Iun 262012
 

Întrebare: Dacă ai avea doi copii, iar unul dintre ei ţi-ar fi ucis de un criminal, ce ai face?

Răspuns: Păi, cu mâna mea l-aş omorî pe făptaş.

Î: Bun! Dar ce s-ar întâmpla dacă l-ai pedepsi în felul acesta?

R: M-aş simţi eliberat şi m-aş răzbuna.

Î: Şi care ar fi consecinţele faptei tale?

R: Cel mai probabil aş intra în închisoare pentru  o lungă perioadă, lucru injust de altfel, judecând prin prisma corectitudinii universale  : -). Dar m-aş răzbuna, aş provoca aceeaşi suferinţă atât lui cât şi familiei acestuia.

Î: Ok. Lui. Am înţeles. Dar de unde ştii că familia acestuia i-a aprobat comportamentul? De unde ştii că mama şi tatăl făptaşului nu suferă cumplit din pricina alegerilor fiului? Sau de unde ştii că au cunoştinţă de comportamentele fiului?

R: Nu ştiu. Dar chiar şi aşa, tot aş vrea să le provoc suferinţă.

Î: Lor? Din ce motiv? Cu ce sunt ei responsabili că fiul lor adult a ales să recurgă la un astfel de act?

R: Ar fi putut să îl educe în spiritul empatiei şi compasiunii faţă de cei din jur.

Î: Am înţeles ce spui. Dar presupunând ca respectivul criminal ar fi orfan, deci nu ai avea cui să provoci suferinţă, fiind singur pe lume, ai recurge la un gest similar?

R: Da.

Î: În acest caz, unica suferinţă pe care ai provoca-o ar fi lui însuşi şi atât (neavând familie). Te-ai interesa înainte de a-l ucide la rândul tău în care din cele două situaţii se află: membru al unei familii sau singur pe lume?

R: Nu. M-aş duce direct şi l-aş ucide.

Î: Ok. Înţeleg că nu este vorba despre posibila suferinţă provocată familiei întrucât nu te-ar interesa dacă are familie sau nu. Trecem peste asta: dar ce se va întâmpla cu al doilea copil, fiind privat de prezenţa tatălui timp de o perioadă atât de îndelungată?

R: Va fi crescut de mama lui.

Î: Pe care dintre cei doi copii l-ai iubi mai mult?

R: Pe amândoi i-aş iubi. De ce întrebi asta?

Î: Pentru că privându-l pe cel de-al doilea de prezenţa tatălui pentru a răzbuna moartea primului copil, ar însemna că îl valorizezi mai mult pe primul.

R: Nu e aşa. I-aş iubi pe amândoi la fel.

Î: Atunci, ţinând cont de realitatea (crudă, ce-i drept) care este următoarea: un copil decedat şi unul în viaţă, din ce motiv nu îţi adaptezi comportamentele în funcţie de consecinţele pe termen lung ale deciziilor tale? Copilul decedat nu îl mai poţi reînvia, iar gestul tău nu îl mai ajută. Al doilea copil ar purta stigmatul unui tată criminal la rândul lui (chiar dacă pe bună dreptate), ar avea de înfruntat durerea provocată de moartea fratelui, iar în plus ar beneficia doar de prezenţa maternă pentru mulţi ani de acum încolo, fiind privat de discuţiile dintre tată-fiu, de susţinerea emoţională şi materială a tatălui etc. Cum arată gestul tău că îl valorizezi pe cel de-al doilea? (singurul, de altfel, pentru care mai poţi face ceva şi a cărui bună creştere ai mai avea posibilitatea de a o influenţa).

R: Nu ştiu. Dar tot l-aş omorî.” Continue reading »

 Comentariile sunt închise pentru Thinking is a door. All you have to do is open it!