Aug 242011
 

(nu neapărat după nemuritorul trandafir, pe care, la un moment dat, l-am cumpărat, şi pe care, aşa uscat cum era, dintr-o mare greşeală interpretativă, l-am aruncat imediat, ci, eventual, după un foarte bun samaritean cu tendinţe de recidivă)

Eu zic să căscaţi ochii şi să nu vă mai împiedicaţi pe stradă, lăţindu-vă pe jos cât de mult sunteţi în stare. Nici atac de cord mă gândesc să nu faceţi, mai bine lăsaţi distracţia pentru acasă, s-o găsi cumva pe-acolo o broască un pic mai miloasă. În public s-ar putea s-o încurcaţi, oamenii sunt din ce în ce mai grăbiţi, bordurile sunt înalte şi nici salvarea n-are şoferi potriviţi. (Poate doar pe centură unele reprezentante prăbuşite, obosite de mult prea mult folosit, să fie băgate în seamă de cei care înţeleg partea cu resuscitarea şi ridicarea într-un fel anumit.)

Una peste alta, n-o să vă vină să credeţi cât de mult insistă oamenii să confirme, după ani şi ani, studiile bune de psihologie. (Ieşiţi chiar acum pe stradă, mai ales că e cald, şi-o s-aveţi dovada vie.)

(Înainte de toate, îl rog să ridice mâna pe cel care nu se consideră, în integralitatea fiinţei sale milostive şi esenţialmente morale, cel mai bun samaritean. Foarte bine, nici eu, iată de ce acest site găzduieşte, de la autori şi pân’ la cititori, numai oameni-model.)

Într-o zi, câţiva teologo-studenţi princentonieni au dat nas în nas cu fantomele morale ale unor buni samariteni. Explicându-li-se că în clădirea alăturată cercetătorii de vază sunt interesaţi să vadă cât de bine se vor descurca cu vorbitul în public (să producă, cum ar veni, magie, câtă vreme acest lucru urma să se petreacă în faţa unor boboci la teologie), mai măriceii divinităţii s-au pus repejor pe aranjat ideile pe care trebuiau să le folosească, atenţie, căci ele difereau: unii dintre ei urmau să le prezinte bobocilor parte din experienţa academică pentru alte ocupaţii decât aceea de preot (în termeni de valoare educaţională însuşită la diferitele seminarii), alţii aveau ca sarcină interpretarea (ce-i drept, succintă) a parabolei bunului samaritean, alegorie, nu-i aşa, ultra-profesională. Manipularea studenţilor la teologie (eu nu ştiu, zău, cum pe cercetători nu-i bate Dumnezeu) s-a făcut atât prin variabila „timp” (unora li s-a spus că mai au, altora că sunt exact în timp iar nefericiţilor din urmă, că au şi întârziat deja), cât şi printr-una umană, cu faţă suferindă, sprijinită de zid. Când trimisul la studii al lui Dumnezeu ajungea să se plaseze pe traiectul dintre cele două clădiri, se întâlnea, na belea, cu omul cel palid şi plăpând care tuşea şi gemea şi aproape cădea.

Pune studentul la teologie în practică ceea ce-i spune Biblia, aceasta-i întrebarea? Simţul moral individual în întâlnirea cu timpul universal are vreun cât de mic impact real?

… Nu ştiu, zău, dacă le fusese un profesor prea bun trimisul academic al lui Dumnezeu. (Am eu disponibil un proiect de lecţie despre dezvoltarea morală, făcut ca la carte, la secundă şi minut, ridicat, ce-i drept, la scară Kohlbergiană, dacă cererea studenţească e bună, îl vând imediat.) Se pare că singurul determinant care a influenţat oferirea de ajutor a fost timpul: în general, cei care care credeau că îl aveau s-au oprit, ceilalţi nu, ba chiar au adăugat sprintului un plus de valoare. Ce credeţi c-au făcut viitorii masteranzi ai lui Dumnezeu,  cei  care  aveau  de  prezentat  tocmai  pilda  bunului samaritean?   Exact.   (… Punem pariu că i-au primit şi la doctorat, slavă ţie, Prea Mare Decan?)

