Ian 042012
 

Ieri am incercat pentru prima oara in viata mea patinajul pe gheata. Aceasta la insistentele fiului meu, pe care l-am dus acolo pentru a-i arata, acum ca este mai marisor, cum este cu acest sport. Insa nu am scapat pana nu ne-am vazut cu patinele in picioare. M-am descurcat binisor, in sensul ca nu am cazut, nu ca as fi fost vreo gratie pe gheata; exersasem cu rolele de 2 ani incoace. Ma gandesc amuzata ca mama a vrut “sa devin” patinatoare (dupa principiile si dorintele ei – cum ar fi corpul suav al patinatoarelor), insa eu mi-am pus patinele in picioare abia la 34 putin trecut de jumatate (numar la pantofii pe care ii port). Imi place patinajul pentru simplul fapt ca imbina muzica, miscarea si imi confera ragazul de a ma gandi.

Oare cate alte bucurii ni le-am refuzat  pentru ca ceilalti ne-au cerut sa le facem? Oare cate altele au ramas nedescoperite cu adevarat pentru ca ceilalti, dorindu-ne “binele”, ni le-au adus in forta. Cum ar fi, ma intreb, sa nu le mai cerem copiilor nostri sa faca diverse lucruri, ci doar sa le aratam si sa-i lasam pe ei sa aleaga daca vor sa mearga pe acest drum. Cum ar fi ca inainte sa-i indrumam in stil obligat-fortat catre muzica, dans, pictura, balet, tenis, japoneza, sa le aratam o mostra din ceea ce inseamna aceasta activitate, o demonstratie, apoi sa le lasam timp sa se indragosteasca de aceasta. Si sa nu uitam, love takes time, adica inseamna sa te apropi, sa incerci, sa esuezi, sa grestesti, sa renunti, sa te apuci din nou, sa incerci, sa te straduiesti si tot asa pana sa apuci sa primesti primele laude sau aplauze pentru prima interpretare, concurs sau demonstratie in public.

Inainte de toate, poate chiar inainte de activitatea in sine, copilul va veadea si va aprecia persoana, antrenorul, profesorul, maestrul care il invata – si amintesc acest lucru in primul rand pentru cei care lucreaza cu copii. Si adultii functioneaza pe acelasi principiu, insa de multe ori pentru un parine este greu sa inteleaga de ce copilul nu mai vrea sa mearga la optionalul de pictura, cand acasa ii place foarte mult sa picteze.

Copiii au nevoie de modele, insa nu de acele modele pe care parintii vor sa le impuna, adica pe ei insisi, ci au nevoie sa-si aleaga modelul. De ce faci asa? Ai vazut asa ceva la mine? Dorinta secreta, de multe ori inconstienta a parintelui este ca propriul copil sa reprezinte un fel de Eu al sau ideal. Ceea ce eu nu am facut, sa faca el! Sau Sa duca el mai departe ce am inceput-o eu! Sa-i ofer lui ce mi-am dorit eu! – fara sa se mai intrebe daca si el isi doreste.

Copiii isi aleg drept model o persoana pe care o admira. Vor sa fie ca ea! Nu intotdeauna parintii sunt alesi drept model de viata, de fapt rareori, imi pare rau, dragi parinti. Insa nu pentru ca voi ati gresit undeva, ci pentru simplul fapt ca voi ati fost “vazuti” de cei micuti in foarte multe ipostaze, inclusiv cand nu prea v-au iesit lucrurile (cum ar fi o cearta cu celalat parinte in fata copilului, sau mama a ars prajitura, sau tata si-a dat cu ciocanul peste degete). O pesoana model, este cineva care “pozeaza” intr-o anumita ipostaza, este vazuta in anumite situatii, de obicei avantajoase, de aceea pare minunata. Personal, cred ca dincolo de personajele ideale mediatizate sau eroii unor povesti fantastice, prin prisma capacitatilor sale adaptative si evolutive, copilul isi va cauta un erou, un mode ideal, in lumea reala, in proximitatea sa.

Si pentru ca esti un parinte inteligent, fiind acolo pentru a-i da copilului tau aripi sa zboare (aripile sunt pe interior), tu nu critici alegerile copilului tau, nu critici “modelul” , chiar daca tie nu iti place. Lasand la o parte invidia, gelozia, orgoliul sau nevoia ta de a fi admirata, incerci sa afli mai multe despre ceea ce copilul tau admira la acest idol al sau si sa accepti ca de acesta are el nevoie acum. Pe parcursul vietii se vor ivi multe astfel de personaje ideale pentru el.

Functionam pe principiul placerii, nu putem nega asta si de multe ori, oamenii pe care ii placem, ne deschid porti catre activitati sau lumi pe care le vom iubi poate o viata intreaga. Multumesc Camelia Pletea!

 Comentariile sunt închise pentru Traim impacati cu noi insine?
Ian 042012
 

Când a murit avea 81 de ani și o pneumonie.

