Aug 152012
 

Am încercat să redau în scris o scurtă meditaţie asupra morţii pentru cei care cred că meditaţia asupra acestei sperietori (de care, by the way, nu scapi nici tu, nici eu, nici copilul tău nou născut, nici cele mai speciale persoane din viaţa ta) te îndepărtează de miezul vieţii. Cred că dacă meditaţia asupra morţii este realizată fără a fi întreruptă brusc, are puterea de a ne scoate din letargie, de a ne deschide ochii până acum închişi, de a vedea valoarea acolo unde uşile erau ferecate (de minţile noastre), de a crea poduri acolo unde ne creasem singuri prăpăstii.

Este doar un exerciţiu asupra valorii unei persoane iubite, dar mai sunt şi alte tipuri de meditaţii, ca de pildă meditaţia asupra propriei morţi sau asupra morţii unor persoane cu care ai anumite similitudini, fără a fi persoane iubite.

Meditaţia poate dura oricât, până când simţi ceea ce trebuie să simţi. În ceea ce mă priveşte, durează aproximativ 15-20 minute şi este efectuată atunci când îmi dau seama că mă leg de detalii nesemnificative şi că las să îmi scape printre degete oameni preţioşi pe care raţional vorbind ar trebui să îi valorizez mai mult. Neştiind cum să mă trezesc şi emoţional (şi să resimt valoarea lor din rărunchi), recurg la cele de mai jos. Celor care îi iau pe cei care îi iubesc „for granted” şi nu ştiu că mâine s-ar putea să nu mai aibă nimic din ce au azi, le recomand de asemenea meditaţia.

Deocamdată, ia un loc şi închipuie-ţi că el / ea a murit. Continue reading »

Aug 012012
 

1.

Joi, 1 martie 2012,

 

Azi l-am vazut din nou pe holul liceului. Trebuia sa intre la clasa, profa venise deja, dar el s-a oprit un pic in usa si m-a privit. Oare ce o insemna? Trebuie sa insemne ceva. E imposibil sa ii fiu indiferenta. Mi s-a parut ca i se maresc ochii cand m-a privit si ca mi-a zambit. Cum sa fac sa aflu? Deja a trecut o luna de cand ne jucam de-a soarecele si pisica si cu toate astea, nicio miscare. Poate pentru ca nu ii pasa deloc de mine. Da, asta e, probabil. E suficient sa imi pese mie de el? Cum as putea sa ii arat asta? O sa vorbesc cu Bianca. Pare ca ma intelege si poate imi da un sfat bun. Sau nu: si mai bine, ma duc direct la el. Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Daca o sa creada ca sunt moarta dupa el? Daca o sa rada de mine cu colegii de clasa? Nu pot sa imi risc reputatia in halul asta. Nu. Trebuie sa ma mai gandesc putin. Deocamdata imi simt sufletul pustiit. Stii ce privire are? Te termina. Nu m-a privit nimeni asa cum m-a privit el…”

 

“Vineri, 9 martie 2012,

 

Azi m-a certat mama ca am ajuns cu doua ore mai tarziu decat ora 8 (ora stabilita). Toti copiii de varsta mea stau afara pana dupa ora 10 noaptea. Numai eu n-am voie. Sunt asa de inchistati amandoi (dar mai ales mama) incat uneori mi-as dori sa fiu singura pe lume, sa nu mai am pe nimeni decat sa am niste parinti ca ei. Ma trateaza de parca as mai avea 5 ani. Ce cred ei? Ca nu sunt in stare sa am grija de mine? Doar ce-o sa fac? O sa ma duc in club cu grupul de la a XI-a? O sa ajung drogata acasa? Ei nu stiu ce inseamna copil cu probleme. Eu nu sunt copil cu probleme. Sunt doar o fata care vrea sa se distreze si atata tot. Nu fumez (nu am aprins in viata mea nicio tigara si nici nu intentionez sa o fac), nu beau (desi am colegi care au intrat si in coma alcoolica), nu m-am drogat. Vreau doar sa stau cu prietenii, sa nu par cea mai proasta dintre toti si cea mai supusa. Toti fac misto de mine cand ma suna mama tipand ca o nebuna ca de ce nu sunt la ora aia in casa. Crede ca in felul asta o sa ma faca sa o ascult? De multe ori mi se pare ca parintii sunt cei mai prosti cunoscatori ai oamenilor. Lor le-ar placea sa tipe cineva la ei? Daca ar tipa, s-ar supune? Nu cred. Dimpotriva. Cred ca s-ar revolta. Asa cum fac si eu. Si asa cum intentionez sa o fac in continuare. Simt nevoia sa ma razbun. Ce o sa ma fac? Andrei a venit azi langa mine si m-a intrebat daca vreau sa iesim impreuna in oras saptamana viitoare dupa ore intr-una din zile. Daca mama ma suna de 10 ori pe zi sa vada pe unde sunt si cu cine sunt, cum o sa reusesc eu sa ies cu el? Voi fi nevoita sa o mint, dar la iesirea asta nu renunt.”