Ce ziceţi de solida noastră fragilitate morală, fugărită de găina personală, în propria ogradă? Aşa e, vorbim mai târziu, nu fac niciun pic de sacrificiu, acuma tocmai ce începe serialul (mult mai palpitant când esti la serviciu). În rest, dacă vi se face cumva rău, vă stă ceasul sau, şi mai rău, vă sună, mai aveţi răbdare un pic.

(Era sa uit. Experimentul, de altfel foarte cunoscut, este „From Jerusalem to Jericho: A study of situational and dispositional variables in helping behavior”, John Darley si Daniel Batson, 1973, Journal of Personality & Social Psychology, 142, 677 – 689.)

 Comentariile sunt închise pentru De la Ierusalim la Ierihon (sau pe dos, nu contează prea mult dacă-i cu vreun avion sau pe jos)  Etichetate cu:,
Aug 232011
 

Azi iar am văzut un om fericit că, acum ceva vreme, cineva i-a murit.

(Definesc fericirea ca pe o stare de calmă conectare excitatorie cu tot restul, evit elegant formularea tocită şi prea hazardată: „cu întreg Universul”. Cu tot restul, dar fără a avea nevoie de el, pur şi simplu doar realizând şi experimentând, respirând, că restul chiar este.)

Uitaţi-vă şi voi în jur cu atenţie, şi veţi constata, în multe cazuri, acelaşi lucru (nu ştiu însă cât de mult veţi dori să verbalizaţi). Unii oameni revin de-a dreptul la viaţă după ce viul lor a murit, fie că-i mama sau chiar bărbatul iubit. Se luminează, respiră, se mişcă, se privesc, îşi permit, doresc, întineresc. „Crudă şi chiar nesimţită constatarea, Madam, mă mir că îndrăzneşti”, aud deja, destul de clar, ocările voastre. (Iar n-o să citească nimeni mai departe.) Despre morţi numai de bine, pentru cei rămăşi, veritabilă compasiune, cum să fie moartea cuiva, pentru altul, o stare de bine? (Exclud, dintr-un soi special de incluziune, gruparea suprarealistă a aparţinătorilor bolnavilor de cancer care, într-un fel sau altul, au şi murit deja, printr-o teribilă in/fuziune.)

Să tăvălim un pic explicaţia prin tipurile de iubire, nu prin toate, să ne oprim puţin la aceea care conţine, subtextual, dependenţa şi necesitatea de nedevenire. Suprainstinctual. Cea care naşte şi mai apoi omoară, existenţial, printr-o (ne)asumată şi tăcută (auto)menire. O ademenire. O ucigaşă tăcută de destine laşe şi esenţial imature, câte vreme au în ele valenţa fundamentală de a fi, dacă doresc, libere, în viaţă, şi, realmente, pure.

Dragostea, de orice fel ar fi ea, aduce fericire doar dacă se combină cu ceva diferit. Ca un broccoli minunat ce-şi amplifică gustul cu sucul proaspăt de portocale. Dragostea nu ajunge atâta câtă e şi nu poate rămâne aşa cum e, mai are nevoie de altceva pentru ca prânzul vieţii să devină sănătos şi gustos. Să-i spunem decenţă? Capacitate de renunţare? Bun simţ? Adecvare? O felie serioasă de abdicare? O glazură de instinct stăvilit?

