Feb 272013
 

Biblioteca Congresului din Washington deține foarte multe documente ce au legătură directă cu părintele psihanalizei, însă, la solicitarea celor care frământă în mâini posteritatea freudiană (din motive protective la adresa vieților private Freud – descendenți, pacienți – familii aferente),  nu vor fi făcute publice decât încet-încet, precum se târâie broscuța mea fenomenală, pe tot parcursul secolului XXI: o scrisoare primită de Freud de la fiul său cel mare a fost secretizată până în anul 2013 (ochii pe factor, tovarăși!), alta, de la unul dintre mentorii săi, până în 2102 (douămiiosutădoi). Oare ce s-o afla acolo, bre, de se impune o așa excepțională lentoare? (… Ţine-m-ar Dumnezeu sănătoasă și neviermănoasă, fără să decedez prea curând dintr-o curiozitate prea bolnăvicioasă.)

Nota prezentului: Vizitați www.furnicute.ro. Serviciile noastre de curierat, prompte şi precise, vă expediază scrisorile chiar înainte de a fi scrise.

***

Până prin anii `60, discriminarea față de evrei a fost  la ordinea zilei atât în cazul admiterii la universități precum Harvard, Yale și Princeton, cât și în ceea ce privește ascensiunea pe scărița universitară, pe oriunde ar fi fost  plasată înălțimea (și lățimea) sa intelectuală. Schimbarea de nume s-a dovedit a fi o practică (ne)rezonabilă, astfel că Isadore Krechevsky a devenit David Krech, David Bakanovsky – David Bakan, Harry Israel – Harry Harlow. (Toți studenții la psihologie au auzit, cu siguranță, de ei.) Deși a fost extrem de mult împins de la spate să scape de prea evidentul prenume, Abraham Maslow a refuzat categoric. (…  Să vezi belea când oi câștiga eu Nobelul, Eurovisionul sau Cupa UEFA, cum mă vor suspecta imediat jurnaliștii planetari de nevinovate origini maghiare, căci sovago înseamnă, numai și numai în limba cu pricina, tăietor de sare, că’ n-am avut și io un dram de noroc să-mi fi solubilizat clorura în vreo neaoșă uniune făcută la soroc…)

Nota prezentului: Acum există, numai și numai pentru Dumneavoastră, www.furnicute.ro.  Specialiștii noștri vă scapă, definitiv, de toate petele și scamele și, în plus, drept bonus de lansare, vă înfrumusețează balcoanele.

***

Aviz constructorilor de teorii și sisteme (sau doar de celebritate). Mottoul lui era: Cine se ascunde bine trăiește bine.” Decartes a avut o atât de mare nevoie de solitudine încât în 20 de ani a schimbat 13 orașe și 24 de case, ținându-și adresa secretă față de (aproape) toată lumea. Deși a păstrat rezerve enorme în a-și părăsi intimitatea creatoare (dar mai ales pentru că se temea teribil că va da ortu’popii prin străinătățuri deloc primitoare), a acceptat, totuși, s-o învețe filosofie pe tânăra Regină Christina a Suediei, așa că în septembrie 1649 s-a înființat la Stockholm. În februarie 1650, ce credeți domniile voastre?, Descartes a murit. Iar acum citez, pentru că tare-mi mai place pasajul (Schultz & Schultz, O istorie a psihologiei moderne”, Trei, 2012): „Înmormântarea sa constituie un epilog interesant la dispariția unui om care, după cum vom vedea, și-a consacrat multe momente problemei interacțiunii corp-minte. La șaisprezece ani de la dispariție, prietenii au decis că trupul său trebuie să se întoarcă în Franța. Au trimis un sicriu în Suedia, însă acesta era prea scurt pentru ca să încăpă în el rămășițele pământești, iar soluția adoptată de autoritățile suedeze a fost să-i taie capul și să-l îngroape până când lucrurile vor putea fi, cumva, rezolvate.  În vreme ce restul corpului era pregătit să fie expediat către casă, ambasadorul francez în Suedia a decis că ar fi bine să aibă o amintire, așa că i-a tăiat arătătorul mâinii drepte. Corpul, mai puțin capul și un deget, a fost îngropat cu multă pompă la Paris. Însă, după o vreme, un ofițer suedez a exhumat capul lui Descartes. Timp de 150 de ani, craniul sau a fost în posesia mai multor colecționari suedezi, până când, în final, a fost înmormântat la Paris.” (… Așa că, să-mi fie cu mare iertare, da’ maestru’ nostru Nicolaescu să zică mersi c-a scăpat ieftin după decedare, că de intrau autoritățile noastre în incinerare, să fi văzut acolo pluralism cețos între minte și alte organe reproducătoare!)

Nota prezentului: Și nu uitați, vizitați site-ul www.furnicute.ro! Precum vă spuneam, specialiștii noștri mai întâi măsoară și abia mai apoi taie.

***

John Stuart Mill s-a îndrăgostit, la 25 de ani, de Harriet Taylor, o femeie ravisantă, deșteaptă, elegantă, însă foarte căsătorită. Prietenie, afecțiune, dragoste, sex, intelectualitate, relație (re)cunoscută în mediile sociale. Însă, la cererile insistente și iubitoare ale soțului legitim de a nu se mai vedea cu utilitaristul iubibil, Harriet a rămas pe poziție și a negociat un compromis rezonabil (divorțul, banuiți, era imposibil): ba da, va continua întâlnirile spirituale cu neoficialul, însă va locui în continuare cu petiționarul și nu, nu va mai avea relații sexuale cu niciunul. Mă credeți sau ba, chiar a funcționat. E-adevărat, nu foarte mult timp, doar 20 (douăzeci) de ani, până când soțul cel fioros a murit (io cred c-a tras de timp, neînţelegătorul…) și cei doi vii s-au căsătorit, în sfârșit. (Iar ea s-a dus după 7 ani. Lăsând tonul jucăuș la o parte, Harriet Taylor l-a influențat și l-a ajutat în muncă enorm pe John Stuart Mill. Sigur că nu mă pot abține să nu-nchei paragraful pieziș, privind spre realitatea unui vis: nesatisfacerea dorinței sexuale să fie, oare, un cât de mic prezicător al marii realizări intelectuale?

