Rescrisoreli

 Posted by on 6 februarie 2012  Experiente, Psihologia cuplului
Feb 062012
 

Una dintre cele câteva persoane care mă citesc mi-a trimis un mail (în timpuri albe de sesiune e vremea comunicarilor virtuale, nimeni nu iese din casă, nimeni nu se întâlnește cu nimeni), în care-mi spune așa:  “… Soro… am nevoie mare să recitesc un articol de-al tău, știi tu care, ăla fain, ăla vechi.” (… Mă rog, penele mele se cam umflaseră nițeluș, da’ s-au pleoștit imediat, auzi tu ce solicitare onorantă, apărută în urma unei vii necesități a unei fiinţe simțitoare… da’ totuși, chiar așa, “vechi?”? Şi fain numa’ unul?) … OK, zic, bănuind despre care e vorba, caută-l și tu că eu acu’ n-am timp, învăț despre hipoxia hipobară (sau hipobara hipoxită?), îi zice “Despre colectivul suicid cristalin”. “… Nu ăla, soro, ăla cu scrisoarea, unde e, că nu-l găsesc, zici că ai tu vreun tun?”

Nici n-aveai cum.

Povestiri scrisorite

(fragment dintr-o carte naivă de psihologie narată)

“Dragul meu,

Povestea pe care o voi istorisi nepoţilor mei (nu mă-ndoiesc că  până atunci o să mi-o amintesc şi mie, de mult prea multe ori) sună cam aşa (talentul şi exerciţiul meu literar ar ajuta, dar mă abţin să le folosesc, pentru a păstra drepturile cuvenite în familie):

A fost odată o fată, o simplă fată, care l-a iubit în tăcere, mult prea multă vreme, pe băiatul care o iubea la rându-i. Teama şi temerile ei nu i-au putut mişca nici mâinile, nici buzele, nici măcar gândurile, iar de atunci, de când l-a pierdut, l-a căutat în toate aşteptările ei. A crescut mare, mult prea repede a crescut mare, n-a iubit pe nimeni aşa cum l-a iubit pe el, dar s-a lăsat iubită şi a dăruit toată afecţiunea de care a fost în stare. Însă n-a putut uita niciodată cât de mult a visat ca prima atingere să fie a lui, atunci când, copilă fiind, a simţit în ea primii fiori ai simţurilor.

Şi-au trăit vieţile separat, el a ajuns ceea ce ea se aştepta şi îi dorea de atunci să devină, a avut ceea ce i-a dorit să aibă şi a făcut ceea ce ea ştia că o să facă.

Pentru că ea nu a uitat niciodată, l-a chemat într-o zi într-o lume în care amintirile i-au copleşit pe amândoi, mai mult decât se aşteptau şi erau în stare să înţeleagă. El ştia că are nevoie de ea, de multă vreme, însa lumii în care era prins avea nevoie să-i arate certitudini, realizări şi glorie, el însuşi fiind un rege. Şi ea ştia câtă nevoie avea de ea, dar l-a lăsat să aleagă între toate timpurile care i se ofereau deodată. (Ea cunoştea deja, desigur, că regii au obligaţiile, regulile şi aşteptările lor, din toate poveştile pe care le citise.) S-au întâlnit, ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată, dar el, fără vina lui, ci a unei mari nefericiri neasumate, n-a reuşit să o privească decât prin ochii striviţi ai unui rege prea mult exilat, neliniştit de batăliile ce urmau să înceapă în zori. Nu i-a fost uşor, însă după ce a privit-o îndelung şi a coborât privirea lângă el, regele i-a spus fetei noastre, într-un final absolut, ceea ce ea n-ar fi vrut să audă niciodată, că nici ochii, nici părul, nici mintea şi nici dragostea ei straină nu au puterea să schimbe ceva în ţinutul în care el stăpâneşte însoţit şi, pentru că se irosise oricum prea mult timp pentru trecutul atât de prezent,  i-a arătat, cu multă blândeţe, drumul spre mult înainte.

Iar când vine seara şi fata noastră se duce la culcare, amintindu-şi de poveştile pe care le-au depănat împreună, are un singur surâs, pe care-l rosteşte tare, ca pe-un cuvânt încă neîmblânzit: că a putut să rămână, tocmai pentru că n-a devenit, «singura care nu l-a dezamăgit»”.

Feb 022012
 

Nu-mi place Perls, drept pentru care îl voi primi pe tavă la examen. (Deloc paradoxal, nu și gestalt-terapia.)

Dacă e inteligent – și e, mă va lăsa în pace. Dacă sunt inteligentă – și sunt , nu voi accepta în veci o așa nerăsturnare de situație.

“Eu îmi fac treaba mea și tu ți-o faci pe a ta.

Nu am venit pe lume ca să trăiesc conform așteptărilor tale

Și nici tu nu trăiești ca să te conformezi așteptărilor mele.

Tu ești tu, eu sunt eu,

Și dacă din întâmplare ne întâlnim, atunci este minunat.

Dacă nu, asta este, nu ai ce-i face.”

… Aţi auzit în seara asta ceva mai frumos? Frederick Perls. Omul ăsta care-mi place.

 Comentariile sunt închise pentru De vorbă cu Rodica şi Irina  Etichetate cu:
Feb 022012
 

Azi am fost în stare de o extrapolare revelatoare, de care mă bucur precum un copil mic, ridicat în două picioare.

