Ian 212012
 

Inima cuiva nu se poate cumpara, cred ca nici macar nu se poate castiga sau cuceri (osteneala aici nu isi are sensul), dar se poate fura (cu succes)!  

Si iata-ma nevoita sa-mi accept nesuferitul apelativ atribuit de propriul copil, razand cu gura pana la urechi: “hoato de copii!” :):))

 Comentariile sunt închise pentru Din categoria: Fetzele nesuferite ale iubirii
Ian 162012
 

–          Albina vine, se asaza cu popoul pe borcan si face miere…

(Momente de rasfat maxim:)

–          Copilul meu, tu esti pietricica mea pretioasa!

–          Mami, tu esti terenul meu de fotbal! 🙂

–          Ai facut tu floricica aceasta (din plastilina) pentru mine?! Esti o doamna buna! O sa-ti fac o statuie!

–          Mami, hai sa ne impuscam de noapte buna!

–          Mami, tu esti o vaca! …ca mie imi plac vacile… (Multumesc, Milka!)

 Comentariile sunt închise pentru Dur, dur être maman, mais tres joli aussi
Ian 082012
 

Capacitatea de a iubi cred ca este una din trasaturile care ne diferentiaza unii de ceilalti. Iubirea nu este la fel pentru oricine. Avem capacitatea diferita de a iubi, atat prin componenta ei innascuta, dobandita prin contagiune din familia de origine (invatam sa fim iubitori cu animalele, de exemplu) sau exersata si dezvoltata in conjugare cu alte trasaturi de personalitate.

Iubim in mod diferit: pentru unii, ori in anumite situatii, este furtuna tropicala ce face ravagii in viata personala, pentru altii o ploaie mocaneasca, constanta si linistita, o ploaie calda de vara, o rafala trecatoare sau o ploaie binefacatoare si previzibila de toamna.

Capacitatea de a iubi este o valenta personala. Crezi in iubire? Doar stii cand iubesti, nu trebuie sa-ti spuna cineva sau sa-ti confirme.

Iubirea este o traire emotionala investita in obiect. Nu iubim asa de dragul de a iubi, ci iubim pe cineva sau ceva. Sa fie clar: nu iubim pentru ca acela “merita” sa fie iubit de noi. Nu spun ca nu merita, insa iubim in primul rand pentru ca putem iubi. Este capacitatea de a conferi stralucire, valoare, pretuire lucrurilor, fiintelor, vietii. Daca ai iubit o data, cred ca mai poti iubi si a doua oara, atata timp cat viata ta continua. Nu mai pot iubi pe nimeni altcineva este doar o limita pe care ne-o punem noua insine. Nimeni nu este ca tine – e adevarat, insa putem iubi in mii de feluri, mai mult sau mai putin, dupa posibilitatile noastre din acel moment. Cat de jignitor imi suna candva “te iubesc si eu atat cat pot”, dar cat adevar si profunzime se ascundeau in aceste cuvinte. Fiecare iubeste atat cat poate, nici mai mult, nici mai putin.

Love is a personal thing. Iubirea este o chestiune personala si intima. Desigur ea se cere a fi impartasita si externalizata, se doreste a fi exprimata, insa atata timp cat nu deranjaza, cat nu este prea mult. A oferi cuiva, fie si iubire, mai mult decat poate sa duca, mai mult decat are nevoie sa primeasca, viciaza relatia la fel de mult ca si carenta iubirii. A face gesturi nebunesti din iubire, nu e o miscare prea inteligenta si nu presupune scutirea de pedepse. Tu nu intelegi ca te iubesc? – spune el/ea epuizand tot arsenalul cuvintelor frumoase din dotare. Insa iubirea cuiva nu ne face datori cu nimic fata de el.

A iubi cu adevarat presupune a iubi adecvat situatiei si a ne exprima adecvat contextului. Daca iubesc copiii nu inseamna ca ma apuc sa iau copilul omului in brate si sa-l pup pe obrajori, oricat ar fi de scumpel. Nu inseamna nici ca sunt innebunita sa vad scris pe scoarta copacilor sau nori de fum cu “Te iubesc, Mihaela!” sau sa ascult vreo serenada sub balcon. Iubirea este o chestiune personala, intima, delicata si ceea ce conteaza este stralucirea, fericirea si lumina celui care iubeste.

