Iul 292013
 

“Mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim”. Valabil, in ceea ce ma priveste, pentru limbile romana si engleza. Cu germana, limba oficiala a tarii in care traiesc acum, lucrurile nu au stat asa inca de la inceput. Pentru ca, va marturisesc, nu-mi prea “salta inima-n placere” cand o ascultam si nici “miere nu-mi aducea pe buze cand o cuvantam”. 🙂

Cu toate acestea, despre o astfel de ocazie, in care mi-am luat inima in dinti si am decis sa vorbesc “nemteste”, as vrea sa scriu astazi.

Luam lectii de germana de aproape trei luni. Iar profesoara mea de atunci (Svetlana, pe numele ei bielorus 🙂 ), a intuit corect ca, desi ma descurcam onorabil in timpul orelor noastre de curs, nu ma dadeam in vant (de teama sa nu gresesc) sa exersez germana vorbita, practicand-o in interactiunile mele zilnice cu oamenii locului (care, asa cum probabil va imaginati deja, nu sunt numai germani get-beget, ci si italieni, turci, rusi, marocani, polonezi, ucrainieni samd). Asa ca s-a gandit sa ma ajute sa schimb asta si m-a invitat la o cafea. Generand, cum s-ar spune in training, o experienta de invatare pe parcursul careia ea avea sa ma asiste. Intelegerea noastra a fost una simpla: odata ajunse la cafenea, EU aveam sa port intreaga conversatie cu ospatarul/ ospatarita; profesoara mea, pe de alta parte, avea sa isi imagineze si exerseze impreuna cu mine (inainte de a merge la cafea) cat mai multe scenarii posibile pentru modul in care ar fi decurs discutia. Si da, Svetlana si-a onorat angajamentul. Intamplarea a facut insa ca, din multimea scenariilor posibile, ei sa-i fi scapat tocmai cel care a corespuns realitatii: si anume acela in care eu, Anca, aveam sa daram cu rucsacul meu indigo (doldora de carti de gramatica si de dictionare germane), raftul de turta dulce al cafenelei Nobis. 🙂

In acest timp (in care noi doua adunam sarguincios turta dulce de pe jos, sub privirile amuzat-ingaduitoare ale celor din jur) pe website-ul ted.com filmuletul lui Ken Robinson, in care  acesta afirma ca “scoala ucide creativitatea”, ajungea la peste 17 milioane de vizualizari. Puteti (re)vedea aici “ted-talk”-ul despre care vorbesc: http://www.ted.com/talks/ken_robinson_says_schools_kill_creativity.html. Eu una l-am memorat. 🙂 Asa ca imi face placere sa reproduc un fragment scurt din film, o istorioara cu talc povestita cu farmec de Sir Robinson:

“La ora de desen, o fetita de 6 anisori desena concentrata ceva.

– Ce desenezi? a intrebat-o profesoara.

 Il desenez pe Dumnezeu, a raspuns fetita.

– Bine, dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu! a protestat profesoara.

– Vor afla cu totii intr-un minut!”

Morala acestei povesti este simpla: copiilor nu le este teama sa greseasca. Chiar si atunci cand nu stiu ceva, invata prin incercari, experimentand. Frumusetea metodei folosite de copii (incercare si eroare) este aceea ca garanteaza, indiferent de rezultat, o experienta de invatare. In plus, doar nefiindu-ti teama sa gresesti poti gasi solutii creative! Din pacate, intreaga noastra societate stigmatizeaza greseala, incepand cu sistemul scolar. Asa ca, inainte de a ajunge la varsta adulta, celor mai multi copii le este deja frica sa greseasca (le este teama de evaluarile exterioare) si astfel ajung sa isi piarda nu numai creativitatea, ci si curiozitatea, interesul, placerea de a descoperi si invata.