Instinct, zic. Dintr-o dată, mamele se pomenesc în braţe, căzută din cer, cu multă iubire de oferit. Iubirea-dar. O iubire matern-ancestrală, care are nevoie continuă să tot dăruiască, care are nevoie organică de nevoia de ea. Vă imaginaţi cumva că-i uşor să te lupţi cu impulsul care vrea binele obiectului său, dar nu orice fel de bine străin, ci mai ales binele său, singurul considerat cu adevărat potrivit, pentru că-l ţintuieşte pe primitor în chiar cutia darului oferit? Vă imaginaţi că-i uşor să realizezi, având cămara interioară plină de comori, că viaţa dăruitului tău nu e o nesfârşită aniversare? Că cea mai veritabilă dăruire este aceea de a realiza, într-o zi, că nu mai are nevoie de tine? Că a iubi cu adevărat înseamnă să renunţi să oferi şi să abdici? Să realizezi că dragostea ta, dacă a fost un broccoli cu portocală, trebuie să-l fi pregătit deja pe celălalt să nu mai aibă nevoie de prânzul tău colorat? Vă imaginaţi cumva că-i uşor să nu cazi în capcana ce pare dezinteresată? Să te păcăleşti că iubirea-ta-mare-dar nu cere nimic, niciodată? Să te convingi, permanent, că orice izvorăşte din tine e sănătos, necesar şi decent? Că-i dăruieşti lui, nu îţi oferi ţie? Că sufoci cu atâtea ofrande de disponibilitate? Că oferi daruri otrăvite, pliate pe nevoi imaginate? Că dăruieşti, fără oprire, tocmai pentru a-l ţintui pe celălalt în necesitate?

Ne hrănim copiii pentru ca într-o zi s-o poată face singuri, îi învăţam să citească pentru a se putea dezlipi de singurul scris prea bine ştiut, scrisul nostru, le veghem somnul pentru a le îndepărta visele cât mai departe de patul pufos, cunoscut.

… Am o povestioară pentru voi, aşa, ca pentru pauza de masă (broccoli cu portocală), orice posibilă asemănare cu cei cu care vă aflaţi acum în casă fiind de-a dreptul supranaturală. (Şi-n plus, am auzit că în meniul de azi e doar varză.)

Doamna Fidget a murit (era vecina lui Clive Staples Lewis – să fi locuit în Narnia, printre cele patru iubiri? – … v-am spus deja că vă este străină, n-o cunoaşteţi şi-n plus, nici măcar fizic nu seamănă cu mama Dumneavoastră). … Cât de teribilă fusese Doamna Fidget!, îşi împrejmuise familia cu o dragoste fără sfârşit.

„S-a spus deseori că doamna Fidget trăia numai pentru familia ei. Şi nu era un neadevăr. O ştiau toţi vecinii. „Trăieşte numai pentru familia ei”, spuneau ei, „ce soţie şi ce mamă admirabilă!” Spăla singură toate rufele, cam prost, e drept, cu toate că-şi puteau permite să le dea la o spălătorie, şi era mereu implorată să nu o mai facă. Dar continua să o facă. Avea grijă să existe întotdeauna un dejun cald pentru toţi cei care rămâneau acasă şi întotdeauna o cină caldă (chiar şi în toiul verii). O rugau din tot sufletul să nu-şi mai bată capul cu asta. O asigurau aproape cu lacrimi în ochi (şi sincer) că preferau mese reci. Degeaba. Ea trăia numai pentru familia ei. Se scula întotdeauna să te întâmpine dacă ieşeai noaptea târziu şi te întorceai la două sau trei dimineaţa, nu conta ora; găseai întotdeauna aceeaşi figură fragilă, lividă şi ostenită aşteptându-te ca o acuzare tăcută. Ceea ce însemna, fireşte, că nu-ţi puteai permite să ieşi prea des, ca un nesimţit. Tot ea făcea şi lucruri de îmbrăcăminte, considerându-se (eu unul nu pot aprecia) o excelentă croitoreasă amatoare şi o mare specialistă în tricotat. Şi, desigur, dacă nu erai o brută fără inimă, trebuia să porţi lucrurile făcute de ea. (Vicarul îmi spune că, după moartea ei, contribuţiile acelei familii la „vânzările de binefacere” le depăşesc pe cele ale tuturor celorlalţi enoriaşi ai săi laolaltă.) Şi apoi grija pentru sănătatea celorlalţi! Purta, ea singură, toată povara „fragilităţii” fiicei sale. Doctorul – un vechi prieten, şi nu unul de salon – nu avea niciodată voie să stea de vorbă cu pacienta lui. După ce o examina cât mai rapid cu putinţă, era condus în altă încăpere de către mamă. Fata nu trebuia să aibă niciun fel de griji, nici o răspundere pentru sănătatea ei. Numai îngrijire plină de dragoste, mângâieri, alimente speciale, vinuri tonice greţoase şi micul dejun la pat. Căci doamna Fidget, după cum spunea ea însăşi adesea, „îşi tocea degetele până la os” pentru familie. Nu o puteau opri. Şi, oameni cu bun-simţ fiind, nici nu o puteau privi cu braţele încrucişate. Erau siliţi să o ajute. Şi era nevoie tot timpul de ajutor. Cu alte cuvinte, făceau tot posibilul să o ajute să facă pentru ei atâtea lucruri de care ei nu aveau nevoie. Cât despre câinele lor iubit, ea îl considera, după spusele sale, „ca pe unul dintre copii”. Şi îl supunea aceluiaşi tratament ca şi pe ceilalţi din familie. Numai că el, neavând scrupule, se descurca ceva mai bine decât ei şi, cu toate că era mereu dus la veterinar, pus la regim şi ţinut sub supraveghere clipă de clipă, izbutea totuşi să ajungă uneori şi la lada de gunoi sau la câinele vecinilor.”

