Iun 212012
 
  1. Moştenirea (din păcate, nu a familiei Guldenburg, ci a antecesorilor)
  2. Familiaritatea survenită în timp, ca urmare a tributului adus „moştenirii”

Ştii ce fac cele două de mai sus de obicei? Împiedică creşterea calităţii vieţii. Da, frumosule şi chiparosule, sunt de acord cu tine. Eşti bărbat. Vrei să cucereşti. Vrei să îţi confirmi calităţile de mascul în captivantul joc al subjugării inimii domniţei. Ce zici însă de a gândi cu creierul (nu, nu! – mă refer la creierul din cap, nu la acela din pantaloni; zică ce-or zice neurologii, dar bărbaţii ştiu că au două creiere, astfel poziţionate : -)). Atât noi, femeile, cât şi ei, bărbaţii, am moştenit din punct de vedere evoluţionist anumite instincte, anumite patternuri, anumite tipuri de răspuns la unele tipuri de comportamente ale sexului opus, anumite tipare pe care nu trebuie să ni le predea nimeni la şcoală sau în familie. Ele ne sunt transmise encodate în ADN din generaţie în generaţie. Secvenţele transmise au ajutat la perpetuarea speciei de-a lungul mileniilor, nu degeaba fiind selectate. Să presupunem că am ajuns la stadiul în care suntem capabili a ne explica de ce ne purtăm într-un anume fel, din ce motiv – instinctiv ne apropiem de X şi nu de Y, de ce ne îndrăgostim de colega de clasă care ne trânteşte uşa în nas şi ne tratează cu indiferenţă pe toată durata liceului, deşi judecând la rece nu are acele calităţi pe care le-am dori de la o fată. Simţim ce simţim din cauza moştenirii genetice. Dar….genele nu sunt Dumnezeu, aşa-i? De ce ne-am închina la ele şi am spune scurt: „Asta e. N-am ce face. Sunt bărbat şi instinctele mele îmi spun asta” sau „Aşa sunt eu” sau „Nu mă pot schimba” ş.a.m.d. Continue reading »