In ceea ce ma priveste, am facut doua intelegeri cu mine insami:

–      prima: ma voi opri din vandalizat spatiile aflate in afara zonei mele de confort (situate, asadar, dincolo de ceea ce pot eu controla, de ceea ce este previzibil pentru mine, familiar mie, caldut si confortabil:));

–      al doilea (pentru ca sunt mama unui baietel in varsta de aproape trei ani) : ma voi stradui sa ii ofer copilului meu indrumare fara a il judeca, evalua sau critica, cu speranta ca astfel va invata sa gandeasca pe cont propriu si se va bucura sa invete si experimenteze liber, indraznet, curajos si curios, pe un drum numai si numai al lui. 🙂

Si acum, un strop de intarire pozitiva: putina turta dulce, poate? 🙂

printen-shop-aachen

 

 Comentariile sunt închise pentru Sir Ken Robinson si raftul de turta dulce

Linişte.

 Posted by on 28 iulie 2013  Autocunoastere, Psihologie sociala
Iul 282013
 

În mintea lor nu e deloc linişte. E o avalanşă de idei, colorate şi strălucitoare, sunt argumente de pus în balanţă şi analizat atent, înainte de luarea unei decizii; pot să fie planuri şi strategii; sunt întrebări; personaje din cărţi şi din realitate, replici pe care ar fi vrut să le dea în discuţiile de grup – şi n-au reuşit.

Sunt, în schimb oameni tăcuţi; oameni care pot părea ezitanţi; care stau mult pe gânduri. Care nu se grăbesc să ia cuvântul, cărora nu le place să fie în centrul atenţiei, deşi au multe de oferit. Sunt oameni pe care lumea „asurzitoare” îi oboseşte, pe care stimulii îi epuizează, pe care locurile aglomerate îi lasă fără energie. Sunt introverţii. Şi povestea lor o spune Susan Cain în „Quiet: the Power of Introverts in a World that Can’t Stop Talking” – tradusă şi la noi şi apărută în Colecţia Cărţi practice a Editurii Paralela 45.

liniste2

Povestea noastră.

Noţiunile „introvertit” şi „extravertit” sunt unele dintre puţinele cu care psihologii din lumea întreagă sunt de acord (ei, care nu sunt de acord cu aproape nimic altceva). Şi sunt noţiuni pe care le-am învăţat la şcoală.

Dar nu cred că am conştientizat până acum cât de valorizat şi încurajat este stilul extravertit, cum se subînţelege (atunci când nu se afirmă de-a dreptul) că dacă eşti mai tăcut şi mai retras, dacă îţi place să citeşti şi dacă nu te arunci cu capul înainte în luarea deciziilor – ceva este în neregulă cu tine şi ar trebui să faci ceva în privinţa asta.

Cartea reuşeşte să pună în lumină punctele tari ale introverţilor, fără a le minimiza pe cele ale persoanelor extravertite, oferind în acelaşi timp sugestii pentru gestionarea punctelor slabe şi idei despre cum pot funcţiona împreună oameni cu stiluri diferite, mizând unii pe calităţile celorlalţi şi chiar bucurându-se unii de compania altora.

În plus, oferă idei pentru părinţii care au copii aparţinând celuilalt stil, pentru partenerii de cuplu care încearcă să găsească o cale de mijloc între a da 52 de petreceri de vineri seara pe an – şi a se închide în casă numai ei doi şi pentru cei care au o pasiune pentru un anumit domeniu profesional care „aparţine”, în mod tradiţional, stilului cu care ei nu sunt obişnuiţi.

Am citit-o într-un loc liniştit, pe malul unei ape, printre copaci (aşa cum se poate vedea mai sus). Iar la final, pentru a decide dacă este pentru voi sau nu, vă las cu speech-ul TED al lui Susan.