 

Luni, 12 martie 2012,

 

N-ai sa ghicesti : -)) Azi am iesit in oras. Am fost la KFC. Mie nu imi venea sa mananc nimic de rusine. Mi se pare ca este asa de finut, nu are nimic din badarania pe care am vazut-o la alti baieti. M-a tinut de mana. Recunosc ca am vrut sa il sarut, dar fiindca nu am vazut din partea lui niciun semn, am renuntat. Bine ca am renuntat, pentru ca altfel cine stie, poate ma faceam de ras si poate ar fi crezut ceva gresit despre mine (de fapt nu e ceva gresit, uite tie pot sa iti spun, ci ar fi fost ceva adevarat despre mine, si anume ca sunt indragostita de el). Da, cred ca sunt indragostita de el. M-a mirat putin ca nu a vrut sa ma sarute. Il credeam mai indraznet sau cel putin asa am vazut la baietii de varsta lui. Oare nu ma place? Nuuu. Nu are cum sa nu ma placa. Daca nu m-ar fi placut, nu m-ar fi invitat astazi in oras. Si nu m-ar fi luat de mana (din propria initiativa). Ma simt ca un actor gata sa urce pe scena. Sunt cuprinsa de trac. Cred ca o sa mor de nerabdare pana cand ma invita din nou in oras. Se va mai intampla asta? O, Doamne, dar daca nu se mai intampla? Ce o sa fac? O sa mor? Cum o sa trec peste o asemenea lovitura? Hai sa ma linistesc. Poate nu va fi cazul. La sfarsitul serii m-a pupat pe obraz si a spus ca ma suna. Astept.”

 

Joi, 15 martie 2012,

 

Sunt bucuroasa. Sambata mergem la petrecere. M-a invitat Andrei. Nu stiu cum sa iti multumesc, Doamne, ca ai permis lucrul asta. Toata saptamana m-am rugat printre lacrimi sa mi se indeplineasca visul. Ramane totusi o problema: parintii mei. Sigur nu o sa ma lase daca le spun adevarul. Desi nu am de gand sa fac nimic rau. A, gata, stiu: o sa o rog pe Bianca sa vorbeasca cu mama ei care e exact genul de mama cum mi-ar fi placut sa fie mama mea sa ii minta pe ai mei ca dorm la ea. Nici sa dorm la ea nu ma lasa prea des, dar tinand cont ca nu am mai dormit acolo de peste 3 luni, poate ar fi cazul sa ma lase. Gata. Acum pun mana pe telefon sa o sun. Trebuie sa stiu repede ca sa am la ce visa pana sambata. Andrei…..cum ar fi sa ma cheme doamna Cristea? Suna placut urechilor: Ana Cristea. Cine stie…poate odata o sa ajung sa ma cheme asa. Atunci chiar ca iti voi fi recunoscatoare, Doamne! Dar pana atunci trebuie sa trec prin calvarul asta cu ai  mei. Oare ei au fost direct adulti? Nu au fost niciodata tineri? Stiu ca nu e asa, dar cateodata asa mi se pare.”

 

Luni, 19 martie 2012,

 

Ghici? Am fost. A fost extraordinar. Ai mei  nu s-au prins. Nu imi place sa imi mint, dar nu am incotro. De ce oare e nevoie ca tinerii sa isi minta parintii? Toti colegii mei o fac. Dar de ce asta? De ce asa? Nu ar fi fost mai simplu sa ne inteleaga asa cum suntem si sa priceapa ca vrem si noi sa petrecem timp cu cei de varsta noastra, sa iubim, sa ne tinem de mana, sa ne sarutam? Nu. Ei nu si nu! Foarte bine. Gasim noi solutii, ca doar nu suntem prosti. Mintim. Nu e frumos, nu e placut, dar e singura solutie.

Cum sa-ti spun. Andrei a fost deosebit. Nici in visele mele cele mai frumoase nu mi-am imaginat ca voi fi prietena unui astfel de baiat. Cred ca ma vor invidia colegele, lucru care ma face sa ma bucur si mai mult. Am dansat toata noaptea. Danseaza asa de bine…si stii ce am simtit cand m-a strans in brate? Am simtit ca toata rautatea lumii s-a pierdut, ca reprosurile alor mei nu mai exista (ba mai mult, ca nu au existat niciodata), ca nici macar notele putin mai mici de la scoala nu conteaza, ca in viata asta nu mai contam decat eu si el. Oare asa simte toata lumea? Nu pot sa zic decat ca acum totul incepe si se termina cu el. Iar parca restul nici….nu mai exista.”