A iubi adecvat inseamna uneori a iubi de la distanta. Sau mai bine spus la distanta potrivita relatiei. Nu stiu cum se face, insa pe unii oameni, ii iubesc mai mult atunci cand nu se apropie prea mult. Ii iubesc si ii apreciez foarte mult pentru ca am descoperit de-a lungul timpului o serie de calitati pe care le admir. Intr-un fel sau altul, ii voi iubi toata viata. Cu toate acestea, orice incercare de a se apropia, ucide iubirea. Fiecare iubire isi are locul ei! Cateodata o numesc simplu: admiratie!

Uneori iubirea apartine trecutului si adecvat este sa ramana acolo. As numi-o simplu: recunostinta!

Iubirea locuieste in noi, (zace in noi – imi vine sa spun) si isi asteapta obiectul si momentul pentru a fi proiectata, isi asteapta vremurile. Ai avut vreodata sentimentul ca “a venit/nu a venit vremea”? Sau ca nu a aparut “persoana”, fara a mai cadea intr-o iluzie a tineretii, linistitoare de altfel, ca ceea ce este al tau e pus de-o parte (pentru ca nu este pus deoparte deloc, oricand ti-o poate lua altcineva inainte), sau in iluzia existentei unui singur “the one”. Insa cred ca mai exista pe alocuri cate un happy end, intotdeauna in doi.

Nu stiu pentru altii cum stau lucrurile (sper insa ca ei stiu), dar pentru mine va fi un an al iubirii. Si ce voi mai iubi in continuare? Copilul, profesia, casa, familia extinsa, …etc, etc, etc.

 Comentariile sunt închise pentru Love is a personal thing
Ian 042012
 

Ieri am incercat pentru prima oara in viata mea patinajul pe gheata. Aceasta la insistentele fiului meu, pe care l-am dus acolo pentru a-i arata, acum ca este mai marisor, cum este cu acest sport. Insa nu am scapat pana nu ne-am vazut cu patinele in picioare. M-am descurcat binisor, in sensul ca nu am cazut, nu ca as fi fost vreo gratie pe gheata; exersasem cu rolele de 2 ani incoace. Ma gandesc amuzata ca mama a vrut “sa devin” patinatoare (dupa principiile si dorintele ei – cum ar fi corpul suav al patinatoarelor), insa eu mi-am pus patinele in picioare abia la 34 putin trecut de jumatate (numar la pantofii pe care ii port). Imi place patinajul pentru simplul fapt ca imbina muzica, miscarea si imi confera ragazul de a ma gandi.

Oare cate alte bucurii ni le-am refuzat  pentru ca ceilalti ne-au cerut sa le facem? Oare cate altele au ramas nedescoperite cu adevarat pentru ca ceilalti, dorindu-ne “binele”, ni le-au adus in forta. Cum ar fi, ma intreb, sa nu le mai cerem copiilor nostri sa faca diverse lucruri, ci doar sa le aratam si sa-i lasam pe ei sa aleaga daca vor sa mearga pe acest drum. Cum ar fi ca inainte sa-i indrumam in stil obligat-fortat catre muzica, dans, pictura, balet, tenis, japoneza, sa le aratam o mostra din ceea ce inseamna aceasta activitate, o demonstratie, apoi sa le lasam timp sa se indragosteasca de aceasta. Si sa nu uitam, love takes time, adica inseamna sa te apropi, sa incerci, sa esuezi, sa grestesti, sa renunti, sa te apuci din nou, sa incerci, sa te straduiesti si tot asa pana sa apuci sa primesti primele laude sau aplauze pentru prima interpretare, concurs sau demonstratie in public.

Inainte de toate, poate chiar inainte de activitatea in sine, copilul va veadea si va aprecia persoana, antrenorul, profesorul, maestrul care il invata – si amintesc acest lucru in primul rand pentru cei care lucreaza cu copii. Si adultii functioneaza pe acelasi principiu, insa de multe ori pentru un parine este greu sa inteleaga de ce copilul nu mai vrea sa mearga la optionalul de pictura, cand acasa ii place foarte mult sa picteze.

