Aug 272011
 

Ieri, un prieten foarte bun şi foarte serios şi cu vreo douăzeci de ani mai mare (e important să fac această precizare), îmi spune aşa: „De câte ori citesc articolele tale mă cuprinde o stare de excitare.” Procesez rapid şi tăcut, de-a dreptul speriată: „… îmi spune asta acum, după aproape un an de scrieri diverse şi adecvate… ultimul articol are legătură cu un act manual şi mai ales c-un câine… să mă simt oare excepţional sau s-o iau la goană cât mă ţin curelele de mult şi de bine?” „… În general, vreau să zic. La toate articolele tale, chiar şi la cele mai puţin reuşite.” (… V-am spus doar că e cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine, anticipează corect, niciodată nu m-a lăsat să mă fac de ruşine. … Pooooftim?!, a zis cumva „mai puţin reuşite”?!… Nope, da’ de unde, chiar că sunt obosită, n-ar fi putut, sigur mi s-a părut.) A continuat, imperturbabil: „Hai să-ţi explic ca în dex, ştiu că tu doar aşa pricepi, din păcate. Excitare, adică stimulare, provocare de organ. Funcţii activate.” „De cap mare sau de altul mai mic?”, zic. „Recunosc că simt chiar dorinţa de a face sex liber, fără obligaţii.” (Este cu douăzeci de ani mai mare, nu mai ştiu dacă v-am spus, da’ asta nu, nu are importanţă în context, ziceam doar aşa, ca să fiţi informaţi foarte bine.) „Sper că nu cu mine.” „Tocmai asta-i interesant. Nu cu tine.” (Ghinionul vieţii mele, mai ales în zona aceea cu valenţe secrete: toţi băieţii mei, mai ales cei care habar n-au că locuiesc în capul meu, se gândesc la alte fete. În rest, să ne fie clar, „băiatul meu” nu e şi domnul de faţă.) „Fii atent ce ţi se-ntâmplă, monşer”, zic, „că-s viitor psiholog mic şi musai să mă antrenez un pic. Ai auzit de priming şi de scheme mentale? (Dacă nu, mare ruşine pe creieru’ lu’ matale.) „Da’ de neuroni, dendrite şi axoni?” (L-am iertat, neumilindu-l şi cu celulele gliale. Apropo de asta, creierul lui Einstein era la fel de greu ca şi al nostru, pare-se că doar lobii parietali erau mai laţi, ceea ce i-a oferit o proprie şi interesantă sfericitate, astfel că Sandra Witelson, doctoriţa de la Universitatea McMaster, a înaintat lumii, destul de convinsă, concluzia că această dezvoltare atipică – să nu-i zic „lăţeală – l-a „lungit” mental într-atât de mult pe norocosul proprietar încât am văzut cu toţii cât de departe a ajuns să gândească matematic, vizual şi spaţial. Interesant e faptul că în creierul lui Einstein s-a constatat o densitate neobişnuit de mare a celulelor gliale slujitoare, ceea ce s-ar putea interpreta printr-o activitate neuronală atât de intensă încât se făcea nevoie, obligatoriu, de contribuţie celulară imensă. Celulele gliale sunt cele care, printre altele, dau papa bună la neuroni, absolut exclus fast-food-ul sinapsial. În restul de viitor nutritiv, n-am nicio îndoială că şi nepoţii nepoţilor noştri se vor delecta cu creierul lui Einstein în laborator şi cu hamburgherii în buzunare, am scris cu „gh” ca să scutur mental – poate-mi iese – schema cu hingherii de chifle tăiate în care înghesuie animale destul de decedate.) … „Eşti atent la mine sau excitarea-i prea mare?” „Repet: mi se întâmplă doar când scrii.” (Frumos compliment, n-am ce zice, plasat exact lângă eterna rană din zona sentimentală.)

