promotie la realism

 Posted by on 18 septembrie 2011  Responsabilitate
Sep 182011
 

Un psiholog in State castiga minim intre aprox. 30 000 $ – 50 000 $ pe an ( http://www.bls.gov/oes/current/oes193031.htm). Acesta ar fi unul debutant. N-ai vrea sa stii cat castiga unul cu o experienta de 10 ani in domeniu si care are si practica privata.

In tara noastra unul debutant daca are marele noroc sa-si gaseasca de lucru poate castiga cel mult 1200 RON pe luna, deci pe an are un venit de 14 400 RON. Daca vom converti aceasta suma in dolari la cursul de azi, avem un venit de aprox. 4660 $ pe an. Psihologul debutant din Romania castiga de 10 ori mai putin decat in State si daca plateste lunar chirie 200 euro pentru o locuinta aici in capitala… No comment.

Am putea merge mai departe cu calculele. Daca iti platesti cursurile de la facultate, apoi cele de la master si continui cu o formare intr-o forma de psihoterapie? Iar asta nu e tot. Ai nevoie de carti, chiar foarte multe, daca vrei excelenta. Si ai nevoie de timp ca sa studiezi si sa reflectezi la ideile si concluziile acelor autori. Timp de care nu prea cred ca dispui din moment ce ai nevoie de bani pentru aceasta investitie. Mai mult, ai nevoie de carti nu doar din psihologie. Psihologia este o disciplina vasta cu enorm de multe versiuni interdisciplinare care presupun cunostinte chiar si din stiintele hard. Iar dupa mine, daca nu ai o inclinatie catre studiu si lectura, las-o balta si apuca-te de altceva.

Poti face tu aceste calcule in amanunt cand vei fi intr-o dispozitie obsesionala , iar apoi te poti intreba in cat timp castigand suma de mai sus la noi in tara iti amortizezi investitia. Cam în cate vieti (tu avand doar una)? Am banuiala ca o viata de om, daca apuci onorabila varsta de 80 de ani, nu e suficienta. Poate ca exagerez, dar nu doar cu amortizarea cheltuielilor ai de-a face. Mai ai nevoie sa si traiesti. Deci, trebuie (din necesitate biologica) sa supravietuiesti, iar ca sa supravietuiesti trebuie sa iesi pe profit.  Dintr-o perspectiva de business nu cred ca ma insel daca afirm ca formarea ca psiholog este o afacere neprofitabila cu foarte mari riscuri de faliment, adica sa nu practici in acest domeniu ever şi sa fii nevoit(a) sa te reorientezi profesional. Compromisul este, daca totusi insisti sa fii psiholog (mai ales, consilier), ca vei avea nevoie de un job din care sa te intretii ca sa poti practica în timpul liber ramas profesia pentru care te-ai pregatit.

Poate crezi ca am o gandire pesimista. Eu i-as spune realism.

Dar am si o varianta optimista in care cred ca te poti descurca (iti cresc sansele) daca intalnesti si ai parte de “sponsori”, adica de unele persoane cumsecade convinse de intentia ta nobila de a ajuta oameni si care te pot sprijini in acest demers. Chiar si in cazul optimismului observi sper ca am mentionat o conditie “daca ai parte de sponsori” absolute necesara mai ales daca te lansezi ca freelancer cu un cabinet sau o alta forma legala pentru activitatile de psiholog. In privinta lansarii ca freelancer, iata ce cred eu ca sunt trei mari obstacole (sau provocari) cu care te vei confrunta: 1. nu dispui de experienta sau dispui de o minima experienta profesionala; 2. nu ai vizibilitate publica; 3. exista pe piata psihologiei multi specialisti care dispun de experienta si vizibilitate publica, adica concurenta ca in orice profesie. Can you deal with it?

Nu am intentia sa descurajez pe nimeni dupa cum ai fi poate tentat(a) sa crezi. E doar o portie de realism pe care, la randul meu, o servesc uneori, nefiind debutant, dar fiind partial freelancer.

 Comentariile sunt închise pentru promotie la realism
Sep 172011
 

Am scris cateva articole despre moarte, nimic si sens postate pe acest site si pe blogul meu cu intentia de disemina cateva idei, de altfel simple pentru cine are urechi sa auda, care ar putea aproape schimba viata personala, mai precis atitudinea in raport cu experientele personale. Sunt idei care nu au nimic mistic si se vor in intentia mea sa fie cat mai aproape de adevaruri sustinute de dovezi concrete din partea stiintei si intemeiate logic si rational.

