Aug 092011
 

Îţi propun să ne imaginăm următoarele:

Eşti bucătar şi dispui de o serie de ingrediente cu care urmează să găteşti. Să zicem că aceste ingrediente sunt literele A B C D. Poţi găti doar 3 feluri de mâncare din aceste ingrediente după cum le aranjezi într-un şir cum ar fi: ADCB, ACDB şi DBCA. Aceste reţete îţi sunt ţie ca bucătar cunoscute. Un alt bucătar poate cunoaste alte reţete şi prepara  feluri de mâncare diferite, aranjând altfel ingredientele.

Tocmai ce te-ai angajat într-un restaurant şi încă nu ştii dotarea din bucătărie. Totuşi, nefiind descurajat te apuci de gătit una din reţete ADCB, cu cerere din partea clienţilor. Constaţi că, la acest cuptor focul arde prea încet, presiunea gazelor fiind mai mică. Astfel, mâncarea conform reţetei ADCB capătă un gust uşor diferit de alte mâcăruri după aceeaşi reţetă, dar gătite la un foc ce arde mai intens.

Genetica ne demonstrează că dispunem de reţete după care bucătarul, Viaţa, prepară ingredientele cu ajutorul a ceea ce are la dispoziţie (vezi un cuptor cu o flacară ce poate arde diferit) în bucătărie, adică în mediu. La aceeaşi reţetă, felurile de mâncare sunt aceleaşi, dar cu mici diferenţe de gust. Iar acesta e cazul gemenilor monozigoţi crescuţi în medii familiale diferite. Spre exemplu, doi gemeni crescuţi în familii diferite, un militant de la GreenPeace şi un soldat în Navy Seals dispun amândoi de o doză semnificativă de combativitate, care curge sau se manifestă pe canale diferite.

Un nou-născut dispune genetic de o serie de ingrediente şi probabil niscaiva reţete sau efectul combinat al genelor. Personalitatea lui adultă va manifesta una din reţete. Mediul familial sau relaţiile stabilite cu figurile parentale au o pondere aproape nesemnificativă în dezvoltarea unei personalităţi adulte. Părinţii se pot relaxa. Iar adolescenţii pot oferi mai multă atenţie grupului de egali, care are o contribuţie ceva mai semnificativă în conturarea unor aspecte ale personalităţii adulte.

Notele definitorii ale personalităţii nu sunt date de educaţia parentală. Nu pot fi adăugate alte ingrediente şi nici alte reţete.Cele câteva litere A B C D nu pot fi aranjate decât în câteva şiruri, doar trei ca în exemplul de mai sus. Ele pot fi amestecate teoretic în multe variante, însă există o limită genetică. Nu ne putem întinde mai mult decât ne e plapuma. De exemplu, copilul tău poate fi competitiv, însă până la o limită. Pur şi simplu, nu poate mai mult decât poate fratele lui sau băiatul vecinilor de vizavi. Pentru ce îl critici şi îl culpabilizezi? „Nu pot” nu înseamnă de fapt „nu vreau”. Echivalenta dintre nu pot şi nu vreau reprezintă mai degrabă excepţii.

Ne putem creşte anumite calităţi ori exersa talente, dacă dispunem de ele, însă în anumite limite variabile nu tocmai flexibile. Din ingredientul 12A nu putem face 23A, dar dacă potenţialul maxim este de 12A, iar la cineva e activ în măsura de 6A, atunci putem face ceva. Însă cum putem şti?

Poţi înlocui acest ingredient A cu agresivitatea ori cu anxietatea cu intenţia fie de a-l creşte, fie de a-l descreşte. Mai exact, putem încerca, deoarece nimeni nu ştie de la bun început cum arată reţeta. Deşi, cred că în viitorul pe care e posibil să-l prind (dacă alerg mai cu viteză), vom cunoaşte variantele posibile de reţete de la bun început.

Teoretic pare extrem de simplu: îmi doresc ca fiul meu să fie competitiv şi performant, aşa că îl înscriu la cursuri intensive de tenis de câmp. Dar iată şi păţania mea: doi ani am urmat cursuri intensive de înot (9 ore pe săptămână) la o şcoală primară cu profil de înot. O experienţă chinuitoare pentru mine. Ai crede că îmi lipseşte un ingredient activ pentru sport şi competiţie. Greşit. La liceu, am urmat cu entuziasm şi de bună voie cursuri de arte marţiale, iar la orele de limba germană şi franceză basket în curtea liceului.

Sau, cauţi să fii un lider, aşa că mergi la un curs de dezvoltare personală pe tema leadershipului. În lumina oferită de noile cercetări din genetica comportamentală, am devenit sceptic în raport cu programele de dezvoltare personală, mai alesc cu rezultatele promitătoare pe care acestea le anunţă. (doar marketing!)

O persoană care caută să-şi dezvolte empatia poate face eforturi chinuitoare participând la tot felul de cursuri. Dacă ingredientul din reţetă ei este nesemnificativ, atunci îşi iroseşte timpul şi energia. Mai înţelept este să renunţe şi să încerce altceva, odată ce a verificat prin experienţă această posibilitate – de a deveni mai empatică. Deocamdată nu ne putem verifica ingredientele decât prin experienţe şi prin conversaţiile interesate cu anumite persoane. În privinţa experienţei, ceea ce merită luat în considerare este indicatorul de plăcere sau plăcerometrul. Şi, dacă îţi place să participi la acele cursuri sau programe, te poţi întreba ce anume îmi face plăcere.

Fac eu dovada empatiei? În ce situaţii? Alţii percep asta la mine? Ce-mi poate spune acest om cu expertiză în domeniu? Dar un altul? Să fie această capacitate prezentă la mine într-o măsură potrivită pentru practica consilierii psihologice? Cum aş putea verifica asta? O astfel de interogare şi reflecţie e necesară pentru orice altă ocupaţie doar că în feluri diferite.

Un motan de casă nu se va transforma niciodată într-un leu sălbatic african decât poate cu ajutorul a nu ştiu ce energii divine misterioase (sau a sfantului duh). Ambele sunt feline şi totuşi atât de diferite! Oricât ţi-ai antrena motanul, nu va scoate în veci (chiar dacă dispui atât tu, cât şi motanul de viaţă veşnică!) un răget leonin. Iar asta nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate. Tot cei vei auzi vreodată va fi un miorlăit poate ceva mai răguşit după atâtea încercări zadarnice.

 Comentariile sunt închise pentru Reţeta după care pisica ta face doar „miau” (influenţa genelor)