… Aş putea să vă descriu eu cum arată totul după moartea Doamnei Fidget, uitându-mă la ai mei vecini, Popeştii (sau Ioneştii?, sau Marineştii de la trei?), da’ nu, nu l-aş putea egala pe Lewis:

„Expresia abătută a dispărut de pe chipul soţului ei, care începe să-şi recapete puterea de a râde. Băiatul mai mic, pe care-l considerasem întotdeauna un omuleţ acru şi ţâfnos, se dovedeşte a fi absolut normal, omeneşte vorbind. Cel mare, care nu mai dădea practic pe-acasă decât ca să se culce, stă acum aproape mereu cu ai lui şi a început să reorganizeze grădina. Fata, despre care s-a spus mereu că ar fi „plăpândă” (deşi niciodată nu am putut şti exact de ce anume suferea), şi-a început acum lecţiile de călărie care mai înainte erau excluse, dansează cât e noaptea de lungă şi joacă tenis pe săturate. Chiar şi câinele, care nu putea ieşi decât în lesă, este acum un membru reputat al Clubului Felinarelor.”

… Se spune, despre mort: „Dumnezeu să-l odihnească.” Ce spuneţi, însă, de acest interesant ricoşeu? De fapt, se odihnesc cu adevărat ceilalţi, eliberaţi, în sfârşit, de prea bunul lor Dumnezeu.

 Comentariile sunt închise pentru Ce face un broccoli zgrunţuros (dar delicios) împreună c-o portocală  Etichetate cu:

Ştiaţi că?

 Posted by on 21 august 2011  Psihologie
Aug 212011
 

Pentru că alaltăieri, după ce-am aruncat în spaţiul virtual articolul despre pernuţe, m-am grăbit să mă întorc în parc, am printat repede un altul (un schimb total dezechilibrat), ca să-l citesc, relaxat, în pauzele de învăţat oxigenat. Conştiincioasă, după ce dimineaţa mă delectasem cu psihologia Antichităţii, mai puţin cu cea a Imperiului Roman, încep, din punctul rămas, să pun virgulele latinităţii. Ajunsă la Lucreţiu (Titus şi Carus, pentru prieteni), mă văd nevoită să-mi pleznesc fruntea şi creştetul capului cu toată puterea:  “Sorino, tare dragă îmi eşti, da’ totuşi n-ar strica, dacă deşteaptă tot nu te dovedeşti, măcar informată să fii, ca să rămâi, selectiv, în viaţă. Cum pălăria lui Manole ţi-a scăpat până acum informaţia că Lucreţiu a fost cel care a formulat pentru prima oară ideea selecţiei naturale ca factor evolutiv, adică simplu ca bună-ziua: formele mai puţin dotate şi greşelile genetice sunt eliminate?!… Vezi să nu urmezi, zic.”

Am notat conştiincios descoperirea: Lucreţiu – selecţie naturală – Darwin – Sorina – dotări necorespunzătoare – grijă mare la eliminare, sperând din tot sufletul ca următorul recensământ evolutiv să mă găsească sănătoasă, în dezabié obraznic, acasă.