Primingul unei scheme seamănă cu trompeta lui Amstrong (spun asta pentru  că în fundal se aude „What a wonderful world”), care va activa, fără ştirea noastră, celulele nervoase responsabile (sau iresponsabile) de scopurile noastre inconştiente (tratate nu neapărat cu soluţie freudiană). Citirea ritmică a unui blog nu e deloc incidentală, e acolo ceva care te ţine ancorat, ceva care s-ar mula (subliminal pe alocuri, sau chiar direct, aproape experimental) pe structura schematică a noimelor tale. Scopurile noastre aţipite sunt bătute pe umăr şi trezite încet-încet de familiarul din care am ajuns să tot citim, care va acţiona, elegant sau chiar agresiv, precum un declanşator de exprimare şi manifestare al schemelor la care, de regulă, nu privim în mod conştient (pentru că luciditatea asta neuronală are în ea, de multe ori, pentru viaţa reală, ceva subversiv). „Sunt însurat de-atâţia ani şi nici prin cap nu-mi trece, altfel, să fac sex cu o altă femeie.” (Ai o problemă mare, monşer, am zis eu repede, în capul meu pişicher.) Asta-i ţelul tău conştient, foarte bine. Şi nici eu nu scriu despre sex atât de plastic încât să pot să instig sau să reuşesc să sensibilizez, însă da, abia acum realizez, de primingul-vină s-ar putea să fie desele şi săltăreţele mele rime prozaice, care pot da, la un moment dat, impresia şi cadenţa unei ritmicităţi sexuale. (Asta la tine, tu fiind un pic mai ciudat – am ţinut să îi subliniez -, ceilalţi cititori n-au nicio treabă. Cât despre rimele mele, cred ca am o problemă serioasă cu capul, nici nu mai ştiu dacă bolnavii ar trebui sau nu să-şi ceară scuze.) Şi, ca să rămânem în zona serioasă a experimentelor controlate (căci rimele mele nu sunt), şi ca să mai adăugăm un sens verbalo-mental întregului cognitiv, iacătă ce-au făcut Bargh, Chen şi Burrows: unor voluntari tineri care trebuiau să pună în ordine nişte cuvinte astfel încât să contureze o noimă frazală, li s-au pus în faţă foarte multe cuvinte care aveau legătură cu starea de om bătrân. Altora, doar cuvinte plate, neutre (să nu înţelegeţi cumva, prin contrast lingvistic, că cele „de bătrâneţe” erau mai săltăreţe…) Se urmărea, bineînţeles, un priming al schemei „om bătrân” şi observarea efectelor acestuia în plan comportamental. „Vă mulţumim frumos, aţi fost grozavi.”, le-au spus la final cercetătorii şi le-au strâns mâinile, conducându-i spre uşă şi indicându-le folosirea liftului de la capătul unui coridor foarte lung. Cât timp credeţi că le-a luat tinereilor ca să străbată coridorul (ei fiind, desigur, cronometraţi de un diabolic complice)? Comparativ cu „normalii”, cei care tocmai lucraseră în zona de bătrânei s-au comportat, mental şi fizic, ca atare, abia trăgându-şi picioarele. Numai ei. Au interiorizat, aşadar, starea de încetineală şi slăbiciunea. Aşa că zic, înţeleaptă, să rămâneţi cel mai bine pe site, printre rime, s-ar putea s-o duceţi din ce în ce mai  senzaţional atât cu tensiunea, cât şi cu sperietoarea ce se cheamă „prostată” (asta zic şi eu denumire masculină deşteaptă).

… Aceasta a fost, precum aţi observat, o introducere asertivă şi conjuncturală într-un articol despre Libet, dintr-un serial pe care l-am lăsat, din motive neîntemeiate, în pauză de publicitate.

Paradoxal, introducerea ţine loc şi de final, căci cuprinsul va fi publicat mâine.

Aug 272011
 

Imi pare ca exista trei tipuri de efecte atunci cand un om are contact cu anxietatea mortii:

– fugi de mananci pamantul si iti continui existenta in acelasi fel, crezand mai cu putere in fiinte ori energii supranaturale salvatoare,

– te copleseste si “aluneci” in depresie cu ganduri de suicid (recomandabil sa cauti ajutor psihologic din partea unei persoane care metaforic fie spus “a murit fara a muri”),

– te transformi, nu intr-un varcolac sau intr-o fiinta angelica, nici in sensul in care iti creste o pereche de ochi noi, desi in sens symbolic e un adevar aici, si nici ca-ti creste I.Q-ul ori E.Q-ul.

Nu te transformi in sensul in care devii altcineva. Nu devii neaparat o persoana mai buna, mai iubitoare, desi nu cred ca este exclus, dar depinde de variabilele personalitatii.

Ce cred eu ca poate fi definitoriu si oarecum general valabil e ca transformarea aduce cu sine o perspectiva diferita asupra a ceea ce numim realitate care deriva din intelegerea mortii in primul rand ca renuntare. Renunti sa te strofoci, sa te lupti, sa te incordezi inutil, sa faci lucruri doar ca urmare a unui trebuie strain sinelui tau autentic (despre care stim ca e discontinuu, adica esti o colectie de euri, nu doar unul singur)

Renuntarea apare odata cu resemnificarea propriei existente. Din aceasta renuntare se iveste o pofta nebuneasca de viata, dar nu intelege eronat ca viata devine o distractie adolescentina de genul carpe diem. Pofta de viata la care fac referire este simplul fapt ca iti place ca esti viu, ca esti constient de sentimentul de a fi viu, ca esti ceea ce esti si ca lasi sa fie realitatea exact asa cum este. Metaforic, ai renuntat la a modela fum  sau la a scrie cu creta alba pe o tabla alba, ai renuntat sa te tragi de par ca sa creasca mai repede sau sa pastrezi aerul in piept ca sa ai pentru cand dormi, ai renuntat la efortul de a simti iubire, cand simti dezgust, la atitudinea apreciativa, desi iti vine sa critici, la dorinta nevrotica ca lumea sa fie cum crezi tu ca trebuie sa fie (cum iti imaginezi, cum te astepti fie constient, fie inconstient). Pe scurt, ai renuntat sa te opui curgerii spontane a vietii, a realitatii experientei din momentul prezent.