Copiii au nevoie de modele, insa nu de acele modele pe care parintii vor sa le impuna, adica pe ei insisi, ci au nevoie sa-si aleaga modelul. De ce faci asa? Ai vazut asa ceva la mine? Dorinta secreta, de multe ori inconstienta a parintelui este ca propriul copil sa reprezinte un fel de Eu al sau ideal. Ceea ce eu nu am facut, sa faca el! Sau Sa duca el mai departe ce am inceput-o eu! Sa-i ofer lui ce mi-am dorit eu! – fara sa se mai intrebe daca si el isi doreste.

Copiii isi aleg drept model o persoana pe care o admira. Vor sa fie ca ea! Nu intotdeauna parintii sunt alesi drept model de viata, de fapt rareori, imi pare rau, dragi parinti. Insa nu pentru ca voi ati gresit undeva, ci pentru simplul fapt ca voi ati fost “vazuti” de cei micuti in foarte multe ipostaze, inclusiv cand nu prea v-au iesit lucrurile (cum ar fi o cearta cu celalat parinte in fata copilului, sau mama a ars prajitura, sau tata si-a dat cu ciocanul peste degete). O pesoana model, este cineva care “pozeaza” intr-o anumita ipostaza, este vazuta in anumite situatii, de obicei avantajoase, de aceea pare minunata. Personal, cred ca dincolo de personajele ideale mediatizate sau eroii unor povesti fantastice, prin prisma capacitatilor sale adaptative si evolutive, copilul isi va cauta un erou, un mode ideal, in lumea reala, in proximitatea sa.

Si pentru ca esti un parinte inteligent, fiind acolo pentru a-i da copilului tau aripi sa zboare (aripile sunt pe interior), tu nu critici alegerile copilului tau, nu critici “modelul” , chiar daca tie nu iti place. Lasand la o parte invidia, gelozia, orgoliul sau nevoia ta de a fi admirata, incerci sa afli mai multe despre ceea ce copilul tau admira la acest idol al sau si sa accepti ca de acesta are el nevoie acum. Pe parcursul vietii se vor ivi multe astfel de personaje ideale pentru el.

Functionam pe principiul placerii, nu putem nega asta si de multe ori, oamenii pe care ii placem, ne deschid porti catre activitati sau lumi pe care le vom iubi poate o viata intreaga. Multumesc Camelia Pletea!

 Comentariile sunt închise pentru Traim impacati cu noi insine?
Ian 042012
 

Când a murit avea 81 de ani și o pneumonie.

28 când a scris „Lie Down in Darkness” (Premiul Romei din partea Academiei Americane), 42 când a publicat „The Confessions of Nat Turner” (Premiul Pulitzer), 54 când a pus-o pe Sophia să aleagă (bestseller învingător al American Book Awards). Pentru cunoscători și nu numai, în „Sophie’s Choice” (regia Alan J. Pakula), câștigătoarea Oscarului pentru rol, Meryl Streep, a refuzat să reia scena alegerii, aceasta fiind jucată o singură dată (așa a apărut pe ecran, în absolută primă mână turnată), considerând că este mult prea traumatizantă. Să nu te poți juca decât o singură dată. Mi se pare fenomenal. (… Care alegere? Oh, nimic important: să decizi care dintre cei doi copii să îți moară, și nu orișicum, printr-o oarecare moarte banală, ci special în Crematoriul de la Birkenau.)