… Da’ de unde, ce spor să mai ai la învăţat, frăţioare, când dai în tine de-atâta ignoranţă… Noroc cu articolul printat din geanta plină de prestanţă. Desigur, pentru că aşa e-n tenisul (de)selectiv, directă, în faţă, negru pe alb, bomba doi.  Euclid – optică – microscop – bacterie – boală –  vindecare.

Aş fi intrat în pământ de ruşine, da’ nevoită am fost să ridic ochii umiliţi imediat, pentru că prin faţa mea, pe alee trecea chiar Rasputin (sau vreun frate de-al lui), cu o tipăritură* sub braţ. În hohote de râs izbucnite fără pic de control, de altfel cu tot respectul de care dispuneam, în secunda doi mi-a picat pe tava gândului ideea acestui articol (pe-a cărui recuzită deja o aveam), aşa cum (doar) eu pot, în neseriosul stil almanahelar (sau foarte serios de hilar?) (Dacă va folosi cuiva care îşi va da restanţa la toamnă, poate-mi scrieţi şi mie o recomandare, vă rog, nu vreau selecţie întru eliminare…)

… Ştiaţi că:

■  egiptenii au recunoscut primii ceea ce, ulterior, grecii au numit “isterie” (considerată a fi pricinuită de o poziţie anormală a uterului, de unde şi “hysteron” – “isterie”), ceea ce vă va scoate în afara jocului lingvistic adaptat atunci când vă veţi adresa unui bărbat un pic convulsionat cu “Măgarule, boule, cretinule, eşti de-a dreptul isteric”?

■  Sfântul Augustin avea, după convertire, destule vise erotice, multe dintre ele la fel de veridice precum actul în sine, înţelegeţi ce vreau să spun sau să vă explic mult mai bine?… (dar a subliniat, pe bună dreptate, că pacea conştiintei nu merită a fi tulburată, ele existând pe baza giumbuşlucurilor serioase ale memoriei buclucaşe, amintiri ascunse sau îngropate adânc, imposibil de a fi controlate în somn de către raţiune)?

■  Juan Huarte a fost cel care a pus bazele psihologiei diferenţiale, abordând testarea diferenţelor individuale, adică dintre mine şi tine?

■  Lui Leonardo da Vinci, artistul predecesor-perceptiv în psihologie, relaţiile sexuale îi erau profund neplăcute, dezgustat fiind de-a dreptul de actul procreativ în sine, ca şi de orice ar avea vreo cât de mică legătură cu acesta, nu dau exemple pentru că îmi e ruşine?

■  Juan Luis Vives ar putea fi încoronat ca adevăratul fondator al psihologiei moderne (mă rog…), fiind, printre altele, primul care a recunoscut originea emoţională a anumitor asocieri, primul care a făcut tot posibilul ca medicamentele să fie testate mai întâi pe şoareci şi şobolani şi cel care a menţionat pentru prima dată răspunsurile condiţionate ale animalelor?

■ Berkeley a fost primul care a relevat “sinestezia senzorială”, observând ocazionala corespondenţă de rezonanţă între analizatorul tactil şi cel vizual?

■ Descartes a fost primul filosof care a folosit termenul “reflex” atât în psihologie, cât şi în filosofie?

■ Descartes este cel care a afirmat pentru prima dată că transmiterea informaţiei prin neuroni are loc (aproape) instantaneu?

■  Kant este cel care a distins, la nivelul imaginaţiei, între imaginaţia de tip creativ şi cea de tip reproductiv?

■  John Locke a fost primul care a făcut cercetări şi a studiat serios în domeniul psihologiei copilului şi psihopatologiei?

■  Swammerdam, prin experimentul său celebru privind piciorul broaştei care continuă să se contracte şi după tăiere (dând astfel de pământ cu ideea energiei creiero-vitale a lui Descartes), a adus în prim plan importanţa teoriilor consistente care se pot formula pe baza provocării intenţionate a unor fenomene, punând astfel bazele ştiinţei experimentale concrete?