Iul 252013
 

Banal, va ziceti. Probabil toata lumea e indragostita de Yalom. La mine a durat ceva.
Prima data am citit Minciuni pe canapea. I-am dat-o si lui A s-o citeasca. Comentariul lui a fost: plictisitor de previzibila cartea asta; bine, trebuie spus ca A are un talent deosebit la a detecta sfarsitul unui film, autorul crimei, in fine miezul problemei. Mie, pe de alta parte imi place sa ma las dusa de poveste, infasurata in mister si actiune si surprinsa la final.
Comentariul lui m-a facut insa sa desconsider instantaneu cartea, punand-o la categoria “guilty pleasures”. M-a amuzat un pic sa imi inchipui cum s-a straduit mr. Yalom sa prezinte o poveste care sfideaza in mai multe feluri ceea ce trebuie facut in calitatate de terapeut, straduindu-se sa atace mai multe tabu-uri ale relatiei client-terapeut si primind la final un calificativ de “boringly predictable” pentru efortul sau de intriga politista.
Anul asta, intr-o intalnire cu cateva prietene cineva a adus in discutie o carte a dlui Yalom, in care terapeutul face schimb de notite cu clientul, privind sedintele de terapie, ca plata a sedintei si ca stimulant pentru blocajul in ale scrisului pentru care trebuia sa trateze clienta [printre multe altele].
Dupa aceasta discutie interesanta si intriganta, cand am ajuns in librarie, gandindu-ma sa imi iau ceva placut si relaxant pentru lectura de vacanta, si mi-am luat 2 carti de Yalom. Din nefericire cartea cu schimbul de notite nu am gasit-o atunci. Dupa lectura primei carti cu scurte povesti de situatii terapeutice implicand ca personaj central tema mortii-care a atras din nou exasperarea lui A.: “toata cartea e doar despre moarte?”-nu, Yalom zice ca e despre mama, am plonjat in lectura solutiei Schopenhauer.
Bam, bam. Si m-a lovit. Biblioterapie. Adica un fel de autoterapie prin carti. Foarte, foarte familiar. Foarte multa vreme am considerat ca singurul lucru care m-a tinut pe linia de plutire vreme indelungata au fost cartile. Am trait prin carti, am invatat din carti, m-am oglindit prin carti, am iubit in carti. Si nu genul:”cum sa inveti sa fii mai sigur pe tine in 3 zile”. Am spus aceasta idée intr-un grup de formare, iar ceilalti s-a uitat la mine ca la masini straine. Mda, nu ma simteam suficient de ciudata. Deci, am primit o mare validare pur si simplu; iata ca mai sunt ciudati ca mine. Funny thing, cateva saptamani mai tarziu descopar un grup pe facebook cu denumire biblioterapie in el. Iata cum se leaga lucrurile.
Bine, in cartea lui Yalom omu cu biblioterapia era ciudatul care avea nevoie de tratament- normal daca nu putea sa se exprime in lumea exterioara – si perspectiva fundamentala a terapiei ca vindecarea nu se produce decat in relatie. Mie mi-a luat asa vreun an doi sa pricep ce vor astia sa zica cu vindecarea in relatie. De fapt ca sa vad pe pielea mea cum functioneaza si apoi mi-am dat seama la ce se refera, dincolo de continutul pur si simplu cognitive derivat din intelesul strict senso al cuvintelor. Povestea in carte e asa: domnul terapeut e pe moarte [da, existentialistii astia se dau in vant dupa moarte] si un pic debusolat isi revede lista de fosti clienti intrebandu-se ce s-a ales de ei. Asa da peste numele unui client pentru care terapia s-a terminat cu un esec total. Chestia asta il face sa se intrebe ce face in prezent respectivul si devine un pic obsedat de chestia asta. V-am zis déjà, intriga nu e punctul forte al cartilor lui Yalom si puteti sa le cititi linistit stiind exact care este povestea, pentru ca nu acolo sta valoarea lor. Supriza totala respectivul client –un om complet disfunctional la momentul terapiei – era ghici un fel terapeut- consilier filosofic isi zicea el, datorandu-se vindecarea miraculoasa unui domn destul de mort [din nou chestia asta cu moartea] numit Schopenhauer. Ca o paranteza, citind primele pagini din cartea “O chemare curioasa” nu mai e asa surprinzator ca oameni extrem de disfunctionali se orienteaza spre frumoasa cariera de psihoterapeut.
Cartea continua in doua planuri, unul urmarind viata si gandirea fascinanta a lui Schopenhauer [cu siguranta o sa ma apuc sa il citesc, in ciuda misoginsimului sau manifest], un om incredibil de disfunctional si alt plan, cel al terapiei de grup in care bibliofilul nostru e transformat intr-o fiinta vie si umana. Mi-a placut la nebunie ideea unui grup de terapie restrains [erau parca doar vreo 5 membri] in care ajungi sa ii cunosti cu adevarat pe participant si in care poti sa oferi si sa primesti suport adecvat pentru crestere personala. Recunosc ca n-am priceput niciodata sensul participarii intr-un grup de terapie de 20 de persoane care se mai si schimba la o luna, dar pe de alta parte frica mea de interactiune cu mase mari de oameni si neincrederea mea nu sunt buni indicatori ai succesului meu intr-un astfel de grup. Mai ales daca ceilalti incep sa se transforme in obiecte si personaje diferite.
Asta probabil ca va fi cel mai lung articol de-al meu de pana acum, dar mai aveti un pic de rabdare. Pentru ca dupa cartea asta cu Schopenhauer care m-a atins in multe feluri am pus mana si pe cartea cu schimbul de notite despre sedintele de terapie. Ideea mi s-a parut fascinanta, mai précis partea cu terapeutul care ii da clientului gandurile sale despre sedinta. Acum, cartea nu e fictiune si lucrul asta s-a intamplat in realitate, dar vorbim aici de Yalom care probabil a avut instinctele si experienta necesare pentru a trece cu bine prin aceasta incercare. Chiar si asa, sinceritatea sa aproape dezarmanta si evidenta caldura cu care vorbeste despre partenerul sau de terapie sunt ele insele aproape terapeutice pentru cititor. Mai ales cand cititorul este o persoana care isi regaseste bucati trecute din viata intr-un mod izbitor in mare parte din ceea ce i se intampla clientei. A fost ca o recuperare de memorie intr-un sens reconfortant, adica fara pericolul ca situatia sa devina prea anxiogena. Am vazut de asemenea un Yalom, viu, real, cu limitarile sale, dar si cu doza sanatoasa si necesara de incredere in sine, in capacitatile sale de fiinta umana si de terapeut. Explicand la final doct planul de tratament si combatand o eventuala acuzatie de terapie haotica si la intmplare. Si uite asa amuzata si cucerita m-am indragostit