Citind un foarte bun interviu al Luminiței Iacob (apropo, pentru amatorii de exerciții de interacționare, care-ar fi condițiile pentru o așa realizare?), cu titlul: “Respect mai puternic un asistent universitar bun decât un profesor cu «firmă»” – am înțeles că încă se mai află profesori care pot accepta, bucuroși, o realitate comună: există studenți mai dotați, chiar şi aptitudinal, decât ei, iar acesta reprezintă cel mai normal şi salvator accident planetar cu putință.

Când vom înțelege că și în psihoterapie lucrurile stau la fel, vom avea norocul celui mai sănătos feedback de început. Așa că, viitorule format în tot felul de metode, ai putea accepta  că:  “mi-a fost client” ar putea fi înlocuit cu: “am avut  şansa de a-i fi fost terapeut”?

***

E doar o întrebare.

Și sunt mândră de ea.

Am, și eu, șansa mea.

 Comentariile sunt închise pentru Azi am fost în stare  Etichetate cu:
Feb 012012
 

Tocmai ce-am primit un mail aburind de la o fată foarte tânără și frumoasă, cu un titlu de vin cald:  “Întăriri”. Draga de ea, fata tânără și frumoasă, îmi spune, timid, cam așa:         “… dacă vreți cumva să știți ce ne-a dat nouă la examene, la psihoterapie, la militară, la defectologie … eu, să știți … cu drag … și vă trimit și rezumatele mele, poate v-ajută la ceva.”

Când fetele tinere și frumoase te întăresc, în lumea asta nu mai rămâne loc de niciun eșec.

O temă de examen: o metodă de psihoterapie care-ți place. Bun. Da’ de ce?

Subtitlu (o dau naibii de psihanaliză în seara asta): De ce m-aș existenţializa

Pentru că este, după mine, cea mai modestă dintre psihoterapii, chiar dacă, paradoxal, este cea mai citită și mai cultivată (are în spate vreo trei mii de ani de filosofii).

Pentru că nu vindecă nimic, niciodată. Pentru că știe oricând, ca orice iubit minunat, că relația, ora de întâlnire terapeutică, nu poate deveni altceva decât o mărturie minoră la asumarea angajamentului celuilalt de a-și trăi singur sensul și viața. Pentru că este doar o metodă a repetiției pentru existență, care se mulțumește oricând să accepte că reprezentația finală e numai a existenţei în sine. Pentru că se retrage, în liniște, în spatele ofițerului vieții civile, atunci când omul ei e capabil să-și susțină propriul și prezentul ales “da”. Pentru că nu dorește victoria, pentru că victoria nu există. Pentru că știe și își asumă faptul că procesul de creștere al clientului nu se va finaliza niciodată. Pentru că nu uită nicicând că atâta timp cât există viață, există curgere, libertate, sens și schimbare.  Şi că există moarte. Şi că moartea nu doare.

Pentru că în continuare e la fel de modestă, n-are loc în orgolii pentru mulțumire de sine sau de vreo felicitare pentru vindecare. (Știți deja, nu-i așa? Psihoterapia nu vindecă nimic, niciodată.)

Pentru că este autentică pân’ la cer şi-napoi tocmai pentru c-a înțeles că autenticitatea nu poate fi niciodată atinsă, fiind atât de curgătoare, că n-are capăt și că nu se va sfârși niciodată. Pentru că știe că a fi autentic înseamnă să curgi odată cu condiția umană, dar în așa fel încât să nu te lași curs, să nu fi tu la cheremul apelor.

Pentru că lucrează cu oameni care își pun întrebări și mai apoi le rostesc cu voce tare, care nu sunt dependenți de răspunsurile altora, care au gândire critică și dorință de a gândi pentru sine.

Pentru că încurajează clientul să nu rămână în turmă.

Pentru c-a înțeles că turma nu-i aleasă.

Pentru că-ţi arată ce înseamnă pentru universul întreg fiinţarea ta asumată: cea mai veritabilă urmă.

Pentru că terapeuții existențialiști sunt ai dracului de deștepți.

Pentru că l-au citit pe Camus, câteodată s-au enervat pe Kierkegaard, l-au aplaudat pe Nietzsche, s-au străduit să pătrundă în intuitivele esențe cu Husserl, s-au apropiat, atât cât le-a fost permis, de prozaica poezie a fenomenologiei lui Heidegger și, dacă le-a fost greață cândva, s-au tratat cu Sartre. Pentru că încă se străduiesc să dialogheze, buberian, eu-el și, câteodată, eu-tu.  Pentru că li se face pielea găină când şi-l imaginează, în lagăr, pe Frankl.

Pentru că terapeuții existențialiști citesc literatură și filosofie existențială, știu că ea există și sunt interesați s-o folosească. Și pentru că pot s-o facă.

Pentru că eficiența lor nu se măsoară în mânuirea de tehnici și mai ales pentru că, atunci când se așează în fața clientului lor, nu folosesc scaune goale.

Pentru că pot tolera, rămânând întotdeauna uimiți, enorma tensiune generată de gradul de conștiință al realității.

Pentru că propriile lor experiențe întunecate nu le-au handicapat existențele, ci le-au străluminat.

Pentru că terapeuții existențialiști știu că există și știință, dar și poezie.

Pentru că, absolut tot timpul, dilemele uman-existențiale ale clienților lor au la fel de mare relevanță pentru viețile lor personale.

Pentru că se mulțumesc ca experiența echipei și temeinicia relației terapeutice să aibă un caracter comun. Cel mai comun.

Modest și comun.

Așa văd eu o psihoterapie care-mi place.

 Comentariile sunt închise pentru Afară e ger, Dumnezeu a murit, am cam rămas eu și thou, nu ne rămâne decât să sau/sau  Etichetate cu: