Aug 232011
 

Azi iar am văzut un om fericit că, acum ceva vreme, cineva i-a murit.

(Definesc fericirea ca pe o stare de calmă conectare excitatorie cu tot restul, evit elegant formularea tocită şi prea hazardată: „cu întreg Universul”. Cu tot restul, dar fără a avea nevoie de el, pur şi simplu doar realizând şi experimentând, respirând, că restul chiar este.)

Uitaţi-vă şi voi în jur cu atenţie, şi veţi constata, în multe cazuri, acelaşi lucru (nu ştiu însă cât de mult veţi dori să verbalizaţi). Unii oameni revin de-a dreptul la viaţă după ce viul lor a murit, fie că-i mama sau chiar bărbatul iubit. Se luminează, respiră, se mişcă, se privesc, îşi permit, doresc, întineresc. „Crudă şi chiar nesimţită constatarea, Madam, mă mir că îndrăzneşti”, aud deja, destul de clar, ocările voastre. (Iar n-o să citească nimeni mai departe.) Despre morţi numai de bine, pentru cei rămăşi, veritabilă compasiune, cum să fie moartea cuiva, pentru altul, o stare de bine? (Exclud, dintr-un soi special de incluziune, gruparea suprarealistă a aparţinătorilor bolnavilor de cancer care, într-un fel sau altul, au şi murit deja, printr-o teribilă in/fuziune.)

Să tăvălim un pic explicaţia prin tipurile de iubire, nu prin toate, să ne oprim puţin la aceea care conţine, subtextual, dependenţa şi necesitatea de nedevenire. Suprainstinctual. Cea care naşte şi mai apoi omoară, existenţial, printr-o (ne)asumată şi tăcută (auto)menire. O ademenire. O ucigaşă tăcută de destine laşe şi esenţial imature, câte vreme au în ele valenţa fundamentală de a fi, dacă doresc, libere, în viaţă, şi, realmente, pure.

Dragostea, de orice fel ar fi ea, aduce fericire doar dacă se combină cu ceva diferit. Ca un broccoli minunat ce-şi amplifică gustul cu sucul proaspăt de portocale. Dragostea nu ajunge atâta câtă e şi nu poate rămâne aşa cum e, mai are nevoie de altceva pentru ca prânzul vieţii să devină sănătos şi gustos. Să-i spunem decenţă? Capacitate de renunţare? Bun simţ? Adecvare? O felie serioasă de abdicare? O glazură de instinct stăvilit?

Instinct, zic. Dintr-o dată, mamele se pomenesc în braţe, căzută din cer, cu multă iubire de oferit. Iubirea-dar. O iubire matern-ancestrală, care are nevoie continuă să tot dăruiască, care are nevoie organică de nevoia de ea. Vă imaginaţi cumva că-i uşor să te lupţi cu impulsul care vrea binele obiectului său, dar nu orice fel de bine străin, ci mai ales binele său, singurul considerat cu adevărat potrivit, pentru că-l ţintuieşte pe primitor în chiar cutia darului oferit? Vă imaginaţi că-i uşor să realizezi, având cămara interioară plină de comori, că viaţa dăruitului tău nu e o nesfârşită aniversare? Că cea mai veritabilă dăruire este aceea de a realiza, într-o zi, că nu mai are nevoie de tine? Că a iubi cu adevărat înseamnă să renunţi să oferi şi să abdici? Să realizezi că dragostea ta, dacă a fost un broccoli cu portocală, trebuie să-l fi pregătit deja pe celălalt să nu mai aibă nevoie de prânzul tău colorat? Vă imaginaţi cumva că-i uşor să nu cazi în capcana ce pare dezinteresată? Să te păcăleşti că iubirea-ta-mare-dar nu cere nimic, niciodată? Să te convingi, permanent, că orice izvorăşte din tine e sănătos, necesar şi decent? Că-i dăruieşti lui, nu îţi oferi ţie? Că sufoci cu atâtea ofrande de disponibilitate? Că oferi daruri otrăvite, pliate pe nevoi imaginate? Că dăruieşti, fără oprire, tocmai pentru a-l ţintui pe celălalt în necesitate?

Ne hrănim copiii pentru ca într-o zi s-o poată face singuri, îi învăţam să citească pentru a se putea dezlipi de singurul scris prea bine ştiut, scrisul nostru, le veghem somnul pentru a le îndepărta visele cât mai departe de patul pufos, cunoscut.

… Am o povestioară pentru voi, aşa, ca pentru pauza de masă (broccoli cu portocală), orice posibilă asemănare cu cei cu care vă aflaţi acum în casă fiind de-a dreptul supranaturală. (Şi-n plus, am auzit că în meniul de azi e doar varză.)

Doamna Fidget a murit (era vecina lui Clive Staples Lewis – să fi locuit în Narnia, printre cele patru iubiri? – … v-am spus deja că vă este străină, n-o cunoaşteţi şi-n plus, nici măcar fizic nu seamănă cu mama Dumneavoastră). … Cât de teribilă fusese Doamna Fidget!, îşi împrejmuise familia cu o dragoste fără sfârşit.