 

2.

Sambata, 22 ianuarie 1944,

 

Draga Kitty (jurnalul),

Poti sa-mi spui cum se face ca toti oamenii isi ascund cu atata teama natura interioara? Cum se face ca in societate ma comport intotdeauna cu totul altfel decat ar trebui sa ma comport? De ce avem atat de putina incredere unii intr-altii? Stiu, trebuie sa existe o explicatie, dar uneori mi se pare foarte trist ca nu putem marturisi nimanui, nici macar oamenilor care ne sunt cei mai apropiati, ce avem pe suflet.”

 

Sambata, 19 februarie 1944,

In sinea mea, imi ziceam cam asa: O, asa n-o sa ajung niciodata la Peter. Cine stie, poate ca nu-i par deloc draguta si n-are nevoie de niciun fel de confidente. Poate ca nu se gandeste la mine decat superficial. Trebuie sa merg mai departe iarasi de una singura, fara confidente si fara Peter. Si curand poate fara speranta, consolare si asteptari. O, de-as putea  acum macar sa-mi pun capul pe umarul lui si sa nu ma mai simt asa de disperata si abandonata! Cine stie, poate ca nu-l interesez deloc si se uita la ceilalti cu aceeasi tandrete. Poate ca doar mi-am imaginat ca tandretea asta mi-e adresata mie. O, Peter, de-ai putea numai sa ma auzi ori sa ma vezi! Dar adevarul, daca e dezamagitor, nu l-as putea suporta.

Mai tarziu, mi-am recapatat speranta si m-am simtit iar plina de asteptari, in timp ce inlauntrul meu lacrimile continuau sa curga.”

 

Duminica, 27 februarie 1944,

 

De dimineata devreme pana seara tarziu nu fac, de fapt, nimic altceva decat sa ma gandesc la Peter. Adorm cu imaginea lui in fata ochilor, il visez si, atunci cand ma trezesc, el inca ma priveste.”

 

Luni, 28 februarie 1944,

 

Lucrurile se transforma intr-un cosmar si de noapte, si de zi. Il vad aproape ora de ora si nu pot ajunge la el, nu trebuie sa arat nimanui nimic, trebuie sa fiu vesela, in timp ce in mine totul e deznadejde.”

 

Luni, 6 martie 1944,

 

Viata mea este o asteptare de la o intalnire la alta. Sper mereu sa descopar ca si el ma asteapta la fel si, in sinea mea, sunt foarte incantata cand ii observ micile, sfioasele incercari. Dupa parerea mea, ar vrea si el din tot sufletul sa se exprime cu aceeasi usurinta ca mine; nu stie ca tocmai stangacia lui ma misca.”

 

Vineri, 17 martie 1944,

 

Margot si cu mine ne-am cam saturat de parintii nostril.

Sa nu intelegi gresit. Il iubesc la fel de mult pe tata, iar Margot ii iubeste la fel de mult pe tata si pe mama, dar, cand ai varsta noastra, vrei totusi sa decizi si tu un pic pentru tine, vrei si tu sa te smulgi uneori din mainile parintilor. Cand ma duc sus, sunt intrebata ce vreau sa fac. La masa n-am voie sa-mi pun sare, in fiecare seara la opt si un sfert mama intreaba invariabil daca n-ar trebui sa ma dezbrac, nu pot citi o carte fara sa fiu controlata. Sincer vorbind, controlul asta nu-i deloc sever, dar remarcile si reprosurile, la care se adauga permanent fel de fel de intrebari, de dimineata pana seara, ne calca pe nervi.

Mai e ceva ce nu le place mai ales la mine: nu mai vreau sa impart toata ziua pupaturi incolo si-ncoace. Toate numele astea dulci nascocite de ei mi se par fandosite.

As vrea sa scap de ei o vreme, iar ei nu inteleg asta. Nu ca le-am fi spus ceva despre asta, nicidecum, la ce bun, si-asa n-ar pricepe nimic.

Margot mi-a spus ieri-seara: “Mi se pare de-a dreptul stupid. Daca-ti sprijini capul in maini si oftezi de doua ori, te intreaba imediat daca te doare capul sau nu te simti bine.”

Suntem tratati ca niste copii.