 Comentariile sunt închise pentru Cum m-am indragostit de Yalom

Hobby vocal…

 Posted by on 13 iulie 2013  Poezie
Iul 132013
 

Dacă tot sunt o poetă încă în viață, hai să las urmașilor (mei) și țării poezii cioplite cu propria-mi voce. Ce-o fi și în capul meu?

 Comentariile sunt închise pentru Hobby vocal…
Iul 112013
 

A studiat biologia la vârsta la care majoritatea copiilor abia începeau să se prindă că monstrul de sub pat este o poveste expirată, iar luna nu este un balon pe cer. La 10 ani deja a început să publice articole. Primul său articol a apărut într-o revistă de istorie a naturii în care descria o vrabie albinoasă pe care o observa în parcul din apropierea casei. Apoi în adolescență a fost în mare parte absorbit de studiul fetelor cu fustă ffffoarte scurtă….nu, nu scuze, îmi fugiseră  ochii pe o revistă de scandal, vroiam să spun că fost abosorbit de studiul moluștelor. La 21 de ani deja își terminase doctoratul în biologie, iar cu 4 ani mai târziu a început să devină foarte pasionat de psihologie (tu ce făceai la 25 de ani? Eu pot să-ți răspund dar nu vreau să mă laud J), lucru care nu s-a schimbat tot restul vieții lui (94 de ani). În timp ce ajuta la elaborarea itemilor pentru testul de inteligență Albert-Simon, interesul i-a fost captat mai degrabă de răspunsurile greșite ale copiilor decât de cele corecte. Funny, little guy!  Greșelile făcute de copilași se pare că era comune majorității celor cu vârsta până în 8 ani (făceau același fel de greșeli). Așa a pornit să studieze pe cont propriu mintea copiilor și în scurt timp a început să dezvolte o teorie nouă (pe vremea aceea „legile” psihanalizei erau foarte răspândite) despre stadiile dezvoltării cognitive bazată pe  studiile sale, atât în psihologie cât și în biologie. O teorie, care azi, apare în toate manualele de introducere în psihologie. Multe dintre observațiile acestui copil precoce a cărui identitate probabil ți-ai dat seama de mult că este Jean Piaget, sunt încă în picioare în zilele noastre (desigur altele sunt criticate de noile cercetări). Am uitat să spun că Piaget s-a născut într-o țară pe care de ceva timp o admir puternic datorită unei asociații pe nume Dignitas, Elveția.