„S-a spus deseori că doamna Fidget trăia numai pentru familia ei. Şi nu era un neadevăr. O ştiau toţi vecinii. „Trăieşte numai pentru familia ei”, spuneau ei, „ce soţie şi ce mamă admirabilă!” Spăla singură toate rufele, cam prost, e drept, cu toate că-şi puteau permite să le dea la o spălătorie, şi era mereu implorată să nu o mai facă. Dar continua să o facă. Avea grijă să existe întotdeauna un dejun cald pentru toţi cei care rămâneau acasă şi întotdeauna o cină caldă (chiar şi în toiul verii). O rugau din tot sufletul să nu-şi mai bată capul cu asta. O asigurau aproape cu lacrimi în ochi (şi sincer) că preferau mese reci. Degeaba. Ea trăia numai pentru familia ei. Se scula întotdeauna să te întâmpine dacă ieşeai noaptea târziu şi te întorceai la două sau trei dimineaţa, nu conta ora; găseai întotdeauna aceeaşi figură fragilă, lividă şi ostenită aşteptându-te ca o acuzare tăcută. Ceea ce însemna, fireşte, că nu-ţi puteai permite să ieşi prea des, ca un nesimţit. Tot ea făcea şi lucruri de îmbrăcăminte, considerându-se (eu unul nu pot aprecia) o excelentă croitoreasă amatoare şi o mare specialistă în tricotat. Şi, desigur, dacă nu erai o brută fără inimă, trebuia să porţi lucrurile făcute de ea. (Vicarul îmi spune că, după moartea ei, contribuţiile acelei familii la „vânzările de binefacere” le depăşesc pe cele ale tuturor celorlalţi enoriaşi ai săi laolaltă.) Şi apoi grija pentru sănătatea celorlalţi! Purta, ea singură, toată povara „fragilităţii” fiicei sale. Doctorul – un vechi prieten, şi nu unul de salon – nu avea niciodată voie să stea de vorbă cu pacienta lui. După ce o examina cât mai rapid cu putinţă, era condus în altă încăpere de către mamă. Fata nu trebuia să aibă niciun fel de griji, nici o răspundere pentru sănătatea ei. Numai îngrijire plină de dragoste, mângâieri, alimente speciale, vinuri tonice greţoase şi micul dejun la pat. Căci doamna Fidget, după cum spunea ea însăşi adesea, „îşi tocea degetele până la os” pentru familie. Nu o puteau opri. Şi, oameni cu bun-simţ fiind, nici nu o puteau privi cu braţele încrucişate. Erau siliţi să o ajute. Şi era nevoie tot timpul de ajutor. Cu alte cuvinte, făceau tot posibilul să o ajute să facă pentru ei atâtea lucruri de care ei nu aveau nevoie. Cât despre câinele lor iubit, ea îl considera, după spusele sale, „ca pe unul dintre copii”. Şi îl supunea aceluiaşi tratament ca şi pe ceilalţi din familie. Numai că el, neavând scrupule, se descurca ceva mai bine decât ei şi, cu toate că era mereu dus la veterinar, pus la regim şi ţinut sub supraveghere clipă de clipă, izbutea totuşi să ajungă uneori şi la lada de gunoi sau la câinele vecinilor.”

… Aş putea să vă descriu eu cum arată totul după moartea Doamnei Fidget, uitându-mă la ai mei vecini, Popeştii (sau Ioneştii?, sau Marineştii de la trei?), da’ nu, nu l-aş putea egala pe Lewis:

„Expresia abătută a dispărut de pe chipul soţului ei, care începe să-şi recapete puterea de a râde. Băiatul mai mic, pe care-l considerasem întotdeauna un omuleţ acru şi ţâfnos, se dovedeşte a fi absolut normal, omeneşte vorbind. Cel mare, care nu mai dădea practic pe-acasă decât ca să se culce, stă acum aproape mereu cu ai lui şi a început să reorganizeze grădina. Fata, despre care s-a spus mereu că ar fi „plăpândă” (deşi niciodată nu am putut şti exact de ce anume suferea), şi-a început acum lecţiile de călărie care mai înainte erau excluse, dansează cât e noaptea de lungă şi joacă tenis pe săturate. Chiar şi câinele, care nu putea ieşi decât în lesă, este acum un membru reputat al Clubului Felinarelor.”

… Se spune, despre mort: „Dumnezeu să-l odihnească.” Ce spuneţi, însă, de acest interesant ricoşeu? De fapt, se odihnesc cu adevărat ceilalţi, eliberaţi, în sfârşit, de prea bunul lor Dumnezeu.

 Comentariile sunt închise pentru Ce face un broccoli zgrunţuros (dar delicios) împreună c-o portocală  Etichetate cu: