De ce nu mai scriu

 Posted by on 27 octombrie 2012  Fără categorie
Oct 272012
 

Nu îţi mulţumesc pentru întrebare, dar îţi sunt recunoscătoare.

Pentru că Sorescu.

Care-mi vorbea prin Iona singur, răspunzându-şi atât de plin, încât, în final, a înjumătăţit ecoul din senin.

“-  Câteodată sunt vesel. (Râde.)

–  Vesel de tot.

–  Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.

–  Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim… (O zguduitură a scenei.)

–  Se clatină lumea ca un ou clocit.

–  Clocit şi răsclocit.

–  Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.

–  (Râzând.) Dar s-a răzgândit.

–  O fi amânat.

–  S-a clocit oul.

–  Acum sunt vesel, ori… ?

–  Aşa şi-aşa.

–  Simt o moleşeală…

–  De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână.

–  Într-o fântână seacă.

–  (Pauză.) Ce pustietate.

–  Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.

–  Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu…

–  Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?”

–  Sunt plin de planuri.

–  Vezi să nu crăpi.

–  Ca băşica aceea?

–  Mai rău: ca toate băşicile de pe pământ la un loc.

–  Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.”

(Marin Sorescu, “Iona”.

Da, ştiu că-i plagiat de abordare, doar că, răspunzând aşa, n-am consum de energie foarte mare.)

 Comentariile sunt închise pentru De ce nu mai scriu
Oct 092012
 

Să le numesc mituri maritale/conjugale? Hmmm…nu ştiu. Mi se pare o formulare mult prea blândă. Le-aş numi mai degrabă bullshit-uri maritale. Nu le-am cunoscut până săptămâna trecută când am citit cartea care le tratează cu (prea) multă clemenţă (dacă mă întrebi pe mine), însă de ceva ani încoace le intuiam. Dacă aş fi fată deşteaptă, m-aş opri din scris chiar în clipa asta, întrucât sunt furioasă şi s-ar putea să las furia să se reverse şi în rândurile ce urmează, fapt ce nu mă va face la final mai puţin furioasă decât în momentul prezent, deoarece „lovitul în perne” nu funcţionează şi aşa-zisul „descărcat” prin exprimarea directă, făţişă şi violentă a emoţiilor este tot un mit (pentru asta citeşte 59 seconds, Richard Wiseman, 2010, Pan Books (MacMillan, London) – căreia, fie vorba între noi, mi-a fost lene să îi elaborez recenzie).

 

În primul rând, ca să fie clar: şi mie mi-ar fi plăcut ca bullshit-urile de mai jos să fie adevărate. Sigur că ar fi fost confortabil să nu fie doar mituri, ci să fie însăşi realitatea. Şi mie mi-ar fi plăcut să existe „the one and only”, „a soulmate for everyone”, soartă, lucruri care dacă e să se întâmple, se vor întâmpla etc. Şi mie mi-ar fi plăcut ca natura umană să fie alta, motiv pentru care mă înfurii deseori. În al doilea rând, dacă tot au existat pe lume nişte oameni care să fi studiat aria psihologiei cuplului în mare amănunt şi cu mare dedicaţie şi profesionalism, de ce să nu le dăm crezare? De când mă interesează subiectul, am adus în diversele discuţii cu semenii unele aspecte pe care le-am citit prin cărţile împrumutate de la Adrian. Şi am ajuns la o concluzie: ori eu nu sunt suficient de convingătoare, ori oamenii sunt atât de reticenţi la schimbarea propriilor idei şi viziuni asupra vieţii şi în plus, valorizează atât de mult experienţa individuală încât orice altceva care diferă de ceea ce cred ei, simt ei, presupun ei sau şi-ar dori ei etc., nu are niciun fel de sâmbure de adevăr. De pildă: „Ce spune, fată, Gottman ăsta? Rahat pe băţ! Nici gând! Nu-i aşa. Stai să îţi povestesc eu experienţa mea şi să vezi că se înşală.”, „Eee, eu nu cred în cercetarea asta ştiinţifică. Altfel e în realitate. Realitatea nu e nici pe departe cum spune cercetarea.” (chiar dacă le spun că cercetarea nu e făcută pe zei, ci pe oameni, adică pe mine, pe tine, pe el, pe ea….deci, trage doar nişte concluzii în baza a ceea ce vede la noi). Cred că în niciun alt domeniu (cu excepţia psihologiei) nu există atâta reticenţă a omului de rând în a înţelege şi însuşi anumite lucruri demonstrate ştiinţific sau emise de persoane care au mai multă experienţă în aria respectivă (ca de pildă experienţa lui Arnold Lazarus transmisă nouă în „Marital Myths” – experienţă de zeci de ani în psihologia cuplului, cu sute de cupluri consiliate, cu seminarii, workshopuri worldwide despre cuplu ş.a.m.d.).

 

Din păcate, tot omul se pricepe la psihologie. Iar la sfârşitul vieţii, oamenii (m-aş bucura ca şi pe parcursul…măcar asta ar însemna că mai există o şansă de a apleca urechea şi la ce spun aceste Cenuşărese ale lumii, şi anume cercetarea şi studiile făcute de profesionişti, fie ele doar şi prin simplă observaţie) se întreabă de ce au suferit în cuplu. Aşa că, fraţilor, deşi ce scrie mai jos este o prostie căci se bazează pe experienţele cu sute de cupluri ale unor oameni care numai asta fac de-o viaţă, dacă aveţi răbdare, citiţi. Şi, desigur, pregătiţi-vă batistele. E de plâns! Continue reading »