Dec 312011
 

Douăzeci şi una de “irine” pe care mă voi strădui să le învăţ în 2012 (deşi nici copii nu mai fac, nici operaţii nu-mi propun).

Fără să-i cer permisiunea (sunt lucruri învăţate pe care le-am uitat, iacătă, se mai întâmplă şi aşa ceva), preiau şi public textul Irinei Şubredu aici, sperând ca în anul care vine Irina să înveţe, şi mai abitir, ce-i interconexiunea de aici.

2(01)1 de lucruri pe care le-am învăţat în 2011

Irina Şubredu


1. Ca poti iubi mai mult de un singur copil.

La fel de mult, dar nu in acelasi fel.

2. Ca poti supravietui unei operatii – cu ochii deschisi.

Si ca poate fi chiar (mult) mai bine decat cu ochii inchisi. Valabil pentru o multime de alte lucruri.

3. Ca te poti razgandi.

Chiar daca te afli la 3100 m. Si ca razgandirea asta poate fi una dintre cele mai bune decizii pe care le-ai luat.

4. Ca un obiectiv mare este la fel de frumos ca un obiectiv mic.

Si atingerea lui iti poate aduce la fel de multa bucurie.

5. Ca mult mai multe lucruri decat crezi in mod normal iti sunt accesibile.

Si zicand “lucruri”, ai putea la fel de bine sa zici “locuri”. Sau “oameni”.

6. Ca uneori sa ceri este cea mai grea parte din a primi ceea ce iti doresti sau de care ai nevoie.

Si ca daca reusesti sa accepti ajutorul, chiar poti sa-l primesti.

7. Ca sunt situatii absurde si oameni absurzi, oricat ti-ai dori sa nu fie asa.

Si intalnindu-i, cel mai usor le faci fata nu prin rezistenta si lupta.

8. Ca uneori oamenii sunt dispusi sa faca orice, mai putin sa gandeasca.

Chiar daca “orice” inseamna sa se complaca in situatii care merg inimaginabil de prost.

9. Ca e bine sa lasi oamenii sa te mai si surprinda din cand in cand.

Chiar si atunci cand crezi ca stii totul despre ei.

10. Ca admiratia unui om poate fi la fel de greu de dus ca si dispretul.

Uneori chiar mai greu.

11. Ca “peste un an de azi incolo o sa-ti doresti sa fi inceput acum”.

No, really. Asa ca incepe. Acum.

12. Ca un lucru mic si usor cat jumatate de pana de gasca – facut zi de zi, in fiecare zi, ajunge mai curand decat crezi sa nu mai poata fi ridicat de jos.

Si atat de mare, incat nu-ti vine sa crezi ca-i facut de tine.

13. “Ca poti, multa vreme dupa ce ai zis “nu-mai-pot””.

Si asta e valabil pentru intepat in vene; pentru trezit noaptea. Si nici nu vreau sa stiu pentru cate alte lucruri.

14. Ca este mult mai important sa FACI un lucru ACUM, decat sa astepti pana cand ti se pare ca este perfect.

Si ca satisfactia este mult, dar mult mai mare.

15. Ca e mai important sa crezi intr-o idee si sa pui entuziasm in a o transforma in realitate, decat sa respecti regulile din manuale.

Dar asta sa nu spuneti mai departe…

16. Ca daca nevoile de baza ale oamenilor sunt acoperite, motivele pentru care ei lucreaza nu au, de obicei, nicio legatura cu banii.

Iar prima parte a afirmatiei de mai sus este cel putin la fel de importanta ca a doua.

17. Ca cel mai des nu stim cine suntem si nu avem habar de ce facem ceea ce facem. Iar cel mai amuzant este ca nici macar nu stim ca nu stim.

Glumesc. Nu-i deloc amuzant.

18. Ca poti iubi un om pe care nu l-ai vazut niciodata in carne si oase.

Pentru ca frumusetea cu care scrie, ITI scrie si traieste iti taie respiratia.

19. Ca fericirea e foarte mult alte lucruri decat ai crede in mod normal.

Si aproape nimic din cele pe care le-ai crede.

20. Ca oamenii vor mai ales si in primul rand sa se simta iubiti.

Si ca asta, desi nu costa, este totusi atat, dar atat de greu de oferit.

21. Ca exista ingeri.

Ei sunt fiinte de lumina, care sfintesc pamantul pe care calca si ating vietile celor din jurul lor – cu bucurie.

Si traiesc pe Pamant.

Si se numesc Oameni.

 Comentariile sunt închise pentru 2(01)1 de lucruri pe care le-am învăţat în 2011
Dec 292011
 

Am primit pe adresa mea de e-mail neaşteptat (şi îmbucurător) de multe reacţii pe care articolul anterior le-a stârnit în semenii mei – “pământenii”. Printre aceşti pământeni am identificat câţiva extratereştri deghizaţi în locuitori cumsecade şi umili ai micuţului spaţiu pe care cu smerenie şi supunere îl populăm.