Nota prezentului: Din păcate, www.furnicute.ro nu oferă astfel de servicii (nici împreunare, bașca divorţare), dar, folosind soluții speciale, vă poate asigura, înainte de sosirea nevestelor, curățenia în sertare.

***

… Cât despre nasul de sub frunte, l-ați citit pe Gogol?  Da’ de Robert Fitzroy ați auzit? Ei bine, ultimul domn în cauză, care se lăuda că putea mirosi un caracter după liniile trăsăturilor faciale, era, pe la 1831, căpitanul lui „HMS Beagle”, celebra navă hărăzită de guvernul britanic pentru o lungă  şi deosebită călătorie științifică în jurul lumii. (Fitzroy nefiind un neica nimeni, de la el avem prognozele meteo,  weather forecast, tot el a pus, în domeniu, bazele tehnicilor predictive, a sistemelor de avertizare pentru furtună, a salvat, carevasăzică, prin descoperirile sale, niscaiva serioase vieți omenești astfel încât să-i fie iertată, oarecum, propria moarte.) Individul care voia să urce la bord, pe postul de naturalist alocat în schema de cercetare, era taman Charles Darwin. Verdictul comandantului a fost negativ. După forma nasului, Darwin nu corespundea absolut deloc. Nasul lui exprima lenevie (adică se culca pe-o ureche, trândavul…), ori ținta naturalistă vizată de Fitzroy în călătorie era (mai ales) adunarea de dovezi în favoarea teoriei creaționiste, iar asta, se-nțelege, necesita ceva harnicie… (… Anul ăsta ați auzit, fizio-psihologic vorbind, vreun cancan mai grozav? Să nu-l poți căuta pe Dumnezeu pentru că ai un nas prea baban…)  Ei bine, nasul lui Darwin chiar a dus la o biblico-tragedie. (Care, în esența ei, pentru mine-i tot un fel de comedie…) De fapt, Darwin chiar era leneș și nu prea mult implicat în propria-i viață, însă, până la urmă, zarurile s-au aruncat astfel încât, într-un final, mai cu chiu, mai cu vai, Fitzroy l-a acceptat, iar la sfârșitul călătoriei, Darwin chiar s-a ales cu alt nas: nu numai c-a devenit activ și pasionat, da’ l-a și prins pe Dumnezeu de picior, trăgându-l în jos, pentru c-a reușit să adulmece, iremediabil  și curajos, teoria originii și evoluției speciilor. Fitzroy și-a reproșat toată viața că, în ciuda formei nasului pe care l-a avut de evaluat, a cedat și l-a acceptat pe Darwin pe navă (cum ar veni, i-a avut nasul în mâini și, oups!, l-a scăpat…), exprimându-și, pe toate căile, enormul și chinuitorul regret DE A-I FI OFERIT OCAZIA (inclusiv în fața reprezentanților Asociației Britanice pentru Progresul Științei, la Universitatea Oxford, atunci când s-a desfășurat celebra dezbatere pe marginea teoriei darwiniene). Într-o zi, înainte de a pleca la biserică, Fitzroy s-a sinucis, iar obsesia lui de organ pare-se că n-a fost deloc străină de alesul final. Nu știu dacă a participat la înmormântare, nu știu dacă a comandat vreo coroană sau dacă și-a exprimat regretele în ziarul local, însă Darwin i-a trimis soției îndoliate o mare sumă de bani.

Nota prezentului: Nu ezitați să folosiți serviciile www.furnicute.ro. La noi găsiți specialiști pentru absolut toate nasurile.

***

Galton. Domnul acesta îmi place enorm.  Mai ales pentru că-mi amintește de mine. În liceu m-am apucat de un anume fel de dicționar, … ehei, vise, planuri, proiecte, speram cel puțin la Academia Romană… M-am oprit, din motive ce nu pot fi virtualizate, la litera „C”. Așa și Galton. Cred c-avea tot vârsta mea (observați, va rog, unitatea de referinţă…) când, dornic fiind să determine, pe viu, care sunt efectele reale ale medicamentelor din farmacia în care își făcea ucenicia, a început chiar de la litera „A”. La „C” s-a oprit. Nu de alta, da’ uleiul de croton (croton oil), te trimite afară dintr-o dată, pe durată nedeterminată, într-un loc în care până și regele merge neînsoțit de armată. Dac-a renunțat așa de ușor la înghiţit, pare-se că domnișorul Galton a cam avut ceva de domnit.

(… Însă, în jucăuşa noastră poveste comparativă, când s-a pus problema statisticii, drumurile noastre s-au despărțit.)

Nota prezentului: Nu uitați de www.furnicute.ro. La nevoie, suntem în stare să vă transportăm cu tronuri cu tot. Însă, este foarte adevarat, milităm, serios, pentru mersul pe jos.

 Comentariile sunt închise pentru Trecut și prezent (sau despre oficiul poștal al lui Freud, renumirea evreilor, abstinența sexuală, nasul lui Darwin, Galton și ieșitul afară)