Chiar daca am abia paisprezece ani, stiu totusi foarte bine ce vreau, stiu cine are dreptate si cine nu, am parerea mea, conceptiile si principiile mele si, chiar daca poate parea aiurea din partea unei pustoaice, ma simt mai mult adult decat copil, ma simt cu totul independent de oricare alt suflet. Stiu ca sunt in stare sa dezbat o problema si sa discut mai bine decat mama, stiu ca am o privire mai obiectiva, stiu ca nu exagerez atat, ca sunt mai ordonata si mai indemanatica si, de aceea (poti sa razi de asta), simt ca ii sunt superioara in multe lucruri. Daca iubesc pe cineva, trebuie sa simt in primul rand admiratie pentru el, admiratie si respect, iar aceste doua conditii sunt total absente la mama.”

 

Marti, 28 martie 1944,

 

Si Peter…la Peter nu vreau sa renunt. S-ar putea infiripa ceva atat de frumos intre noi, de ce-si baga nasul babacii in treburile noastre? Din fericire, sunt obisnuita sa-mi ascund trairile interioare si reusesc foarte bine sa fac in asa fel incat sa nu se vada ca sunt moarta dupa el. Oare el va spune vreodata ceva? Voi simti vreodata obrazul lui?

Atunci cand sta culcat cu capul pe brate, cu ochii inchisi, el este inca un copil. Cand se joaca cu Mouschi sau vorbeste despre ea, e asa de tandru. Cand cara cartofi sau alte lucruri grele, este puternic. Cand se duce sa se uite pe fereastra in timp ce afara se aud impuscaturi ori merge in intuneric sa verifice daca n-au intrat hoti, este curajos. Iar atunci cand e neajutorat sau stangaci, este de-a dreptul un scump.

 

Marti, 11 aprilie 1944,

 

Devin tot mai independenta de parintii mei. Asa tanara cum sunt, am mai multa pofta de viata, un simt al dreptatii mai sigur si mai pur decat mama. Stiu ce vreau, am un scop, am o opinie, am o credinta si o iubire. Lasati-ma sa fiu eu insami, si-atunci sunt fericita. Stiu ca sunt o femeie, o femeie cu forta interioara si mult curaj!

Daca Dumnezeu ma lasa sa traiesc, voi ajunge mai departe decat a ajuns mama vreodata, nu voi ramane lipsita de importanta, voi pleca in lume si voi munci pentru oameni!

Acum stiu ca bucuria si curajul sunt lucruri absolut indispensabile!”

 

Vineri, 14 aprilie 1944,

 

Cand Peter si cu mine, tinandu-ne de dupa umar, stam strans lipiti unul de altul pe o lada tare de lemn, intr-o harababura si-un praf de nedescris, el tinand o suvita din parul meu in mana, cand afara pasarile ciripesc in triluri, cand vezi copacii inverzindu-se, cand soarele te-ademeneste sa iesi afara, cand cerul este asa de albastru, o, atunci vreau asa de multe lucruri!”

 

2.

Extras din Jurnalul Annei Frank (nascuta in 12 iunie 1929) tinut de aceasta in perioada 12 iunie 1942 (ziua cand a implinit 13 ani) – 1 august 1944 cat timp a stat ascunsa cu familia sa si cu alte cateva persoane (printre care si Peter) intr-o  anexa secreta a firmei unde lucra tatal Annei.  Jurnalul a fost tinut de Anne pana la arestarea clandestinilor evrei de catre serviciul de spionaj si informatii al SS. Margot si Anne (cele doua surori adolescente) au fost deportate la sfarsitul lui octombrie in lagarul de concentrare Bergen—Elsen. Ca urmare a conditiilor de igiena catastrofale, in iarna 1944 – 1945 a izbucnit o epidemie de tifos, in timpul careia au murit mii de detinuti, printre acestia numarandu-se Margot si, la cate zile dupa ea, Anne. Peter, dupa transferul printr-un mars de evacuare de la Auschwitz la Mauthausen a murit cu doar trei zile inainte de eliberare, in mai 1945. Trupurile celor doua adolescente zac probabil in gropile commune din Bergen-Belsen. Tatal Annei si-a dedicat restul vietii raspandirii mesajului fetei sale in intreaga lume.  

 

1.

Extras din jurnalul Anei, o adolescenta de 15 ani care invata la un liceu din Bucuresti. O adolescenta visatoare, zambitoare, cu multe idei, cu multe planuri, care pune pasiune pana la cer si inapoi in tot ceea ce face, care se zbate, se lupta, se apara, ataca, anticipa sau uneori rabufneste. O adolescenta care traieste. Si care spera sa zboare.

 

Tumultul interior a ramas acelasi, desi ani buni despart cele doua jurnale.

Din ce motiv cei mari nu inteleg?

 

 Comentariile sunt închise pentru In mine este totul, iar dincolo nu-i nimeni