Deschiderea atâtor persoane îmi confirmă un principiu în care credeam de multă vreme: ca să îi faci pe alţii să se dezbrace, trebuie să îţi dai tu mai întâi chiloţii jos. Ceea ce am şi făcut. : -) Continue reading »

Dec 262011
 

Îmi place să cred că nu sunt singura ciudată din lume. Mi-aş dori sa cunosc (sau măcar să aflu că există) persoane la fel de neobişnuite în ceea ce priveşte aspectele pe care le voi descrie mai jos (sau poate în altele şi mai şi!)

Am revenit la obiceiurile din tinereţe de a-mi spăla rufele în public pe vreun site binevoitor. Este exact ce simt nevoia să fac în clipa de faţă, aşa că dacă tot am user şi parolă de la acest site, de ce nu?

Nu aş face asta dacă nu mi-aş pune oarece întrebări cu privire la normalitatea mea. Mă iubesc de ceva vreme, sunt mândră de ceea ce am devenit, dar sunt momente când, în urma interacţiunii cu oamenii, mi se nasc întrebări cu privire la apartenenţa mea la această lume. Cred că în această clipă plătesc preţul acceptării propriei individualităţi. Ok. M-am acceptat, am început să mă iubesc, îmi recunosc (şi îmi îndrăgesc) defectele, imperfecţiunile, lipsurile, păcatele, viciile şi slăbiciunile…dar…trebuie să recunosc că toată această acceptare implică un preţ, şi anume: izolarea / singurătatea. Solitudinea nu e tocmai greu de acceptat pentru mine (o introvertă consacrată), ba chiar îmi este dragă, însă cu toate astea sentimentul de „a nu aparţine” nu e tocmai uşor de dus întotdeauna.

În articolul de mai jos pot exista erori de scriere, întrucât a fost scris din implus şi într-o mare mare fugă. În plus, nu a fost recitit. Aşa că…să îmi fie cu iertare. : -)

Să îţi dau câteva exemple: Continue reading »

Viata in forma de trifoi.

 Posted by on 25 decembrie 2011  Fără categorie
Dec 252011
 

Un Matei, copil adevarat de sase ani, a zis „antonim”. Am apreciat isprava, insa tot mi se pare o notiune care nu rimeaza cu el. „Care-i antonimul pentru vie?”, intreba el un convietuitor de…patru ani. Si vorba a trecut indiferenta pe langa urechea nevinovata de Rares.

Care-i antonimul la viata?, intrebasem si eu candva un prieten, spre a ne  minuna impreuna ca viata nu are opus, ca moartea e la capatul nasterii, nu al vietii…Si mi-a raspuns: plictisul.

Se umfla un balon verde. Se face din el  un trifoi. Simplu de tot. Se daruieste unui copil. Se umfla alt balon. Verde. Trifoi. Se daruieste. Altui copil. Se umfla…si daca vine copilul plangand ca balonul lui s-a spart, ii explici relaxat si fara emotie ca intotdeauna trebuie sa te astepti la asa un rezultat, ca baloanele nu tin o vesnicie, ele sa sparg mai devreme sau foarte devreme, important e sa te bucuri repede. Si continui cu alt balon…si tot asa cu les trifoi du mal.

Pana vine un copil. O petala s-a dus din trifoiul lui. Dar…rade! Nu vrea alt balon. E chiar incantat ca are acum …o bicicleta, ba chiar si niste ochelari daca te uiti mai bine. Dupa un timp de construit alte baloane  in forma de trifoi verde, acelasi copil se apropie bucuros: s-a mai dus o petala! Acum avea coroana sau monoclu. In timp ce se uita la urma de balon din mana lui cu alta privire, atat de incantat ca te facea sa te opresti din toate, mai vine un copil cu trifoiul bolnav. Era suparat. „Vreau altul”, zice. Nu apuc sa-i spun ceva, ca bucuria  de baiat il ia pe cel nemultumit de dupa umeri si-l invata sa se uite altfel …

Nu stiu numele tau, copil drag, aparut pe o strada franceza intr-o zi ploioasa de sarbatoare irlandeza. Voiam sa-ti multumesc. Pentru ca asteptarea nu se intinde plictisita inaintea ta, cu iz de trecut. Pentru ca transformarea nu e decat trecerea la o alta forma, o forma anonima si neutra, pe care tu o primesti cu prospetime, o minunezi si apoi o lasi sa plece…

Ce bine ca lucrurile nu sunt perfecte, ca  se petrec…ce privilegiu sa le imaginezi, sa le reinventezi, sa le creezi, sa le dai profunzime, libertate, subtilitate…Daca m-as indragosti acuma de un cuvant, acela ar fi…a onora.