Aceasta schimbare in atitudinea raportata la propria existenta personala nu are nimic miraculos in sens esoteric. Ca si imagine sugestiva e ca si cum renunti la bolovanul pe care-l porti in spate de la o varsta mica fara a sti de el. Cari un bolovan in spate si urci muntele catre varf ca in mitul lui Sisif. Motiv pentru care asa iti pare firesc sa fie alcatuita lumea din jurul tau si propria ta viata. Iar aceasta e viata ta – cataratul pe munte, purtand un bolovan in carca, realitatea in care te misti, in care respiri, in care (foarte important) crezi cu tarie si pe care cauti inconstient sa ti-o validezi. Ceea ce este grozav de simplu, pentru ca cei mai multi din jurul tau respira aceeasi realitate. Pestele din balta nu stie de lumea aerului. Dar ar putea afla si poate ii va creste o serie de aripioare potrivite pentru a explora lumea aflata deasupra apei.

Viata este o INTAMPLARE.

Viata nu are un PLAN si un SCOP

Viata se DEZVOLTA SPONTAN in milioane de ani in conditii favorabile.

Omul e o parte neseparata de Viata aparuta pe aceasta planeta.

In aceasta lume Omul poate deveni Creator de Sens.

In realitate exista supravietuire si reproducere conform programarii genetice. Sa judeci aceasta realitate a vietii ca fiind buna ori rea mi se pare prostesc si intr-o dispozitie vesela as spune caraghios.

In aceasta Realitate apar intamplari evaluate subiectiv ca fiind fericite, placute ori nefericite sau neplacute. Dar sunt doar intamplari din procesul curgator al vietii. Existam intr-o lume a sanselor mai mari ori mai mici. O lume probabilistica, daca vrei. Mai aproape de adevar este sa credem ca exista sanse mari (foarte mari!) ca soarele sa apuna sau sa rasara. Iar la fel de bine sa credem cu sanse mari ca maine vom fi in viata daca un asteroid nu a intrat cumva pe o traiectorie de coliziune cu pamantul.

Cand intelegem ca traim intr-o lume a sanselor si ca viata e finita comoditatea si lenea aproape ca dispar. Cred ca vei dori sa te cunosti pentru a sti pentru care anume dorinte merita sa investesti timpul si energia ta finite. Vei actiona si vei pretui fiecare clipa si, mai mult, vei respecta timpul unui alt om, dar si propria sa viata. Iar asta pentru ca pur si simplu nu vei avea timp sa-l judeci pentru cum isi face viata. Iar daca felul unui om de a trai genereaza consecinte dureroase pentru tine in mod repetat, vei lua masuri urgente, caci timpul trece.

In acest fel, cred ca vei cauta sa iti alegi cu grija activitatile cotidiene pe cat posibil in limitele unor constrangeri obiective care nu depind de tine. In acest fel, cred ca vei cauta cu atentie si discernamant cu cine te insotesti in propria existenta. Vei selecta precaut persoanele care-ti ies in cale. Merita cred eu sa facem eforturi ca sa traim impreuna cat mai armonios posibil si sa eliminam sau sa reducem sansele suferintei. Dar asta nu din constrangere, obligatie, negare provenite de multe ori dintr-o moralitate dubioasa, ci din grija si responsabilitate pentru propria existenta si din respect pentru existenta celuilalt.

Fara duhuri, spirite, entitati astrale, energii spirituale si tot felul de zei (conform orientarii religioase, desi exista unii inchipuiti in carne si oase care ne flutura pe la nas ideologii si doctrine) care promit viata de apoi, fericirea si alte favoruri celor smeriti, cred ca un om poate deveni o fiinta libera pe cat posibil in conditiile limitarilor sociale in privinta propriei vieti. Constiinta responsabilitatii propriilor decizii si actiuni se poate extinde si cred ca nu are nimic de-a face cu moralitatea intemeiata pe valori si repere suspecte si indoielnice. Daca asezam in centrul existentei (constiente!) relatiile cu alti oameni si legatura noastra profunda cu mediul natural, nu cred ca mai avem nevoie de alte valori. Daca adaugam la aceasta intentia de a trai si coabita cat mai placut si poate cat mai util comunitatii, grupului din care facem parte, traind astfel sentimentul inaltator de a duce o viata plina cu sens, cred ca putem renunta fara griji la protectia divina inchipuita si la alte valori derivate din aceasta credinta, dar putem renunta si la alte obiceiuri fabricate artificial de o societate centrata pe consum.

