mai coerent, iar tu devii o fiinţă ceva mai armonioasă, ceea ce face ca ceva mai multă energie să devină disponibilă, deoarece nu mai este consumată inutil prin cenzurarea unor părţi din sine. În alte cuvinte, oferim atenţie şi ne îngrijim de tot mai multe personaje de pe scena teatrului. Ce este actorul fără spectator? Personajele noastre au nevoie de audienţă. Cu puţină regie (cu un eu conştient) şi audienţă putem face spectacole plăcute, adică ne putem face viaţa mai frumoasă. Când te simţi fără chef, dă-ţi voie să fii fără chef, fără să te judeci aspru ca fiind leneş şi că arzi gazul de pomană. Sau, descoperi că poţi fi ipocrit, permite-ţi manifestarea ipocriziei fără să te mai culpabilizezi. Tu ştii bine că nu eşti doar aşa. E doar o particică din sinele tău, un sine ipocrit în aceste momente. Mi se pare absurd să îţi consumi energia pretinzând că eşti un om cinstit tot timpul, când vezi bine (şi-ţi mai spun şi alţii şi de mai multe ori) că poti fi un ipocrit. Iar ipocrizia, dar intrăm într-o altă discuţie, e o calitate ce oferă un avantaj evoluţionist. Nu crezi? Dar ce zici de oportunism? Cred că într-o anume măsură variabilă cu toţii dispunem de aceste aspecte, altfel n-am fi supravieţuit până în acest moment.

Aşadar, suntem mai multe euri care apar şi dispar asemenea valurilor. Pe unele conştiinţa le surprinde şi te întrebi „Oare ce-mi veni să ma comport aşa?”, iar pe altele nu, dar cineva apropiat te poate întreba „ce-ţi veni sa faci asta?”. Desigur, vei inventa nişte motive. De fapt, „povestitorul” aflat în emisfera stângă va inventa o explicaţie după cum arată cercetările lui Michael Gazzaniga.

 Comentariile sunt închise pentru who am I?