Să revenim la vârstă și la William Styron. 60 de ani avea când se afla la Paris pentru a i se decerna, în cadrul unei festivități covârșitoare, un premiu important (Prix Mondial Cino del Duca – oferit anual unui artist sau cercetător care-a demonstrat că a pus umărul, sau poate chiar vreun alt organ, la dezvoltarea științelor umaniste) ce trebuia, fără îndoială, să-i măgulească orgoliul la modul cel fundamental, separându-l, cel puțin pentru o vreme, de banalitatea trăitului normal. Dintr-o dată, s-a schimbat ceva radical. Ceremonia și mai apoi dineul oficial i s-au părut înfiorătoare, catastrofale, insuportabile, se chinuia din răsputeri să aibă un comportament sănătos, uman-social (ceea ce îi acutiza până la ieșirea din matcă clocotul de sânge mental). N-a mai fost în stare nici măcar să zâmbească forțat și a realizat, în sfârșit (ajutat de psihiatrul la care, la întoarcere, a aterizat, decompensat), că suferă de depresie. O stare de expresie. Și-a apărut „Bezna vizibilă. Amintiri despre nebunie”, una dintre cele mai bune descrieri ale nedescriptibilului, pentru că, să știți asta de la William Styron, ceea ce deosebește depresia de alte maladii este faptul că, dacă nu ați trăit-o niciodată, atunci nici nu vă puteți imagina cum este. (O paranteză necesară, într-un fel de concluzie-invitație de a-l citi pe Styron și de a-i descifra mesajele, de altfel foarte optimiste și revigorante – una dintre calitățile esențiale ale beznei lui William -: Maiakovski a înfierat și condamnat public sinuciderea lui Esenin, pentru ca, peste  doar câțiva ani, să-și ia el însuși viața. Făină treabă, nu-i așa?)

Dar nu, n-am intenţia să scriu un articol despre depresie sau moarte, ci despre iubire. În viața mea sunt puțini oameni. Foarte puțini. Ei încă nu știu asta, dar îi iubesc profund, nu așa cum o făceam cândva, nebunește și cu devastator elan, ci lin, foarte lin, aproape diafan. Unii îmi trimit un trebuitor semese înghețat în noaptea de și mai bun an și mă fac, nu știu de ce, fericită, alții îmi aduc dulceaţă de vinete în borcan, ridicându-mi gustul amar într-o portocală rodită, alții vin înspre mine atunci când au mai mare nevoie de ei, când urcarea înspre ei e oprită. Aseară, într-un ping-pong de mailuri inteligent, amuzant și versifica(n)t, mi s-a tăiat respirația. Lisa e prietena mea. Una dintre cele mai frumoase femei pe care am văzut-o vreodată, o fostă pacientă, da (nu depresivă, nicio legătură diagnostică cu prima parte de articol), în ai cărei ochi de spital am privit într-o seară de început de anotimp, într-un privilegiu unic, senzațional.

I-am cerut permisiunea să public, pentru toți psihologii interconectați, ceea ce aseară l-a depășit pe Styron în admirația mea. Una dintre cele mai clare priviri de esență post-experiență care se pot imagina, psihologii ar trebui să (învețe să) se bucure de ea.

„De impasul existențial am trecut.

Eu, da. Că ea, Ea, și el, El, s-au luptat cu fiara mea și asta nu se poate uita chiar așa cât durează să treci din doi zero unu unu în doi zero unu doi. Și mai apoi, de fapt, și mai înainte, a venit la mine bunicul, îl cheamă John Smith, să ții minte, și m-a învățat, fără să mă înece, despre relații inter și transgeneraţionale, care clar există și nu prin cine știe ce meta para energii, ci prin duioasă asemănare și sau și alăturare dintre bunici și copii.

Acum dă buzna să mă restructureze cineva care-mi bâzâie-n ureche sau direct în inconștient latent (acest latent e prea prezent și nu știu cum să-l apuc de-un crac să-l scot aici să stăm de vorbă; un impertinent!) despre psihanaliză. Să fiu așa cum știu eu mai bine decât oricine dacă mai suport încă o analiză! Le las la o parte pe celelalte și aici le zic în șoaptă, Doamne Ferește, pe cognitiv-comportamentală, umanist-experiențială, și holistica transpersonală.

De ce oare?

Pentru că prea se uită rău la simptome și comportamente disfuncționale.

Și, mă întreb azi, după o vieaţă întreagă într-o coajă de nucă numită de curând maniacală, cine mai sunt fără simptome în oglinda domnilor și doamnelor care-mi propun o relație psihologică contractuală….”

Nu știu dacă v-am spus. Lisa e prietena mea.