Relatia dintre eu si tu poate deveni o parte din NOI, iar acest NOI poate lua dimensiuni tot mai mari de la familie, microgrup, grup, comunitate, natiune la umanitate. Fiecare om ar putea aduce o contributie la acest NOI indiferent de marime, ceea ce s-ar putea numi a trai cu sens. Un fapt care s-ar putea intampla nu din constrangere, nu din obligatii morale, nu din necesitati biologice si sociale! E ceva ce s-ar petrece de la sine sau ceva ce vine aproape spontan din propria fiinta si care iti face placere nu in virtutea unei recompense (recunoastere, statut social, venituri si favoruri materiale), ci  din insasi actiunea in sine.

O utopie? Crezi cumva ca Newton a dedus legile mecanicii din obligatie? Sau ca Euclid a dezvoltat o geometrie valabila si astazi ca sa obtina recunoastere sociala? Exemplele pot continua.

Nu cred ca exista sens fara pasiune. Si nu cred ca exista sens acolo unde nu exista ratiune. Nu cred ca exista un sens de unul singur intr-un fel de existenta schizoida. Chiar si calugarul plecat sa mediteze in creierii muntilor, va cobori la un moment dat pentru a impartasi din cunoasterea lui. Daca sensul pe care ti-l creezi nu are legatura cu NOI, adica cu noi ceilalti, acesta nu e sens. E doar fantasmagorie.

Dar nu-mi doresc sa intelegi ca o existenta cu sens devine o obligatie. Poti trai fara sens. Iar unii traiesc bine. Insa, daca ai ajuns sa te intrebi “ce sens are ceea ce fac?” sau “ce sens are viata?” e momentul sa iei masuri, adica sa observi “jocul” si sa reflectezi asupra vietii si mortii. Si, nu in ultimul rand, sa cauti a te cunoaste si sa indraznesti a experimenta. Nimeni nu poate deveni Creator de Sens fara sa experimenteze, fara sa indrazneasca un fel diferit de trai si de a reflecta la propria existenta. Dar am o rugaminte in cazul in care te pui pe treaba: Nu te incorda prea tare. Fa-o din joaca! Aminteste-ti ca nimic nu are sens.

 Comentariile sunt închise pentru „That’s one small step for a man, one giant leap for mankind”
Sep 092011
 

Acest articol este o satiră. Am pornit cu ideea să scriu câteva versuri (de-o viaţă încerc să scriu o poezie, însă nu am reuşit niciodată). În ciuda eforturilor din această dimineaţă, ce se vede mai jos e „maxim de poezie” pe care mintea mea a reuşit să o producă la ora asta. Continue reading »

Sep 062011
 

Idealul de perfectiune exista doar in mintile noastre ganditoare. Perfectiunea nu are de-a face cu realitatea vietii. Imperfectiunea imi pare un atribut mai nimerit vietii, daca ar fi sa o descriu. In realitate, viata este asa cum este nici perfecta, nici defecta. Atributele sunt in mintea mea care incearca o descriere a vietii folosindu-se de uneltele ei, cuvintele.

Simetria, asemanarea si asocierea sunt principii de organizare a tiparelor noastre perceptive.  De aici la idealul de perfectiune nu e decat un pas.

In baza a ceea ce primeste ani de-a randul ca inputuri senzoriale, creierul construieste realitatea. Practic o modeleaza, generand forme (tipare), si face asocieri acolo unde un alt fragment de informatie pare a se potrivi dar cu o conditie: cei doi stimuli (informatii) sa fie prezenti in acelasi timp sau la foarte scurt timp unul dupa altul. Un exemplu: simti un miros de parfum si simultan traiesti o experienta erotica placuta. Creierul a creat legatura (mirosul de parfum si emotia placuta) care devine stabila mai ales daca experienta e repetata. La un moment dat va fi suficient doar sa simti acel miros de parfum ca sa traiesti o emotie erotica placuta.

Emotiile si sentimentele imi par a semana cu un fel de lipici pentru orice fragment de informatie nou. Creierul deruleaza procese continue in mod automat de modelare a realitatii experientiale in baza tiparelor perceptive si comportamentale deja alcatuite. De exemplu, intri in stare de alerta cand seful iti vorbeste mai taios si o parte a mintii inconstiente il asociaza figurii paterne in baza experientei (memorata afectiv) cu tatal tau care comunica cu tine pe acelasi ton (principiul similaritatii). Iar legatura devine si mai solida, daca mai adaugam alte cateva similitudini concrete, cum ar fi culoarea ochilor si forma nasului. Odata ce conexiunea a fost stabilita vei interactiona cu seful la fel cum ai interactionat mica fiind cu tatal tau. Insa, fara sa stii, adica fara a fi constienta de aceasta conexiune care va fi intarita in timp si prin repetitie, astfel incat relatia cu seful tau devine tensionanta, iar colaborarea cu el aproape imposibila. O terapie de calitate va scoate la iveala aceste conexiuni, ajutandu-te la a face diferenta dintre prezentul experientei de relatie cu seful si experienta relationala din trecut cu tatal tau. Acelasi sef si aceeasi atitudine apare si in raport cu alti colegi si cu toate astea doar tu reactionezi intr-un anume fel personal – pe modelul relatiei cu propriul tata.

La acelasi stimul apar multe reactii diferite, intrucat interpretam datele realitatii variat. E ca si cum fiecare dintre noi poarta o pereche de ochelari cu lentile colorate. Unele culori ne creaza dificultati de “vedere”, adica ne fac viata de relatie cu cei din jur aproape o povara.

Creierul, desi o minunatie a naturii, este totusi o improvizatie a selectiei naturale. Nici pe departe perfect, fiind pentru asta suficient sa-i cunosti structurarea anatomica si functionarea pe verticala a celor doua nivele arhaic si modern. Crede-ma pe cuvant, daca nu, te invit la cercetari, sistemul nervos e departe de perfectiune! Iar daca as crede in existenta lui Dumnezeu care a creat omul (teoria creationista), as spune ca omul e o fiinta imperfecta si m-as intreba ce a fost in mintea divina, de altfel perfecta si infinit de inteligenta, incat sa plamadeasca o fiinta cu un astfel de creier. Insa, nu doar creierul e imperfect si defectuos alcatuit in sensul in care genereaza cu mare usurinta iluzii perceptive si cognitive. Nu ai fost martorul unor nevoi şi dorinte contradictorii ori ale unor ganduri şi emotii necuviincioase în raport cu o alta persoana?

Intregul corp ne poate parea imperfect. O coloana vertebrala dreapta si usor curbata in S fragila in insasi alcatuirea ei si care este atat de slab legata la celelalte parti ale scheletului? O usoara presiune intr-o miscare de rasucire brusca aplicata la nivelul vertebrelor cervicale e suficienta pentru a ucide o fiinta umana. O coloana in forma de cruce ne-ar fi avantajat evolutionist, marindu-ne de exemplu capacitatea de a cara hrana si copii, de a lucra pamantul fara sa obosim usor si apoi sa ne doara spatele.

În fata dovezilor obiective nu suntem nici pe departe fiintele minunate create dupa asemanarea si chipul lui Dumnezeu, de altfel perfect, omnipotent şi omniscient. In situatia in care as fi oglinda Lui, as fi nevoit (pe temeiuri rationale) sa cred ca Dumnezeu e o alta fiinta umana, probabil dintr-o lume extraterestra, iar eu rezultatul (o clona!) unui experiment de laborator. Iar daca totusi sustinem cu incapatanare ca Dumnezeu e perfectiunea absoluta, atunci omul in imperfectiunea lui devine un esec al creatiei divine ceea ce ar contrazice atributele divine. (o incapatanare reusita, adica perfecta, poate ignora aceasta concluzie)

Ce varianta preferi? Clona unei fiinte extraterestre, esecul creatiei divine sau rezultatul improvizatiei selectiei naturale? Eu unul prefer varianta improvizatiei evolutioniste care este consistenta logic in sine şi în acord cu dovezile existentei concrete. Lipsa de perfectiune a a formelor de viata ca urmare a selectiei naturale imi arata ca viata nu are o inteligenta si nici nu evolueaza conform unui proiect care ar implica existenta unui designer divin. Nu exista un scop si nici vreun plan in evolutia vietii. Procesul evolutiei se desfasoara SPONTAN cu pasi mici, din aproape in aproape, astfel ca improvizatiile sunt naturale. Iar cel mai la indemana de observat acest proces spontan al vietii este in cresterea unui copil care experimenteaza, exploreaza, descopera lumea impins de o curiozitate naturala si nu de una intelectuala, care apare mai tarziu in dezvoltarea sa. Din nefericire, educatia în felul în care este inteleasa în prezent blocheaza ori perverteste acest impuls natural spre descoperire.

Doar in raport cu perfectiunea (exista oameni care sufera pe aceasta tema) putem crede ca ceea ce observam în evolutia vietii sau (intr-un plan personal) în propria existenta sunt defecte. Mult mai aproape de adevar cred ca suntem atunci cand renuntam la judecati dupa perechea perfectiune – imperfectiune şi, în schimb, IMPROVIZAM! Asta-i, cred eu, un fel de invitatie din partea Vietii.

 Comentariile sunt închise pentru Invitatie la improvizatie