Mi-am zis: Ce minunat! Un copil care a schimbat lumea! Am o groază de motive să îmi arăt admirația pentru realizările lui care m-au luminat în multe privințe.

Da, Jean Paget a fost un observator fin al minții umane, reușind să surprindă erori de gândire specifice anumitor etape de vârstă asociate cu 4 stadii de dezvoltare cognitivă (intuiești bine, e vorba de acele momente de amuzament create de lipsa de logică cu care copiii răspund la întrebările puse de adulții despre care sper să fi ajuns în stadiul operațiilor formale cu succes ). Faptului că lucrez cu copiii și cu familiile lor mi-a oferit o ocazie minuntă să observ (sau să-mi fie împărtășite de părinți) aceste tipuri de gândire magică și m-a inspirat să vă scriu.

Iata cum demonstreaza Piaget cu unul dintre micutii lui subiecți „realiști” (de fapt incapabili să facă distincția între persoana lor și lume și între gând și realitate) în vârstă de 6 ani primul stadiu de dezvoltare cognitiva:

Piaget: De unde vine visul?

Copilul: Din noapte.

P: Ce e el?

C: E seara.

P: Cum e noaptea?

C: E neagră.

P: Cum se fac visele?

C: Acolo afară(arată spre fereastră).

P:Din ce sunt făcute visele?

C: Negru.

P: Da, dar din ce?

C: Din lumină.

P: De unde vin?

C: De la lumini de afară.

P: Unde sunt ele?

C: Sunt undeva acolo, afară (arată spre becurile stradale).

P: De ce vin visele?

C: Pentru că le face lumina.

 

Da chiar, de unde vin visele? Mai avem un candidat considerat de Piaget „foarte inteligent” care ar putea ști răspunsul. Cum care răspuns? Răspunsul șoptit de prietenul imaginar. Ia să vedem:

P: Ai uneori vise? Ce e un vis?

C:Te gândești la ceva noaptea.

P:Tu cu ce visezi?

C: Cu sufletul, cu gândurile.

P:De unde vine visul?

C: În timpul nopții. Noaptea e cea care ne arată visul.

P: Ce înseamnă asta? Unde este visul în timp ce visezi?

C: e în…(era pe punctul de a spune în cap) e între noapte și cap.

P: În timp ce visezi ai ochii deschiși sau închiși?

C: Închiși.

P: Și atunci unde e visul?

C: Când vezi negrul atunci vine visul.

P: Unde este?

C: Când nu dormi, e în cap. În timp ce dormi iese. Când e noapte, e noapte, dar în timp ce dormi nu mai e noapte.

P: Când vine visul unde este?

C: În fața ochilor și se așează pe perete.

P: Tatăl tău ar putea să-l vadă?

C: Nu.

P: Doar tu?

C: Da, pentru că eu sunt cel care doarme.

 

Eu am rămas cu mintea fixată la întrebarea tu cu ce visezi? Nu de alta dar eu aș fi răspuns că visez cu elefanți, indieni, soldăței sau angry birds, după caz J. Dacă îl visezi diseară pe Piaget am să-l întreb : mă, sigur asta era un copil inteligent sau un inteligent copil?

Dialogurile sunt extrase din cartea Psihologia Superstiției, Stuart Vyse, Editura Trei, 2012.