 Comentariile sunt închise pentru Viata in forma de trifoi.
Dec 212011
 

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre expulzie. Mie însă îmi vine să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. I-o fi întrebat cineva ce simt, murind pentru naştere? Cum le-o fi în copârşeiele caselor noastre? Dar ţie, când îţi imaginezi moartea, cum îţi (mai) este? Poţi s-o faci? Priveşti în jurul tău oamenii cum mor, brazii cum se duc, porcii cum se coc, dar tu chiar crezi cu adevărat că vei muri într-o zi? Simţi, cu adevărat, cum crezi? Îţi poţi imagina propria inexistenţă? Deloc, voi răspunde eu, cu obrăznicie, în loc. Din interiorul tău foarte viu, oricat te-ai strădui, nu te vei putea imagina nicicând ca nefiind, ca neexistând. (La fel cum, iacătă, nu prea poţi să înţelegi ceva ce ai în stăpânire deplină, moartea verde a bradului, emoţia brutală dintr-o cuvioasă viaţă creştină). Aşa că dacă nu-ţi poţi concepe, de fapt, inexistenţa, nici nu poţi să crezi că, pentru tine, moartea chiar există. Moartea ta, vreau să spun. Desigur, ea se află, câteodată prea multă, la toţi ceilalţi. (Ceilalţii. Să fie primit. Spiritul Crăciunului nu e chiar atât de neprihănit.)

S-o luăm altfel, mai încetişor. Imaginează-ţi, te rog, că tocmai ai leşinat, că ţi-ai pierdut cunoştinţa. (Nimic grav, doar o stare lipotimică, absolut trecătoare, în acute sunete de salvare.) Ei, cum e? Fi-mi-ar lipsa de imaginaţie de ocară, şi eu mă străduiesc, jur. Nimic, nicidecum. Să-mi fac oare, pentru deblocare, un harakiri cu iz creativ? Atâta incapacitate de nerelevare? Atâta efort inutil pentru o neimaginare? Din interior, nicio şansă. Noroc cu philo-psihologii care ne aruncă mereu în afară, în două picioare. Imaginează-ţi că ai murit (sau, dacă ţi-e mai comod, că ai leşinat, să zicem că din cauza durerii morţii unui apropiat, sau chiar a tăierii creştine a unui porc sau a unui brad) şi că priveşti înspre tine, cel fără conştientă suflare, dintr-un exterior securizant. (Sugerez, spre a fi de ajutor preţios, interiorul luxos al unei firme de pompe funebre situată pe un bulevard pretenţios.) Fireşte că eşti conştient atunci când faci exerciţiul pe care tocmai ţi l-am indicat, dar nu te arunca, te rog, în plasa iluziei că te-ai putea simţi, la un oarecare nivel raţional, chiar bine (e un exerciţiu serios, ce dacă firmele astea au, pentru cei care aşteaptă prestarea serviciilor, fotolii cu masaj sau poate chiar şi antidepresive?). Pentru mulţi dintre noi e o perspectivă cu legătură directă pe şira spinării, am dreptate sau ba? … Şi iacătă cum am creat împreună, adhoc, un psiho-test intitulat, sărbătoresc, “Credeţi în Moş Crăciun, în reîncarnare şi în vieţile viitoare?” (E un test promoţional, la pachet, o reducere trei la unu, de cam aceeaşi valoare.) Dacă perspectiva ca tu să nu mai exişti te tulbură într-un fel care are cea mai mică legătură cu teama, e destul de cert că speri în reîncarnarea, de exemplu, a lui Lady Di sau a moşului cel bun, a Moşului Crăciun. Dacă nu, adică eşti convins că viaţa ta se va termina odată cu moartea, neadmiţând supra-proiecţie, orice fel de nelinişte e de-a dreptul nimic, e, cum să spun?, pur şi simplu nu, foarte departe de cel mai paralizant tabu.

Ei bine, da. Moartea. Perspectiva externă contra celei interioare. Să poţi s-o integrezi în felul în care îţi trăieşti viaţa. Să vezi norul când e soare. Cer, oameni buni, şi eu cer. Asta mi-aş dori, Moşule, să găsesc drept dar de an sub bradul pe care nu-l am.

Se-apropie Crăciunul iar spiritul nostru (nu, nu acela opus materiei) se orientează înspre naştere. Mie însă mi-a venit să scriu despre moarte pentru că, nu-i aşa?, brazii proaspăt tăiaţi din jurul meu miros teribil de frumos, miros a departe, miros divin, aproape uterin. N-avem nicio problemă cu faptul că n-am fost înainte de a ne fi născut, dar ne doare al dracului, precum pe brazii aceştia, că nu vom mai fi după ce vom trăi. Mă incită teribil oamenii încă vii, cum naiba ar trebui să te simţi (ca să fii în trend de sărbătoare, vreau să zic), în faţa morţii ca sfârşit? Dacă e sfârşit, e nimic, iar dacă e nimic, nu poate fi nici bine, nici rău. Cum ar trebui să mă simt, întreb din nou? Care-i valoarea morţii, în ce sentiment să investesc, încă de pe-acum: foarte pozitivă sau prea negativă? Care va fi semnul tău, om care-ai murit?  Habar n-am. Rămâne doar gândul, perpendicular pe axă, că lumea se va crăciuni bine-mersi şi fără tine, bun plătitor de taxă. Al dracului sfârşit de prea-mult mult sau de nimic. Socoteala nu prea iese. Fără mine ca tulpină, niciun bai. Dar fără brazi cu rădăcină, e cam vai.

S-aveţi un Crăciun fericit.

 Comentariile sunt închise pentru Alt articol de post (din nedeclarata serie: “Ecologia în straie de sărbatoare”)  Etichetate cu: