Noi 252011
 

Deunazi se chema “predestinare”, ceea ce iti este dat, insa era o notiune care levita undeva deasupra solului. Astazi vorbim despre “gene”, materie prima ancorata in realitate, cu o dinamica existentiala logica, insa in curs de verificare. Un lucru este sigur: zarurile au fost aruncate inainte de a ne naste. Cel putin o parte din ele. Dar care parte?

Dragostea unei mame pentru copiii ei, cu siguranta este una dintre ele. Una din cele mai mari dorinte ale unui parinte este acela de a lasa in urma existentei sale propriul copil. Tu, copilul meu, vreau sa ramai si sa-mi transmiti genele mai departe. Prin tine, o “bucatica” din mine traieste in continuare, ramane, creste, se extinde. Abia astept sa-mi faci nepoti, astfel sansele de a transmite mai departe aceste gene sunt mai mari. “Eu pentru tine traiesc, fac totul pentru tine, ma sacrific si imi dedic viata cresterii tale!” Apoi bunicii au grija mai departe de nepoteii lor mai ceva decat proprii lor copii.

Nimic nu ma face mai fericit pe mine, parinte, decat sa-mi vad copilul crescand si sanatos. Fac orice pentru a-i salva viata. N-as dori nimanui sa ne intalnim vreodata cand alerg cu copilul catre Spitalul de Urgenta, nici in trafic si nici face-to-face. Because I’m not in a romantic mood at all. Iar la Camera de Garda, asteptand sa intre cu copilul lor, aceste mame sunt ca niste leoaice gata sa sfasie orice le iese in cale.

Toate bune si frumoase pana aici. Ma gandesc insa la parintii cu copii adoptati. Crezi ca ei dorm mai relaxati noaptea cand copilul lor este bolnav sau cand intarzie seara sa ajunga acasa? Am aruncat doar o privire catre acele familii cu copii adoptivi, din imediata apropiere. Tin la copii lor ca la ochii din cap si isi manifesta aceeasi afectiune cum face orice parinte cu copilul lui. Ce se intampla in aceasta situatie cu teoria genelor? Dar cum functioneaza in cazul mamelor care isi ucid bebelusii? Ele nu vor sa-si transmita genele mai departe?

Ma intreb daca nu cumva exista o gena a maternitatii (si, de ce nu, a paternitatii). Femeile vor sa fie mame – de ce nu ar fi acest lucru determinat genetic? Vorba reclamei: Mai vreau copii! Cred ca oamenii se pot atasa de copii si alte fiinte, gratie acestei nevoi a maternitatii, indiferent ca este vorba de adoptie sau procreere, despre copii sau animale. In piramida lui Maslow, nu poate fi altceva decat o nevoie de autorealizare, din dorinta a face mai mult, a te depasi pe tine insuti, a fi mai mult, a oferi, a creste, a ingriji, a te extinde, a (pro)crea. Si uite asa se deosebesc oamenii intre ei, unii isi doresc copii, altii nu. Pana la urma, de ce sa nu dai curs felului tau originar de a fi? De aceea imi place sa spun (cu precadere mie insami): asculta-ti intuitia, asculta-ti mesaje propriului corp, asculta cu a treia ureche, priveste problema cu ochiul mintii, fii in contact cu tine si alte cuvinte, deloc magice, pentru ca unele raspunsuri sunt in noi insine: codate genetic.

O foarte buna prietena imi spune intr-o zi: “Ma bucur ca ti-ai implinit visul din adolescenta, de a avea copii”. Bineinteles ca uitasem ca am avut asemenea aspiratii imparasite, insa, e adevarat ca de cand ma stiu, mi-am dorit sa fiu mama. Dintotdeauna am iubit copiii. Culmea, nu doar copiii de om, ci si puii de orice animale: catei, lei, serpisori, crocodili, pisoiasi, broscute testoase, pasarele sau soricei – toti imi sunt simpatici.

Iubirea unei mame pentru copilul ei, este unul dintre cele mai puternice sentimente, explicabila astazi prin suportul sau genetic. Inainte de a-l trai, m-am gandit doar ca este ceva ce nu-mi pot imagina. Am avut dreptate. Nu mi-am putut imagina, dar stiam ca este acolo, in forma latenta.

Nu ti-am spus niciodata? Ador teoria genelor!

Eutanasia, încotro?

 Posted by on 25 noiembrie 2011  Responsabilitate
Noi 252011
 

Departe de mine gândul de a provoca vreo discuție interminabil de morală despre eutanasierea oamenilor, acum, pe vremea finită a câinilor.

Departe de mine intenția de a dezlumina vreo altă zonă de psihologie, întunecându-vă cu a mea.

La un seminar introductiv al unui curs de psiho-oncologie, desfășurat acum câteva zile, o voce din sală l-a întrebat pe vorbitorul străin (știți întrebările acelea savante, puse pe ton pițigăiat, în ultimul minut, de către doamne înalte?): „Ce părere aveți, Maestre,  despre eutanasie?” Domnul a răspuns, catolic-foarte și zâmbitor-amar: Știți, pe-acolo, pe la noi, se întâmplă să se afle-un Vatican.” (N-a răspuns chiar așa, ci mult mai sec, da’ nu mă pot abține să nu focalizez, dețin un obiectiv absolut personal.)

Un alt coleg, nu prezident, ci stătător în scaunul de sală, comun și rezistent, s-a ridicat, a luat microfonul și a spus cam așa (desigur, el vă vorbește acum prin litera mea): „Nu sunt de acord cu colegul meu. Nu există niciun Vatican, deși el se află chiar în ţara mea. Există, în schimb, realităţi obiective: în patruzeci de ani de oncologie, niciun pacient nu mi-a cerut să-l omor. Aparținătorii însă da.”