28 când a scris „Lie Down in Darkness” (Premiul Romei din partea Academiei Americane), 42 când a publicat „The Confessions of Nat Turner” (Premiul Pulitzer), 54 când a pus-o pe Sophia să aleagă (bestseller învingător al American Book Awards). Pentru cunoscători și nu numai, în „Sophie’s Choice” (regia Alan J. Pakula), câștigătoarea Oscarului pentru rol, Meryl Streep, a refuzat să reia scena alegerii, aceasta fiind jucată o singură dată (așa a apărut pe ecran, în absolută primă mână turnată), considerând că este mult prea traumatizantă. Să nu te poți juca decât o singură dată. Mi se pare fenomenal. (… Care alegere? Oh, nimic important: să decizi care dintre cei doi copii să îți moară, și nu orișicum, printr-o oarecare moarte banală, ci special în Crematoriul de la Birkenau.)

Să revenim la vârstă și la William Styron. 60 de ani avea când se afla la Paris pentru a i se decerna, în cadrul unei festivități covârșitoare, un premiu important (Prix Mondial Cino del Duca – oferit anual unui artist sau cercetător care-a demonstrat că a pus umărul, sau poate chiar vreun alt organ, la dezvoltarea științelor umaniste) ce trebuia, fără îndoială, să-i măgulească orgoliul la modul cel fundamental, separându-l, cel puțin pentru o vreme, de banalitatea trăitului normal. Dintr-o dată, s-a schimbat ceva radical. Ceremonia și mai apoi dineul oficial i s-au părut înfiorătoare, catastrofale, insuportabile, se chinuia din răsputeri să aibă un comportament sănătos, uman-social (ceea ce îi acutiza până la ieșirea din matcă clocotul de sânge mental). N-a mai fost în stare nici măcar să zâmbească forțat și a realizat, în sfârșit (ajutat de psihiatrul la care, la întoarcere, a aterizat, decompensat), că suferă de depresie. O stare de expresie. Și-a apărut „Bezna vizibilă. Amintiri despre nebunie”, una dintre cele mai bune descrieri ale nedescriptibilului, pentru că, să știți asta de la William Styron, ceea ce deosebește depresia de alte maladii este faptul că, dacă nu ați trăit-o niciodată, atunci nici nu vă puteți imagina cum este. (O paranteză necesară, într-un fel de concluzie-invitație de a-l citi pe Styron și de a-i descifra mesajele, de altfel foarte optimiste și revigorante – una dintre calitățile esențiale ale beznei lui William -: Maiakovski a înfierat și condamnat public sinuciderea lui Esenin, pentru ca, peste  doar câțiva ani, să-și ia el însuși viața. Făină treabă, nu-i așa?)

Dar nu, n-am intenţia să scriu un articol despre depresie sau moarte, ci despre iubire. În viața mea sunt puțini oameni. Foarte puțini. Ei încă nu știu asta, dar îi iubesc profund, nu așa cum o făceam cândva, nebunește și cu devastator elan, ci lin, foarte lin, aproape diafan. Unii îmi trimit un trebuitor semese înghețat în noaptea de și mai bun an și mă fac, nu știu de ce, fericită, alții îmi aduc dulceaţă de vinete în borcan, ridicându-mi gustul amar într-o portocală rodită, alții vin înspre mine atunci când au mai mare nevoie de ei, când urcarea înspre ei e oprită. Aseară, într-un ping-pong de mailuri inteligent, amuzant și versifica(n)t, mi s-a tăiat respirația. Lisa e prietena mea. Una dintre cele mai frumoase femei pe care am văzut-o vreodată, o fostă pacientă, da (nu depresivă, nicio legătură diagnostică cu prima parte de articol), în ai cărei ochi de spital am privit într-o seară de început de anotimp, într-un privilegiu unic, senzațional.

I-am cerut permisiunea să public, pentru toți psihologii interconectați, ceea ce aseară l-a depășit pe Styron în admirația mea. Una dintre cele mai clare priviri de esență post-experiență care se pot imagina, psihologii ar trebui să (învețe să) se bucure de ea.

„De impasul existențial am trecut.

Eu, da. Că ea, Ea, și el, El, s-au luptat cu fiara mea și asta nu se poate uita chiar așa cât durează să treci din doi zero unu unu în doi zero unu doi. Și mai apoi, de fapt, și mai înainte, a venit la mine bunicul, îl cheamă John Smith, să ții minte, și m-a învățat, fără să mă înece, despre relații inter și transgeneraţionale, care clar există și nu prin cine știe ce meta para energii, ci prin duioasă asemănare și sau și alăturare dintre bunici și copii.

Acum dă buzna să mă restructureze cineva care-mi bâzâie-n ureche sau direct în inconștient latent (acest latent e prea prezent și nu știu cum să-l apuc de-un crac să-l scot aici să stăm de vorbă; un impertinent!) despre psihanaliză. Să fiu așa cum știu eu mai bine decât oricine dacă mai suport încă o analiză! Le las la o parte pe celelalte și aici le zic în șoaptă, Doamne Ferește, pe cognitiv-comportamentală, umanist-experiențială, și holistica transpersonală.

De ce oare?

Pentru că prea se uită rău la simptome și comportamente disfuncționale.

Și, mă întreb azi, după o vieaţă întreagă într-o coajă de nucă numită de curând maniacală, cine mai sunt fără simptome în oglinda domnilor și doamnelor care-mi propun o relație psihologică contractuală….”

Nu știu dacă v-am spus. Lisa e prietena mea.