Mar 082012
 

(titlu suplimentar: de ce nu mă pot opri din a-l tot iubi)

Așa cum știți deja, trei mari bărbați mi-au marcat viața (se pregătește, cu șanse serioase, al patrulea): Michel de Montaigne (mort), Alan Alda (însurat), George Clooney (mare fraier).

Alan Alda.

Hawkeye.

M.A.S.H.

Am pariat, după primul episod urmărit, că omul ăsta operează adânc și în viață reală. L-am crezut în stare.

E decent, profund, critic, rațional și sentimental. Și bogat. Râde mult. Zâmbește mereu. Bașca ironia supremă (savurată maximal de orice femeie): pe lângă faptul că arată al naibii de bine, e și un tată excepțional. Da’ știți ce îmi place teribil la minunatul nostru domn, chirurg-existenţial? A știut întotdeauna să ceară ajutorul, asta mi se pare de-a dreptul senzațional (eu, de exemplu, excelez la asta în somn):

„Odată, când Eve avea patru ani, eram cu ea la subsol și aveam una dintre discuțiile alea interminabile.

–     Trebuie să cureți toată mizeria pe care ai făcut-o.

–     Nu, nu TREBUIE s-o curăț.

–     Ba da, trebuie.

–     Ba nu, nu trebuie.

–     Ba da.

–     Ba nu.

În cele din urmă am strigat-o pe Arlene, care era sus.

–         Arlene, vrei să vii jos să-i spui că eu sunt șeful?”

… Pe una dintre fiicele lui o cheamă Eve.

Pe a mea, singura, o cheamă Ada.

S-ar putea ca pe copiii tăi să-i cheme la fel, poate chiar Adam şi Eva.

Eve e mare acum, a absolvit de ceva vreme facultatea (între timp a produs chiar și evici mai mici), iar tatăl ei a fost acolo, în pragul ușii, și a ținut un speech. Discursul unui tată către fiica lui. (Rectific: discursul unui tată înspre fiica lui. Deși sinonime, pentru mine parte din sensul vieţii devine mai clar.) Într-un fel de avanpremieră de proiect virtual, vă invit să-l ascultați. Oferta e specială, pentru că e în limba română. Și v-o livrez eu. Desigur, reproduc un conținut pentru care nu am acordul legal, dar îmi asum toate consecințele acestui fapt, în fond esențialmente nonprofit, obviously electoral.  (Până să m-ajungă ACTA, iacta alea est – merg pe mâna lui Suetoniu, adică mai spre vest.)

… Pe una dintre fiicele lui o cheamă Eve.

Pe a mea, singura, o cheamă Ada.

S-ar putea ca pe copiii tăi să-i cheme la fel, să fie fraţi buni cu ai mei iar numele de familie comun şi suplimentar să le fie deja foarte clar: Evada.

Ceea ce vreau să vă amintesc, cumva, este că ne trăiesc copiii în acest existenţial decor, de ei depinde sa nu le rămână cuşcă şi să refuze, categoric, un dresor.

Ceea ce vreau să transmit este că nu-i deloc rușinos sau prea ușor să ai în bibliotecă un actor.

Urmează, precum vă spuneam (dar vreau, totuşi, să mă asigur), un fişier audio:

Despre sens”

(… Aplauze furtunoase.

… A!, şi dacă tot veni vorba… v-am păcălit un pic. Sigur că da, depinde şi de voi.)

_____________________________________________________

(Alan Alda „Sensul vieții într-un pahar cu apă și alte idei năstrușnice, dar poate de folos, Editura HUMANITAS, 2011)

Mar 082012
 

Mulți prieteni am câștigat prin intermediul lui Alan, Paul e unul dintre ei. Doar că Alan nu-mi spune niciodată totul, nici despre lucruri, nici despre oameni, lăsându-mă să gust singură ceea ce, de fapt, el îmi transmite mereu: viața, fraților, e minunată. Bașca faptul că, până la moarte, e cam singura pe care o avem.

(Cum: care Alan?!)

Paul, căci el e vedeta articolului de față, e un fel de geniu în viață. Da’ ce zic eu: “un fel de geniu”, nu cumva am încurcat ordinea cuvintelor în frază? Paul e un geniu în felul lui de viață. Aha. Acu’ e în regulă.

