Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.” Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Thinking is a door. All you have to do is open it!
Iun 212012
 
  1. Moştenirea (din păcate, nu a familiei Guldenburg, ci a antecesorilor)
  2. Familiaritatea survenită în timp, ca urmare a tributului adus „moştenirii”

Ştii ce fac cele două de mai sus de obicei? Împiedică creşterea calităţii vieţii. Da, frumosule şi chiparosule, sunt de acord cu tine. Eşti bărbat. Vrei să cucereşti. Vrei să îţi confirmi calităţile de mascul în captivantul joc al subjugării inimii domniţei. Ce zici însă de a gândi cu creierul (nu, nu! – mă refer la creierul din cap, nu la acela din pantaloni; zică ce-or zice neurologii, dar bărbaţii ştiu că au două creiere, astfel poziţionate : -)). Atât noi, femeile, cât şi ei, bărbaţii, am moştenit din punct de vedere evoluţionist anumite instincte, anumite patternuri, anumite tipuri de răspuns la unele tipuri de comportamente ale sexului opus, anumite tipare pe care nu trebuie să ni le predea nimeni la şcoală sau în familie. Ele ne sunt transmise encodate în ADN din generaţie în generaţie. Secvenţele transmise au ajutat la perpetuarea speciei de-a lungul mileniilor, nu degeaba fiind selectate. Să presupunem că am ajuns la stadiul în care suntem capabili a ne explica de ce ne purtăm într-un anume fel, din ce motiv – instinctiv ne apropiem de X şi nu de Y, de ce ne îndrăgostim de colega de clasă care ne trânteşte uşa în nas şi ne tratează cu indiferenţă pe toată durata liceului, deşi judecând la rece nu are acele calităţi pe care le-am dori de la o fată. Simţim ce simţim din cauza moştenirii genetice. Dar….genele nu sunt Dumnezeu, aşa-i? De ce ne-am închina la ele şi am spune scurt: „Asta e. N-am ce face. Sunt bărbat şi instinctele mele îmi spun asta” sau „Aşa sunt eu” sau „Nu mă pot schimba” ş.a.m.d. Continue reading »

Rapsodie

 Posted by on 2 iunie 2012  Experiente, Psihologia copilului
Iun 022012
 

(această scriere veche, de prin toamna lui 2010, îi este dedicată Irinei Şubredu, cea care, din vreme în vreme, îmi aminteşte că exist)

Atunci când vor fi întrebați care îmi este prețul, cei care m-au văzut cocoțată pe raft vor răspunde rapid și fără greșeală: înghețată de vanilie și orice episod/minut/secundă din “M.A.S.H.” în care apare Hawkeye Pierce. (Să ne înțelegem: preț de cumpărare!, și la mine, din gașcă fiind, funcționează același principiu universal de sporire sigură a averii: să cumperi o femeie cu cât face și s-o vinzi cu cât pretinde că face).

Alan Alda, carevasăzică.

Actor de teatru și film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.

Are mai puțină importantă acum faptul că, fizic, Alan Alda seamănă suficient de intens cu cei doi bărbați care mi-au marcat copilăria: primul băiat de care m-am îndrăgostit și primul bărbat de care am fugit (de fapt, are exact atâta importanţă câtă pot și vreau să-i ofer și exact atâta valoare câtă am dreptul, în afara contextului istoriei de viață, să-i atribui). Poate fi însă relevant că îl vedeam întotdeauna pe Alan în spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea însemna, pentru unii, că nu și-a făcut bine treaba, iar pentru alții, că și-a depășit condiția) și că, în clickuri de viitorimi trecătoare, citeam deja din cărțile de memorii pe care avea să le scrie. (Nu pentru că m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru că, în forma ei neancestrală, desfășurarea existențelor noastre este enervant de previzibilă.)

“Să nu-ți împăiezi niciodată cainele” e titlul uneia dintre cărți (“şi alte lucruri pe care le-am învățat în viaţă”).

Într-o zi, Rapsodie (căci despre acest cocker mare și negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mâncare chinezească. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de acțiune ale tatălui pentru interiorizarea cât mai ușoară a întâmplării de moarte de către copil, efort susținut și conjugat de a păstra, într-o memorie de împietrită durată ceea ce, foarte evident, era deja răpus. “Să-l împăiem.”, a zis tatăl. “Să-l împăiem.”, a zis și copilul. “Duceţi-vă naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a întrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu și-a fi permis o astfel de neonorantă exprimare), “Cum ce expresie? Care expresie? Nu sunt toți câinii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, și i-am fi răspuns că nu, Alane, unii câini se expresionează în javre.) Copilul nu greșea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emoțională are un câine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broască țestoasă? Să fim serioși: în viață, mai merge să azvârli cu metafore, nuanțe și plasticități, după moarte însă, maniera nu rămâne altfel decât generică și reducționistă: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai înzestrați dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, într-un efort mai degrabă destoinic decât necesar, concretizarea silnică poate deveni: “… Mda. Drăguţ. A fost un câine drăguț.”

Așa că expresia răposatului lătrător a fost împietrită de taxidermist alături de plusul de valoare adăugată ce face onoare oricărui meșteșugar, iar Rapsodie, după vreo șase săptămâni de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte țeapănă și jupuită piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic,  întreaga amintire și care, secundă după secundă, solicita atenția și încordarea reconstructivă a viului privitor de mult câine iubitor. (Aș face precizarea că în tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gândise zilnic la el.)

Să te lupți, rămas în viață fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, să constați că dispariția cuiva e mai puțin dramatică decât recuperarea veridicei pierderi, ăsta da adevăr, să realizezi – forțat de propria alegere – că lucrurile nu mai pot fi niciodată aşa cum au fost şi că, până la urmă, nici nu se cuvine să fie, asta da victorie, să recunoști că orice strădanie voluntară de a păstra ceva ce nu mai este face ca totul să se descompună și mai mult, asta da înfrângere. Este, zice Alan, “ceea ce se întâmplă în viață când rămâi atașat de orice clipă de viață mai mult decât dorește acea clipă. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintală, care se agăță de prezent după ce acesta a devenit trecut.”

Aşa că fiţi practici şi luaţi-vă broaşte. Într-un fel, sunt deja împăiate. Şi, cel puţin teoretic, au ambiţia de a vă dovedi.