Iul 092013
 

În seara asta am sărbătorit viața interioară într-un mod relativ nou pentru mine și iată, te invit și pe tine să participi (citind, evident). Am eliberat niște proteine numite pe scurt BDNF (factorul neurotrofic care stimulează creșterea de noi celule neronale) și niscaiva endorfine plăcut gâdilicioase. Am fost să fac jogging! Este a treia oară în utimele 6 zile. Știu pe cineva care mi-ar fi spus că întregul meu corp îmi este recunoscător acum pentru bucuria care i-am făcut-o. I-aș răspunde cu drag că încep deja să recunosc acest mesaj în dorința, din adâncuri izvorâtă, pentru și mai mult jogging. Fac și acasă gimnastică (în special abdomene și stretching), și deși am doar 3 „ședințe” de mișcare în aer liber, încep să conștientizez minunatele avantaje pe care nu le regăsesc  în activitatea realizată acasă. În primul rând peisajul, aproape de fiecare dată am alergat văzând apusul, în al doilea rând vântul delicat de vară, în al treilea rând pentru mine este plăcut să observ cum și alții fac jogging în jurul meu (mi-ar plăcea să le cunosc motivul) și nu în ultimul rând sentimentul indescriptibil de la sfârșit în care parcă am renăscut. Mintea este clară, ageră, toate celulele în corp mișună, iar „eu” cu mintea mea atentă mă delectez cu această „orhestră” de simțuri care durează o vreme (15-20 min) după care rămân cu o stare excelentă.  Realizez că mișcarea fizică a devenit  în ultimii 2-3 ani o împletire între responsabilizarea pentru propria viață/sănătate și o metodă de explorare de sine.
Sub impulsul stării de după tura din seară asta, m-am gândit să vă fac și vouă poftă printr-o scurtă prezentare a beneficiilor exercițiilor fizice oferită de Ted Talks: Run for you life!

P.S.: Salutări echipei cu care recent m-am conectat 🙂 !

Iul 032013
 

Oana. Acesta este numele unei foarte bune prietene din facultate. Au trecut anii peste noi. Cu bune, perfectibile sau mai putin bune. Si, desi au existat perioade in care nu am reusit sa ne vedem sau sa vorbim pe atat de des pe cat ne-ar fi placut, am reusit cumva sa pastram relatia noastra vie, actuala. Acum avem amandoua copii. Pe care ne ingrijim sa ii crestem frumos. De care povestim (de nu ne mai oprim 🙂 ) de fiecare data cand ne intalnim sau vorbim la telefon.

Ei bine, Oana mi-a istorisit de curand o intamplare a carei protaganista a fost fetita ei in varsta de zece ani, Alexia. Alexia, care este acum in clasa a IV-a, merge nu doar la scoala, ci si la un after-school, unde se presupune ca, in schimbul unei sume semnificative de bani, oameni calificati in lucrul cu copilul ii asigura acesteia conditii adecvate pentru a-si realiza in mod independent temele pentru acasa. Spun “se presupune” pentru ca iata ce s-a intamplat cu adevarat.

Doamna, aruncandu-si o privire peste temele Alexiei si sesizand o (singura) greseala:

–      Ia uitati-va, copii si la asta, a ajuns in clasa a IV- a si inca nu stie tabla inmultirii!

Copiii au ras. Iar Doamna, “scrufuloasa la datorie“, nu s-a oprit aici:

–      Ia spune, draga, sa auda toata clasa, tabla inmultirii cu sapte!

Alexia stia tabla inmultirii. Asa ca, fara prea mare tragere de inima, a recitat corect “strofa” impusa si a scapat, in cele din urma, de sub lumina reflectoarelor (sau, mai bine spus, a becului in ochi). Cand a ajuns acasa, insa, i-a povestit mamei sale, printre lacrimi, cat de rusinata si de vinovata s-a simtit. Din fericire, Oana stia ce are de facut. I-a oferit fara sa ezite un prim ajutor emotional fiicei sale, reflectandu-i sentimentele si aratandu-i ca este inteleasa si sprijinita: “Trebuie sa te fi simtit atat de umilita, de jignita si de furioasa!“, i-a spus cu simpatie. “Iar matematica numai o materie usoara nu este! In plus, Doamna nu iti face viata usoara criticandu-te in fata tuturor.”, a continuat ea.

Alexia este un copil norocos. Mamica ei, care s-a intamplat sa aiba si calificare de psihoterapeut, a stiut cum sa reactioneze. Ce se intampla insa cu acei copii carora parintii le intaresc, convinsi fiind ca astfel ii motiveaza sa-si imbunatateasca performantele, sentimentele de rusine si vinovatie? Haim Ginott, in cartea sa “Intre parinte si copil”, ofera un posibil raspuns:

“Adjectivele abuzive, semanand cu niste sageti otravite, nu trebuie folosite impotriva copiilor. (…) Daca parintii sau profesorii ii spun in mod repetat unui copil ca este prost, el ajunge sa o creada, incepe sa se considere astfel in sinea lui. Dupa care renunta la efortul intelectual, avand impresia ca scapa de ridicol daca evita lupta sau competitia. Mottoul sau in viata devine: daca nu incerc, nu pot sa esuez.

(…)

In chip ironic, multor parinti le este mai usor sa arate ce este rau la copii decat ce este bun. Si totusi, daca vrem sa avem copii increzatori in ei insisi si cu siguranta de sine, trebuie sa profitam de orice ocazie ca sa accentuam partile lor pozitive si sa ne ferim de comentarii denigratoare.”

 Comentariile sunt închise pentru Daca nu incerc, nu pot sa esuez