Cum ar fi, vă întreb, să te duci fluierând și cu aplicația-n băț la oficialitățile americane (neavând, se-nțelege, niciun fel de problemă psihologică cu autoritatea), să soliciți Green Card (britanic fiind), iar ei (pardon!, dumnealor), să-ți răspundă: “Ba pe-a Dumneavoastră, Domnule. Nu vă dăm nimic, datele de pe certificatul de naștere sunt insuficiente. Adică nu ajung. Ceva mai lung n-aveți? Eventual cu numele părinților pe el?” “Ba pe-a Dumneanoastră, Domnule, n-avem, da’ facem rost imediat.” (În Marea Britanie există două soiuri de certificate: unul scurt și altul mai lung. Cel scurt e la purtător, cel lung în arhive. Pe cuvânt. … Bună treabă, n-am ce zice, și eu vreau unul de buzunar, scurto-românesc: fără anul nașterii se poate, vă rog? Și, eventual, fără numele de familie?, zău… rareori îl pronunță cineva corect: Șo-va-gău.  … Ei da, dacă mama nu s-ar fi măritat, m-ar fi chemat Goia … nu-i așa?, altceva!)

Așa că Paul a făcut o cerere către Oficiul Britanic de Scos Acte Mai Lungi și, pentru că e un tip de soiul lui înțelept, între timp a plecat într-o scurtă vacanță. Când s-a întors, asistenta lui l-a întrebat, pe un ton destul de lat, fluturându-i lungul în față: “Şefu’, cum pălăria lu’ Manole de-ai greșit pe formularul de viză numele mamei lu’ matale, să vezi acu’ belea? Păi ce scrie, bre, aici-șa?”

Ei da, surpriza lui Paul a fost mare. Lungurile, de felul lor, scurtează drastic perspectiva. Cea pe care o știa drept mamă era de fapt bunica sa, iar sora cea mare, murită între timp, v-ați prins, era, desigur, maică-sa.

“Does any of this change anything? Not really, I was brought up by loving grandparents and had a happy childhood. All my relations have changed of course, with parents becoming grandparents, brothers becoming uncles, nephews and nieces becoming half brothers and sisters. In fact, it was quite nice to acquire new half siblings at a late stage in life. Both my grandparents were also illegitimate so I inherited the name «Nurse» twice through the maternal line in three generations: so apart from being somewhat unsettled, which I suppose is understandable, nothing really has changed, although I continue to wonder who my father is. Of course I regret not having had time with my real mother or the opportunity to discuss my origins with her later in life, and then there is the final irony that even though I am a geneticist my family managed to keep my genetic origins secret from me for over half a century.”

Sir Paul Nurse.

Laureat, în 2001, al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de Leland Hartwell și Tim Hunt), pentru abordarea revoluționară a modului în care celulele își controlează diviziunea prin cicline, o clasă de proteine cu rol cheie în dezvoltarea și reglarea acestui proces. Noua perspectivă, se-nțelege, permite o cunoaştere superioară a alterărilor de genom în celulele canceroase și, implicit, o altă (poate salvatoare) cale de tratament.

Sir Paul Nurse.

Genetician ținut departe de genetica personală.

Nici nu știu ce-i mai important. Să recunoști o celulă sau să nu-ți recunoști mama. Dar s-o afli, totuşi, după moarte. Exact ca la cancer, un fel de anatomo-patologie necropsică.

În rest, veștile sunt oneste, vin chiar de la Sir Paul: victoria totală asupra cancerului nu va fi posibilă niciodată. Cred că de vină-i un certificat planetar foarte lung. Vă rog, poate aveţi ceva pile pe la Oficiu, să ne dea şi nouă o viză: unul mai scurt nu găsiți?

______________________________________________________

(Avea mulţi ani când a descoperit asta. Câştigase premiul deja şi îşi publicase pe site-ul Nobel Prize autobiografia. La opt ani după, a venit cu addenda.

Trăim vremuri adevărate, sper că v-am convins şi că articolul ăsta are, totuşi, un rost. Nici măcar autobiografiile, darămite celulele, nu mai rămân ce-au fost.)