Resemnificarea existentei personale in raport cu moartea ca finitudine absoluta a vietii devine paradoxala. Resemnificarea inseamna a oferi un nou sens, un inteles unei experiente. O poveste de viata devine coerenta si acceptata ca parte din existenta unei persoane cand este clara si armonizata cu un tel din viitor.

S-a nimerit sa existi si ai devenit cineva(sinele, eul)- buletinul sau ID-ul tau de acces in Matrix sau in poveste, intr-o realitate iluzorie in timp ce simultan esti nimeni.

Insa existenta in realitate, iar acum ochii si urechile mari, NU ARE SENS. Nu exista nimic de inteles din propria viata. Absolut NIMIC.  Nu exista nimic pretios in faptul ca existi in raport cu moartea. Pretiozitatea ta are legatura pe de o parte cu imaginea ta in ochii tai si ai altora si cu structurile sociale. Iar pe de alta parte importanta (sau pretiozitatea) deriva din povestea sinelui tau desfasurata pe linia timpului. Doar in aceasta poveste la care participi poate exista SENS.

Cu tine ori fara tine, viata isi continua curgerea, noaptea si ziua vin una dupa alta, soarele rasare si apune, accidentele nefericite apar in continuare, pasarile canta, oamenii muncesc, iar unii mai si canta. Chiar daca TU nu existai pentru a aduce o schimbare sociala, politica, intelectuala, se putea intampla aproape cu certitudine ca altcineva mai devreme ori mai tarziu sa creeze si sa comunice acele idei inovatoare intr-un domeniu sau altul.

Cand cineva intelege cu toata pielea, pofta de viata vine de la sine, iar uneori si fericirea. Iar asta fara motivatii si teluri de atins, de implinit, de realizat. Dar nu in sensul in care proiectele, aspiratiile si dorintele personale dispar. Cum ar putea sa dispara? Esti doar o fiinta umana, nu una angelica (inchipuita!) ori un zombi. Atitudinea in raport cu ele este alta si anume: mai relaxata si uneori ludica.

Sentimentul constient de a fi VIU (de a simti viata curgand prin tine)  nu mai depinde de rezultatele tale. Nu mai cauti sa te simti viu, apeland la diverse distractii si placeri comerciale ori alergand dupa teluri marete. Te simti viu si asta e placut in sine. Orice altceva este ca un fel de bonus sau de adaos comercial la propriu si la figurat.

Doar imaginea ta (imaginea de sine) va fi raportata la aceste bonusuri. Iar in privinta asta poti fi relaxat. Nu e nimic real aici. Cu o imagine te poti juca asa cum te joci cu imagini in programul Photoshop. Cand stii asta (cu toata fiinta), experientele tale psihologice, subiective pot capata o nota de umor. (te amuzi, de exemplu, cand “te trezesti” ca te judeci aspru.). Te poti simti viu, plictisindu-te de moarte. Nu faci nimic, doar esti (existi) si te simti viu, iar asta e placut in sine. Pentru a evita orice ambiguitate, aceasta placere de a te simti viu nu iti tine de foame, nu te imbraca si nu te adaposteste dupa cum nici nu te fereste de evenimente nefericite.

Sentimentul constient de a fi viu creste din contactul cu moartea. Nu poti deveni constient de senzatia de viu decat daca ramai sufficient timp in contact cu spaima mortii (legea contrastului). Cu cat contempli moartea mai mult timp si lasi anxietatea sa patrunda in constiinta ta, cu atat sentimentul de viu creste si devine mai stabil. (Cred ca e necesar un antrenament al atentiei).

Aceeasi viata pe care o poti contempla in exterior curge si prin tine si devii constient de vibratia ei cand te focalizezi pe corp. Poti intelege cu toata fiinta (o intelegere insotita de o emotie de bucurie, liniste ori seninatate) procesul curgerii spontane a vietii supus implacabilei tendinte entropice, atunci cand eul dispare, cand acel “cineva” chipurile prins in corp dispare. Uneori, transformarea este brusca cu mari riscuri pentru integritatea psihologica a unui om.

Resemnificarea in termeni paradoxali consta in acceptarea lipsei de sens a vietii si asumarea unui sens personal de dragul jocului (esti in poveste!) sau din joaca la care s-a nimerit sa participi de la momentul nasterii pana acum si pana candva in viitor cand nu vei mai fi nicicand. Acest sens se naste din joaca (din poveste), iar tu poate il poti pune in cuvinte. Nu este ceva de cautat cu lumanarea, de intrebat la ghicitori, terapeuti si spirite inchipuite. Sensul se iveste spontan din chiar procesul existentei personale. Mai degraba il descoperi, dar fara eforturi, la fel cum un copil pe plaja afla ca poate modela nisipul umed si poate construi un castel pe care il poate impodobi cu scoici.

 Comentariile sunt închise pentru despre a muri fara a muri