■  Pavlov (Nobel 1904, Princeps Physiologorum Mundi 1935), era un tipicar convins (ceea ce unora le-ar putea oferi mari speranţe), mâncând în fiecare zi de prânz la 12 fix, culcându-se la aceeaşi oră în fiecare seară, hrănindu-şi câinii exact în acelaşi interval orar, ba mai mult, plecând în concediu numai în Estonia, în aceeaşi zi, aceeaşi lună, în fiecare an? (asta doar până când i-a murit fiul, după asta şi-a revenit)

■  Behavioristul Watson, în urma relaţiei cu studenta sa Rosalie Rayner (pe care, frumos din partea lui, a luat-o şi de nevastă), a fost obligat să spună adio lumii academice, astfel că, imediat după aceea, a avut norocul unui post temporar în studierea pieţei cizmelor de cauciuc, după care s-a permanentizat  în vânzările de cafea, ajungând vicepreşedintele companiei şi transformându-se într-un om foarte bogat, să te ferească sfântu’ de o aşa neacademică belea?

■ Acelaşi Watson ajuns publicitar se pare că a popularizat (şi, iată, deja a implementat) celebra “pauză de cafea”? (… acum înteleg şi eu, în sfârşit,  de ce congresele de psihologie au coffe break-uri mult prea destule…)

■  Adler a fost primul psiholog care a folosit terapia de grup?

■  În momentul acesta există cel puţin trei site-uri de profil (desigur, unul e acesta – pe care ceilalţi scriu serios, nu ca mine) despre care se va vorbi în următoarea ediţie de “Introducere în psihologie”?

______________________________________________________

* Tipăritura se numea, desigur, ALMANAH BISERICESC.

Cu tot respectul, habar n-aveam că există aşa ceva pe pământul lumesc.

Cu şi mai mult respect, mă bufneşte iarăşi râsul, în cel mai autentic stil vanghelicesc.

Aug 192011
 

Motto (de înţeles altădată):

“I-a lăsat pe moştenitori să ia tot ce doresc – şi a rămas în viaţă.”

(Elias Canetti, “Provincia omului”)

Nu ştiu, zău, o recunosc cu toată sinceritatea, dacă moderarea morţii în viaţă este un act de serioasă şi profundă privire sau unul nedemn şi neclar, cu valenţe de linguşire. Vreau să-mi apropii moartea pentru că ştiu că voi muri într-o zi şi sper, aşadar, pentru bună purtare în faţa ei, la o atitudine favorizantă şi părtinitoare? Mă aştept ca astfel să nu mor de cancerul deja comun şi hilar ci, prin bunăvoinţa morţii chiar de mine sensibilizate, s-o sfârşesc în vreun fel mai obraznic, în timp ce îmi primesc nobelu’ sau chiar iubind, ce fericită banalitate!, doi bărbaţi şi jumătate? Conştientizarea morţii adevărate mă face mai bună sau doar mai prudentă? Chiar văd în ea o imensă normalitate sau o înţeleg ca pe un fel de nefirească dreptate? Simt în ea atâta potenţial de periculozitate încât contraatac, din timp, cu înţelegere şi fidelitate? Poate chiar sper, scriind cu dragoste despre ea – şi fiind, desigur, un caz special – să mă lase, de-a pururea omenirii, în binemeritata pace?

De fapt, acesta este un pseudo-articol despre noetică, mâzgălit pe o bancă, în parc, aşa cum o înţeleg eu, de felul meu mai eretică. Noetica morţii. Conştiinţa şi moartea, cele două mistere ce nu vor fi elucidate nicicând. Oricâtă dezvoltare, oricât progres, experienţa lor subiectivă va lăsa nepermise cunoaşterii adevăruri ce au schimbat deja faţa psihologiei rescrise (dacă am avea ochi potriviţi pentru a vedea, dacă ne-am plimba pe micile poteci deschise şi nu ne-am înghesui, cu ochii legaţi, pe marile bulevarde închise). Ceea ce noetica se străduieşte să engrameze în mentalul individual şi colectiv este schimbarea de perspectivă asupra conştiinţei şi, extind obraznic cuprinderea, chiar asupra morţii. Între timp, noi continuăm să învăţam că, precum stomacul secretă acid clorhidric (alături de pepsină şi alţi fosfaţi acizi), creierul produce conştiinţă (alături, desigur, de multe alte baze). Ni se spune mereu că, într-un ciclu firesc, viaţa stoarce din ea, într-un final pe cât de demn, pe-atât de idiot, moartea. Conştiinţa, ca şi moartea (printr-o extensie secretorie), sunt nişte biete, dar remarcabile epifenomene. Având drept focalizare experienţa subiectivă a gândirii, noetica încearcă să urce spre lumină nişte experienţe tulburătoare care au marcat cultura mai joasă, să-i spunem umană, mai mult decât au făcut-o asupra cunoaşterii ştiinţifice înalte, preconizând, optimist, schimbări şi modificări de atitudine obiectivă la nivelul abordării prin ştiinţă (a se vedea importanţa atitudinii specializate, psihologic-însoţitoare faţă de credinţa individuală în vindecare). Aţi observat că pentru viaţă, ca şi pentru bolile incurabile, toată lumea are un leac? Într-un fel mult mai decent, noetica vine şi spune: tu eşti cauza şi eşti şi creatorul. Adică privirea mea înspre interiorul doldora de resurse, conştiinţa mea de sine din mine face totul? Ce-ar fi să înţelegem că perspectiva corectă chiar arată aşa? Conştiinţa este fenomenul fundamental, tot restul e doar epifenomenul. Viaţa secretă moartea, nu invers, nu-i aşa? Poate c-ar trebui să răsturnăm privirile şi să admitem că, din perspectiva liniei, moartea este evenimentul fundamental, tot restul fiind deasupra, epi-existenţial. După mine, doar dacă înţelegi astfel moartea îţi poţi secreta continuu viaţa într-un asemenea mod încât totul să curgă, să decurgă şi chiar să se şi rupă interconectat. Tu eşti creatorul cauzei tale. Secretă-te tu, nu te lăsa secretat. Tu eşti moartea ta. Uită-te în tine şi lasă-te văzut de ea. Şi mai e ceva de făcut. Cred că pe lângă conştiinţa de sine, trebuie descoperită şi parcursă moartea de sine, acest proces evolutiv fundamental în care alegi să trăieşti altfel, mult mai interior şi mult mai în afară tocmai pentru că alegi să ştii şi să vezi în fiecare zi că poţi muri oricând, poate chiar mâine, în afara calculelor, a planurilor, a zodiilor şi a liniei vieţii din propria palmă, deconectat de tine, marele sine, ca şi de alte curgătoare şi esenţiale destine. Separi frica de laşitate. Alegi adevărul de fals.

… Despre moarte ca fenomen principal?

Despre moarte ca fapt foarte viu, cotidian?

În parc moare dimineaţa, viaţa vine cu mult cald.

Nu pot încheia altfel decât seinfeldian.

Orice-am zice, încă nu înţelegem moartea.

Dovada e că le punem morţilor noştri îmbrăcaţi pernuţe cu multe danteluţe.

N-am văzut niciun bărbat mort îngropat în tricou şi bermude.

N-am văzut nicio femeie moartă îngropată în dezabiéul ei preferat.

N-am văzut niciun copil mort îngropat în pijamaua cu multe răţuşte.

Costume sobre, obligatoriu cravate, taioare ţâfnoase sau rochii aproape vetuste.

Parcă ne trimitem morţii la multinaţională, la şedinţa anuală de bilanţ.

Revin cu întrebarea idioată: şi-atunci, dacă-i trimitem să stea ţepeni şi solemni, carevasazică drepţi, de ce le punem sub capete pernuţe satinate cu multe, multe danteluţe?

(Dacă-mi răspundeţi, în vreun plan orizontal: “ca să le fie pân-acolo drumul mai confortabil şi mai  uman”, atunci îmi cer mii de scuze că la asta nu m-am gândit şi da, aveţi mare dreptate, tradiţia şi nobleţea obligă, însă şi eu am voie să personalizez cu verticalitate, că de-aia-i loc în lume de-atâta libertate: în condiţiile astea, eu le voi pune morţilor mei pernuţele sub fund. La un moment dat, în mijlocul şedinţei de dare şi luare de seamă, chiar cred că îmi vor mulţumi profund.)

… Apropo de istorii şi de tradiţii, îmi voi da nişte restanţe în toamnă, aşa că în timpul în care mi-e uşor studiez din greu prin paturi sau prin parcuri. În Japonia antică, undeva prin insulele Hokkaido şi Honshu, ritualul funerar specific era mai pe gustul meu, ţin să îl împărtăşesc cu voi: era de preferat ca participanţii la înmormântare să aducă bani într-un plic funerar – nu m-am dumirit cum arăta acesta, în afară de faptul că era, cred, foarte negru – în loc de-un colorat aranjament floral.

… Mai gândiţi-vă, zic.

Se fură florile de pe morţi ceva de speriat, se tranzacţionează pe bursa neagră coroanele şutite precum ediţiile rare în anticariat.

Efemeridele florale ajung prea departe.

Cu nişte bani însă, rămasul în viaţă al mortului îşi poate cumpăra, mai aproape de lume, o carte.

Poate chiar una de psihologie.

(… mă refer la una vie.)

 Comentariile sunt închise pentru De ce să păzeşti nişte flori moarte în loc să nu ai grija unor bani?
Aug 152011
 

Promisiunea de a face pe cineva fericit este un nonsens. Nimeni nu poate face fericit pe nimeni. Cum sa-ti explic? Fericirea este copacul inrodit din care tu alegi sa-ti culegi singur fructele. Iar copaci in gradina sunt destui, doar e mare gradina… numai ca nu-ti pune nimeni in traista. Si daca ti-ar pune, asta nu te-ar face mai fericit. Cu alte cuvinte, mai avem si noi cate ceva de facut pentru a fi fericiti. Cred ca un om fericit, in primul rand alege sa fie fericit: priveste in jurul sau si observa care sunt pomii inroditi ce il asteapta pentru a-i culege fructele. (Copacii sunt pusi pe oferit!) Este inutil sa cautam fructele intr-un pom abia inflorit sau intr-unul caruia i-a trecut vremea. A contribui la fericirea ta inseamna in primul rand a face alegeri potrivite…in dragoste.

Iubirea adevarata inseamna libertate: libertatea de a te alege pe tine de fiecare data, libertatea de a ma alege pe mine in fiecare zi. Iubirea este forta care asaza doi oameni unul langa celalalt fara alergatura unul dupa altul, fara lupta si fara munca de convingere. Acesta este inceputul oricarei relatii bazate pe dragoste, atractie, emotii, sentimente. Sunt fericit cand sunt alaturi de tine! Nu tu “ma faci” fericit! Prezenta ta in viata mea ma face fericita, faptul ca imi esti alaturi in originalitatea ta, in felul tau unic de a fi. Deci, nu trebuie sa faci nimic deosebit pentru a aduce persoana dorita in viata ta. Chiar te rog, nu face, in sensul de a nu te stradui prea tare! Celalalt ar putea cel mult sa-ti fie recunoscator pentru gesturile si eforturile tale, dar nu te va iubi neaparat, daca iti doreai cumva acest lucru.

Iubirea e pe gratis!  (si ajunge la toata lumea)

Iubirea e o forta naturala ce aduce alaturi de la sine, doi oameni care se cauta si se asteapta unul pe celalalt.

Chiar ma iubeste cu adevarat? incolteste in mintea celui indragostit. Te simti cu adevarat iubit ? vine si raspunsul. Cei care se iubesc intr-adevar se cauta reciproc in carne si oase si se asaza fara prea multe „politeturi” unul langa celalalt pe acelasi drum, catre aceeasi directie.

Acesta este doar inceputul unei relatii de o viata, de o vara (si chiar de o seara, ca sa rimeze).

Prezenta iubirii nu garanteaza reusita relatiei. Dar contribuie din plin la construirea, consolidarea si rezistenta ei in timp, desigur pe langa o multitudine de alte ingrediente despre care as vorbi poate alta data.

Pana atunci, inchei cu o cugetare foarte incantatoare, profund inspiratoare, calauzitoare si eliberatoare:

“Iubirile neimpartasite sunt doar incapatanari”